|
Pe Pat de Moarte
Nu, nu-i ultima poezie care scriu,
păi dacă chiar eram pe pat de moarte mai scriam?
Dar o scriu ceva înainte de “inevitabilu” ca un fel de paranteză finală
care am să păstrez mereu la sfîrşit de carte.
Aşa că dacă sfîrşitul vine pe neaşteptate să fie şi un sfîrşit a poeziei pregătit.
A cărţii. A vieţii.
Nu-i ceva glorios, nu ştiu să scriu chestii glorioase cum scriau adevăraţi artiştii,
mai curînd ceva trecător
cum e viaţa, cum a fost viaţa mea.
Cum zis mai sus, o paranteză care închide fără a fi fost şi o paranteză care deschide
că, sunt om şi eu, nu am crezut că aşa o paranteză finală va exista vreodată.
Acum cred, ştiu, aştept
şi îm trec aşteptatul scriind.
Pe pat de moarte.
Caut ceva îngeri împrejur
o coană scheletoasă cu o coasă (cum dracu nu-i ştirbă pe acum... coasa nu coana?)
dar tot ce văd e un tîmplar cu un metru
un avocat cu un stilou
o infirmieră care îşi vopseşte unghiile
şi tot felul de maşini înfricoşătoare care schiaună şi miaună şi ţăcăne
şi care nu-mi ajută cu nimica
dar ajută bugetului de spital.
Încerc să mă întorc pe partea dreaptă dar un tub verde nu mă lasă
încerc să mă întorc pe partea stîngă dar două tuburi transparente nu mă lasă
mă dau păgubaş şi rămîn pe spate şi măsor tavanul în metri
calculez suprafaţa în ţoli pătraţi
evaluez greutatea în ocale
şi imaginez ce s-ar întîmpla la un Richter 8.7.
“Ia te uită, zîmbeşte...” aud o voce şi nu pare a fi un înger, mai curînd o mahalagioaică.
“Un rictus,” zice o altă voce, un fel de tenor-bas.
Decid să nu-i aud şi închid ochii,
pesemne au zis în unison “Mort?” dar cum ziceam, m-am decis să nu îi aud.
Visez, o, ce de timp am să visez,
ce de libertate, ce de... nevoie?
Încerc să fac legătură cu nene Dumnezeu dar îmi dau seama că-i prea devreme
aşa că mă întorc aicea în loc să plec dincolo şi caut prin lista de unchi şi mătuşi
printre zeii greci şi romani şi scandinavi ... nu îmi plac deloc, prea violenţi,
încerc să scriu (aşa zis) altor creaturi din lista creaturilor
cum ar fi vrăjitori, duhuri, strigoi, pisici negre (mie îmi plac), iele, poeţi
şi mă las şi de ăştia, prea imprevizibili,
încerc să o aduc pe ea... “Zîmbeşte iar, nu-i mort,” pesemne au zis fără să-i aud
tîmplarul, avocatul, infirmiera.
Am reuşit să o aduc. Pe ea.
Uite-acolo jos în vale
Îmi dau îngerii tîrcoale
Unu-mi zice: “Vin’ la mine
Şi-ţi dau zile lungi, senine,”
Altu-mi zice: “Orice seară
Ai să crezi că-i primăvară,”
Un al treilea: “E timp
Să-ţi iei locul în Olymp,”
Eu le zic: “Păi tot ce vreau
E din gura ei să beau.”
S-a aşezat lîngă mine, ea.
A îndepărtat unul de altul tuburile, cel verde, cele transparente şi încă altele
s-a căţărat pe pat
mi s-a ghemotocit pe piept că abia mai respiram
şi a început să-mi recite ceva poezii care nu cunoşteam.
“Trebuie să le cunoşti, tu mi le-ai scris,” a zis.
“Bine, dacă zici tu,” că de amintit nu îmi aminteam
dar tare mă bucura că ea îşi amintea.
“Pare că te-am iubit o grozăvie,” am încercat cu un ton între glumeţ şi tragic.
“Pare că m-ai iubit,” a repetat cu un surîs de zeiţă
şi s-a luminat camera şi s-au poticnit maşinile şi mîna dreaptă a început să-mi tresară.
“Poate acuma-i mort?” acum auzeam celelalte voci dar nu-mi păsa.
“Ştiu că m-ai iubit.” Şi după ce mi-a atins gura cu gura, “Mă iubeşti.”
S-a proptit într-un cot de-mi rupea a treia coastă şi mi-a tras în sus pleoapa,
la ţipetele din cameră m-a podidit un rîs că nu se mai oprea.
“Doctore, ce se întîmplă?” a întrebat îngrijorată vocea mahalagioacei,
“ar fi el posedat înainte de moarte?”
“Nici o grijă,” a liniştit-o o voce autoritară, “îi dăm ceva mai mult oxigen.”
“Îţi place oxigenul?” m-a întrebat, “pot să-ţi fur oleacă?”
“Inima mi-ai furat-o de mult, fură-mi şi oxigenul.”
S-a întins pe mine
a pus gura lîngă a mea şi am început să bem amîndoi oxigen curat,
sînii ei pietricele de rîu
coapsele ei butucei în foc
mîinile ei nuieluşe de alun.
Vino fetiţă ş-aruncă-mă-n foc
Aruncă cu mine mănunchi busuioc
Şi cînd se termină şi vîlvă şi fum
Găseşte-a cuvîntului palid parfum.
“Vezi, nu eşti încă mort,” şi m-a pişcat ştrengăreşte, prea ştrengăreşte.
“Doctor, ce-i pata asta violetă... acolo?” de data asta tenor-basul.
“Hm... pata asta... chiar acolo... chiar un mister.”
Ai dreptate, doctore, chiar un mister pentru tine, pentru voi,
nu pentru mine, pentru noi.
Dragostea e un mister, chiar şi după moarte,
nu că sunt mort deja
dar atît cît nu sunt încă mort – eu ştiu.
“Mă iubeşti?” am întrebat-o, că trebuia să aflu înainte de trec dincolo,
“zi-mi te rog, zi-mi!”
“Îţi zic.” Mi-a zis.
Acum pot să mor liniştit, chiar cînd o ajunge şi asta.
|
|  |
