|
Aproape
L-am întîlnit pe Scaraoţchi. Iar.
Era ziua mea, încă una, tîrzie ca să nu zic de prisos, şi tot felul de caractere parte familiale, parte colegiale, parte necunoscute (chestia-i cu memoria mea, pesemne; poate erau şi de ăştia care veneau numai să mănînce ceva pe gratis) mi-au organizat un fel de serbare cu chifle unse, chiftele prăjite, ardei umpluţi, biscuiţi fără sare (“mai sănătos!” haha, sănătos...), savarine (cu frişcă, slavă Domnului...), ţuică mai scumpă, rachiu mai ieftin, şi altele.
Ultimii ani şi-a făcut obicei să vină şi el, talpa cea mai faimoasă a iadului, la fiecare ziuă onomastică, ba recent a început să vină şi la sărbători religioase oficiale iar anul trecut a adăugat sărbători naţionale la colecţia de date vizitate – tare mă mai iubea, lua-l-ar dracu. Cel puţin îmi aducea un cadou la fiecare vizită.
“Puţini înainte!” mi-a urat cu un rînjet care o firmă de dentifricii ar fi plătit milioane să-l aibe ca reclamă. Eram pregătit, aveam ochelarii de sudură pe ochi aşa că nu m-a orbit. Era îmbrăcat impecabil, ca totdeauna – frac negru impecabil, papion roşu impecabil, cămaşă albă impecabilă, pantofi lăcuiţi şi strălucitori pe care nu vedeai nici grăunte de praf. Şi-a demontat coarnele pentru ocazie, şi coada era bine camuflată în adîncurile fracului ăla perfect. Pantofii erau pesemne comandaţi pe măsură, adaptaţi la copite. “Nike?” am întrebat. “Tare mai eşti ieftin,” mi-a răspuns. “Armani!” a susurat, oglindindu-se în cel stîng. Sigur, trebuia să mă aştept.
“Iarăşi tu?” am bombănit agasat, înghiţind o savarină întreagă. Era bună. A luat şi el una şi a mîncat-o delicat, cu o linguriţă. “Spune, nu ai ceva mai de rost să faci decît să-mi numeri anii rămaşi? Nu poţi să faci ceva mai de treabă cum ar fi să inventezi un virus mai potent, un gaz otrăvitor mai rapid, o bombă atomică mai atomică?...”
S-a rostogolit de rîs pe podea, pe urmă jos pe scări, pe urmă sus pe scări (nimenea nu-l vedea, numai eu) şi cînd s-a potolit s-a ridicat, impecabil ca înainte şi a rînjit numai cu un colţ de gură (“să nu te orbesc...” cică). “Tare nostim mai eşti, mă omule. Păi toate astea şi încă multe altele le faceţi voi, oamenii, pentru mine. Eu aştept doar să terminaţi cu invenţia, dezvoltarea, experimentarea şi toată risipa financiară asociată. Pe urmă eu le moştenesc, gratuit.”
Drac, drac, dar prost nu era.
“Ce mi-ai adus acuma?” am întrebat, mai mult curios decît interesat. “Nu ani în plus, îmi inchipui.”
“Bună închipuirea ta,” a zîmbit aşa fel, “cu aşa închipuire trebuia să fi poet.” Mi-a făcut cu ochiul şi a deschis o uşă “încolo” (am văzut flăcările şi ceva căldură a bufnit afară) ca să tragă un pachet “încoace” după care a făcut uşa să dispară. Era şi mare scamator, insul.
Pachetul era ambalat cu grijă – hîrtie colorată, steluţe argintii semănate deasupra, ceva staniol, panglici mătăsoase cu tipărit auriu de jur împrejur (”contrabandă din rai,” a zîmbit iar) şi chiar şi o fondă complicată lipită ca decoraţie la un colţ. “Deschidem?” a întrebat.
“Deschidem.” Aveam încotro? Nu vroiam să-l enervez să-mi fure ceva ani din puţinii rămaşi, cu toate că nu cred că era în lista lui de prerogative; dar dracu-i drac. “Deschidem.” Anii trecuţi mi-a adus tot felul de nimicuri – un bibelou crăpat de porţelan (“rebut de la fabrica din Cluj...”), un perforator electronic nou dar fără baterie (“găseşti la orice magazin de bricolaj...”), o maşină de tuns mîna a doua (“cel puţin sunt sigur că merge...”), o colecţie de timbre de vamă (“mi s-a zis că face mulţi bani...”) şi altele. Dar toate erau împachetate în ziare de pe vremuri. Pesemne că ziarele valorau mai mult ca cadourile. De data asta părea că e ceva... diferit, mai special. Era poate un indiciu la numărul anilor care-i mai aveam... sau nu? Am înghiţit în sec. Nu-i puteam citi nimic în ochi, prea era pălălaie acolo.
