Hobbies - Poetry - Ura
back to Poems...

 

blank

corner
Repetiţie

    Repetiţie
    nemiloasă, neruşinată, neînfrîntă.

    Cu cruzimea unui lapte acrit
    a unei cepe degerate
    pătrunde în vasta mea capodoperă literară
    şi lasă în urmă un gust acru
    un miros de rîncezeală,
    mă uit în oglindă – cum dracu gustez şi miros dintr-o reflectare?

    Poate de asta ai dispărut?
    Ascunsă undeva între un Tolstoi şi un Sadoveanu
    timp ce eu mă repet mă plagiez mă copii
    cu variaţii atît plictisitoare cît neoriginale.

    Nu te mai caut,
    poate mă găseşti.
    Ştiu că nu, de asta zic poate să mă încurajez aşa fel
    şi mă simt plictisit şi plictisitor şi eu,
    şi atunci de ce nu tu?
    Înţeleg.

UraText

blank

corner
Ura!

    Nu mai scriu.
    Adică mai bine zis nu îţi mai scriu.
    Pesemne pierdere de timp, de effort, de sentiment...
    zic pesemne pentru cazul că... mai ştiu... unu la trei catralioane...

    Nu înseamnă că nu mai scriu deloc, uite, scriu aici
    şi am să mai scriu şi acolo
    şi dincolo
    dar un fel de scris “după” – fără interes, fără convingere
    fără inspiraţie.
    Trecere de timp,

    De asta tot ce sriu e scurt,
    uite – a mai trecut un minut,
    un minut mai puţin de trăit,
    ura!

UraText

blank

corner
Pe dracu, uit.

    Undeva între orele mici ale dimineţii
    şi cele mai puţin mici dar deajuns de mici să fie considerate totuşi... mici. Hm.

    Mă dau jos din pat, încetişor
    să nu supăr cumva o vertebră care îmi pare cam pe-a răsculatelea ultimu timp,
    mă liberez de ceva greutate lichidă care ar putea aştepta
    dar acum nu mai trebuie să aştepte
    şi mă aşez la maşina infernală. Aşa zis.
    Nu face taca-taca gălăgios cum odată, totuşi mai face taca-taca, dar mai domol.
    Hai să zicem tici-tici.

    Încep să-mi revărs inima
    să tai cu cuţite să înjur să blestem... hei, ce faci omule? mă întreabă cineva, adică eu.
    Şterg.
    Sting şi aprind ca să fiu sigur că am şters bine.
    Încep să-mi revărs inima
    să presărez flori să susur cuvinte drăgăstoase... hei, bine faci omule îmi zice cineva, eu.
    După o oră, citesc,
    îmi mulţumesc,
    şterg.
    Sting şi aprind ca să fiu sigur că am şters bine.
    Un effort irosit
    dar cel puţin îmi aduce aminte cum era cînd nu era irosit.

    Zîmbesc cam stingher, dar zîmbesc. Bun lucru.
    Îţi zic că te iubesc, nu mă auzi. Bun lucru.
    Închid maşinăria infernală şi mă bag înapoi în pat. Bun lucru.

    Pînă mîine uit.
    Pe dracu, uit.

UraText

blank

corner
Gol

    Gol.

    Vidat ca un craniu eviscerat (mă scuz de cruzie) de creier
    fără omenire, iubire, poezie.
    Uscat.
    Atrofiat.
    Mut.
    Ca o foaie de hîrtie albă, virgină, neprihănită
    neatinsă nici de cărbune nici de cerneală nici de vopsele
    nici de viaţă.

    Atunci... de unde ţăndările, silabele, cuvintele, bucăţelele de fraze?
    întreabă capul gol, vidat, uscat, atrofiat, mut dar pesemne nu mort, încă.

    Cred că... ştiu.
    Mă uit înapoi, cred că ştiu.
    Ştiu, nu cred că, ştiu!
    Tu,
    m-ai presărat
    m-ai semănat cu atîta crizantemă şi liliac şi pansea şi crin şi bujor şi iasomie
    că chiar gol, vidat, uscat, atrofiat, mut - uite ceva muguri ici colo
    apar ca bubuliţe disperate pe faţă de adolescent disperat
    şi deodată explodează
    în salve de crizantemă şi liliac şi pansea şi crin şi bujor şi iasomie
    şi mă copleşesc
    şi încep să se scurgă pe acea foaie de hîrtie albă, virgină, neprihănită
    şi îi aduc viaţă
    şi o transformă în... poezie.

    Nu-i acelaş foc ca atunci, ştiu şi asta,
    e aceiaşi dragoste ca atunci, ştiu şi asta.

UraText

blank

corner
Sute. Ani.

    Ieri ţi-am scris o scisoare. Nu ai răspuns.
    Azi, un an mai tîrziu, ţi-am scris o scrisoare iar. Nu ai răspuns iar.
    Mîine, după încă un an, îţi mai sciu una. Mai nu răspunzi una.
    Curios calendar.
    Curioasă comunicaţie scrisă şi nu.

    Am început acu trei sute de ani şi nu ai început acu trei sute de ani.
    Mai continui cîteva sute
    tu mai nu continui cîteva sute,
    cînd se termină se termină, pentru mine.
    Pentru tine nu se termină, nu este ce.

UraText

blank

corner
Idilă

    Ne-am întîlnit.

    Pe cărarea care duce
    În poiană la răscruce
    Ea purta un miel pe braţe
    După ea un cîrd de raţe
    Eu purtam la şold o ţoşcă
    Lîngă mine-o iapă roşcă
    şi o cloşcă.

    Ne-am salutat.