A întins un deget lung, mai lung decît mă aşteptam că avea opt falange şi se termina cu o ghiară lunguiaţă şi ea, perfect manichiurată şi perfect ascuţită. O singură mişcare şi hirtia de împachetat a căzut pe patru lături, cum s-ar deschide o floare, şi ce a rămas la mijloc era... o carte. Albă ca zăpada... culoarea, haha, cel puţin aşa arăta închisă.
“Plastic?” am întrebat.
“Hîrtie,” a răspuns.
“Pin, eucalipt?”
“Reciclată.”
“Albit cu acid clorhidric?”
“Cu foc.”
“Imprimat cu plumb?”
“Cu foc.”
“Lipit cu cianoacrilat?”
“Cu foc.”
“Adus aici cu hidrocarbură octan 100?” am continuat să încerc să-l prind în flagrant delict.
“Cu foc.”
A dracului de ecologic dracu.
Eram vexat, trebuia să-l prind într-un fel sau altul. “Foc? Ce fel de foc – lemn, cărbune, benzină, nuclear?”
“Uite, la voi plouă cu picături de apă, la noi plouă cu picături de soare. Ăsta-i focul.”
“Aha...” eram sigur că l-am prins... “...soare, adică o reacţie nucleară, poluantă. Asta-i ecologic la tine?”
Zîmbetul era scurt, şmecher, isteţ, îngăduitor, poate chiar... sincer? “Na că m-ai prins cu mîţa-n sac, omule. Soarele e o reacţie nucleară, ai dreptate. Jos căciula! Soarele mai e responsabil şi de vitamina D, clorofilă, curcubeu, obrajii rumeniţi a pruncului, căldura înghiţită de-o roşie, lumina unei luni romantice...” Tot se uita la mine şi tot deveneam mai mititel. “ştii ce, voi terminaţi cu dezvoltarea fuziunii la rece şi atunci o să treacă şi iadul la ea. Pînă atunci rămînem cu soarele.”
A făcut semn cu capul înspre carte.
“Vrei să o deschizi?” a întrebat, ghiara aia lunguiaţă aşteptînd sub copertă. Dacă vroiam să o deschid? Întrebi un om leşinat de sete în mijlocul unui deşert dacă vrea un pahar cu apă? Păi sigur că vroiam să o deschid. Nici nu a aşteptat răspunsul, a deschis-o la prima pagină. M-am apropiat. Nu, nu aveam nevoie de ochelari, aveam nevoie de curiozitate, de viaţă, de... hm... foc. Cred că mi le-a dat pe toate timp de cîteva minute. Fiindcă trăsnit am rămas.
Prima pagină, prima mea poezie scrisa vreodată cuiva, prima întrebare, prima stîngăcie. A doua pagină – a doua poezie, întrebare, stîngăcie mai puţină. A treia pagină... am sărit la ultima. Ultima poezie scrisă vreodată cuiva. Deocamdată.
Am ridicat capul să mă uit la el, nedumerit. “Dacă-i carte cadoul care vrei să mi-l faci, mă aşteptam la prima ediţie a Iliadei poate. Sau a alt cuiva important. Nu la ultima ediţie a... mea. Care-i ideea? Ceva folositor nu îmi prea dai de obicei, şi ceva imaginativ tot nu, care-i ideea aici? Să-ţi baţi joc de mine? Că de lăsat, sigur că nu mi-o laşi.”
“Asta-i sigur.” A închis-o, a făcut o şmecherie şi ambalajul s-a refăcut în jurul cărţii, pe urmă a deschis iarăşi uşa care dădea “dincolo” şi a împins pachetul înapoi. Uşa s-a închis. El a rămas de partea “asta”, a aprins un trabuc Made in Cuba de alea mai de nepreţuit şi mi l-a oferit. Nu eram fumător. L-am luat şi am tras din el de cîteva ori fără să tuşesc. A mai aprins unul şi pentru el şi ne-am aşezat alături, fiecare pe un scaun, tăcuţi.
Oaspeţii mei împrejur au început să mă cam ocolească pe lîngă pereţi, cum tot vorbeam cu mine singur şi acum am şi început să fumez un trabuc gros, fapt care făcea clar că am sărit de pe fix pe-a neaşteptatelea. Dar era sărbătoarea mea şi şi-au zis să aştepte oleacă cu doctorii şi cămaşa de forţă, poate eram beat turtă.
Nu eram beat turtă. Nu eram beat de loc. Eram intrigat.
“Am o propoziţie pentru tine,” a început. Aha, aici începe cu drăcoveniile – eu îi dau sufletul şi el îmi dă faima, aha! “Eu îţi dau faima.” Aha. “Tu nu îmi dai sufletul.” Eram pe drum la un “aha” în plus dar m-am poticnit şi m-am înecat în fum de era să mor. “Nu, nu erai să mori, asta o ştiu eu sigur.” A aşteptat cu răbdare să mă liniştesc, să beau apă, să spun la revedere la cîţiva oaspeti care păreau grăbiţi...
“Şi adică ce îţi dau eu înapoi pentru faima asta... cînd, în viitor?” am reuşit în sfîrşit să articulez o întrebare.
“Faima-i în viitor, sigur în viitor şi nici nu ai să poţi să controlezi că îţi zic adevărul. Dar îţi promit. Tot ce tu ai a face este să incluzi episoda asta în scrisurile tale, fără mari adaptaţii etice sau poetice.” Mi-am pus repede ochelarii de sudură la ochi că simţeam că era pe cale să rînjească, şi bine am făcut – a rînjit aşa mare că părea o eclipsă de soare prin ochelari. Am aşteptat să treacă momentul şi am dat ochelarii jos.
“Şi asta... de ce adică?”
A aprins încă un trabuc, nu mi-a oferit unul şi mie. Părea o leacă... şovăielnic. Dracul? Dracul. Şovăielnic? Şovăielnic.
“Uite, mie nu îmi place poezia de loc, nici un fel de poezie. Dar, vezi tu, sunt... hm... îndrăgostit de o drăcoaică de fată şi ea îţi iubeşte poezia la nebunie. M-a făcut să îi promit că ai să devii faimos cu poeziile tale. Şi atunci noi doi... adică eu şi ea...” Era dracul pe cale să şi roşească în plus? I s-au aprins două focşoare în obraji, din scînteie foc de tabără, din foc de tabără foc de furnal, din foc de furnal... m-am grăbit şi cu ochelarii şi cu cremă solară numărul 50 şi cîteva minute mai tîrziu focul s-a stins şi pericolul a trecut şi el. Dar am rămas înlemnit (cu un păr care-mi mirosea oleacă a pîrlit).
“Şi de ce vrei să includ episoda asta, adică? Mai ai un motiv şi tu, personal?”
Eram deja pregătit şi cu ochelarii şi cu crema solară şi cînd momentul de pericol a trecut iar m-am uitat direct în ochii lui, frica trecută, anii care-mi rămîneau irelevanţi, numai curioziate omenească rămasă.
“Uite, am să-ţi zic şi ai să mă crezi. Fiindcă tu eşti aşa fel poet şi eu sunt aşa fel drac. Cînd ai să devii faimos lumea o să te creadă, ai să devii pentru ei nu numai poet dar şi profet, proroc, lumea o să aibe încredere oarbă în ceea ce zici. Şi dacă tu ai să zici că eu sunt îndrăgostit de drăcoaica mea – omenirea o să creadă. Şi asta va fi declaraţia mea de dragoste, ei. Atunci o să creadă şi ea. O să mă creadă şi ea.”
Nu am rîs, puteam. Nu l-am luat în băşcălie, puteam. Nici nu am zîmbit. S-a ridicat şi a plecat.
A deschis uşa spre iad, a trecut pragul “încolo” şi m-a lăsat cu dilema. Dilema? Ce dilemă, fraţilor? Păi dacă începea cu sfîrşitul aş fi făcut-o şi fără să îmi promită faimă post-mortem ca ciubuc pre-mortem. Fiindcă, vedeţi voi, drac sau nu, m-a atins la inimă.
M-am aşezat la masă şi am început să scriu evenimentul. Îmi inchipui că zilele astea nimeni nu o să mă creadă DAR aşteptaţi aşteptaţi, cînd cartea aia albă va cădea din cer la voi toţi în poală, ceva călduţă pesemne, atunci o să vedeti, fraţilor. Că asta nu-i poveste de copii. Şi îmi închipui că atunci o să-l auziti şi pe d-ul Scaraoţchi cînd o s-o pupe pe drăcoaica aia a lui cu o pasiune de s-o aţîţa focul în iad de trei ori mai tare. Fapt care, îmi inchipui, nu o să facă plăcere tuturora.
|
|  |