    Ea a spus: hei bună, bade,
    Uite noapte-acuşa cade,
    Eu am spus: fetiţă bună,
    Vezi cu mine-un sfert lună?
    Ea: da luna e întreagă,
    Eu, c-o voce cam pelteagă:
    că-i pribeagă.

    Ne-am aşezat.

    Toate cele animale
    Sau culcate sau în poale
    Ochiul ei luceşte-n seară
    Cu un cînt de primăvară
    Mîna mea cotu-i atinge
    Focu-ncetu se încinge
    ne învinge.

    Ne-am pupat.

    Ziua se ridică sură
    Ne găseşte gură-n gură
    Animalele sculate
    Zburdă-n jur ca apucate
    Ea mă muşcă şi zîmbeşte
    Gînd şi inimă topeşte,
    mă iubeşte?

    Ne-am despărţit.

    Eu: ne întîlnim şi mîine?
    Ea: aduc ş-un colţ de pîine,
    Rîde, se întoarce, pleacă,
    Fericirea mă îneacă
    Uite mi-am găsit crăiasă
    Şi zglobie şi frumoasă
    şi mireasă.

UraText

blank

corner
Linişte, eu

    Linişte
    ca într-un vid interstelar
    lipsit de orice moleculă, fie ea singuratică, care să transmită sunete.

    Pun urechea la zid
    la pămînt
    la calea ferată înainte ca să dea un tren peste mine...
    linişte. Absolută.

    Interesant vidul ăsta,
    unidirecţional,
    sunt sigur că tu ai surzit de atîta hărmălaie venind de la mine
    dar eu nu aud nimic din direcţia ta,
    un fel de mister fizic.
    Cred că am să scriu un articol despre fenomen în revista ştiinţifică “Nature”
    mai ştii, mai obţin şi un Nobel pentru descoperire.

    Nu că Nobelu mă interesează,
    liniştea mă interesează, copleşeşte, zdrobeşte.
    Na, un alt Nobel mă aşteaptă – liniştea are greutate şi eu am dovezi.
    Ştiai tu că liniştea are greutate?

UraText

blank

corner
Linişte, tu

    Ce plăcere, la început.
    Nu-i nevoie să-ţi fie teamă de fiecare dată cînd deschizi emailul
    să tresari cînd sună telefonul
    cînd bate cineva la uşă.
    Linişte, o, ce binecuvîntare.

    Ziua. Trece. Zilele. Trec.
    Din cînd în cînd tragi cu ochiul la email,
    nu că cauţi,
    mai tresari ici colo la un telefon
    la o bătaie de uşă.
    Încă un telefon.
    Încă un email despre o şedinţă oarecare, nu un email despre... de la...
    O bătaie la uşă, un vînzător ambulant.
    Liniştea începe să apese, un fulg. Un ceaun plin. O stîncă.

    Ziua trece, încă una.
    Treci prin emailuri de sus în jos
    cauţi printre telefoanele ratate
    deschizi uşa - poate nu ai auzit.

    Linişte. Interminabilă.
    Ce blestem.

UraText

blank

corner
QED

    M-am luat la trîntă cu Dumnezeu.

    Sigur că nu aveam nici o şansă
    dar asta nu m-a oprit.

    Sunt oameni răi pe lumea asta, i-am zis.
    Nu m-a corectat, dar nici nu m-a trăsnit. Bun început?

    Sunt oameni răi pe lumea asta, i-am zis, şi Tu nu faci nimic.
    Necorectat, netrăsnit, poate la faza viitoare?

    Sunt oameni răi pe lumea asta şi ei trăiesc,
    sunt oameni buni pe lumea asta şi ei mor,
    i-am zis.
    Eram în viaţă mai departe, interesant.

    Tu eşti responsabil, am continuat pe drumul sinuciderii.
    Linişte. Nu trăsnet, nu tunet, nici măcar un ţînţar nu m-a muşcat.

    Nu exişti, am conclus,
    găsind că i-am dat toate prilejurile posibile să mă convingă de contrariu.
    Mai trăiesc.
    QED.


    PS. Am încercat să-l jignesc, să-l întărît, să se ofuscheze. Nimic.
    Mi-e teamă că... am dreptate.

UraText

blank

corner
Încă o zi

    Ziua pătrunde între oase,
    Înjunghie c-un ciripit
    Şi cu o armie de coase
    Tot ţăcăne sfîrşit, sfîrşit.

    Mă-ntind, trosneşte-o coastă, două,
    Îmi zic că nu-i aşa cumplit
    Cumplit ar fi de-ar fi vre-o nouă...
    Măi dar tîmpit mai eşti, tîmpit,

    Noroc că nu ai coaste zece!
    Înjur, aştept a fi trăsnit,
    Motanu sub cuptoru rece
    Stă zgribulit, şi zgribulit.

    Iau o cutie de sardine
    Umplu ceaunul ruginit
    Motanu vine lîngă mine
    El un ciupit, eu un ciupit.

    Afară lunca dă în floare,
    Blestem din zori în asfinţit
    Dar inima, o, dînsa doare
    Că nu-s iubit, că nu-s iubit.

    Nu mă mai ţine balamaua,
    Cînt o romanţă, răguşit,
    Motanu miaună maneaua
    Ţicnit şi el, şi eu ţicnit.

UraText

blank

corner
Uitare. Uitare?

    Dacă am să te uit?

    Haide, hai să facem ceva analogii nu prea potrivite
    dar poate totuşi prea potrivite.
    Cum îl chema pe ăla care tot rostogolea bolovanul în sus pe munte
    şi bolovanul iar cădea
    şi el iar începea... Sisyph?... un ins nu prea frecventabil, chiar detestabil
    şi asta-i era parte pedeapsă, sigur,
    dar parte şi încăpăţînare, cred, perseverenţă, bătut nu se dădea.

    Era şi un altul, Ulyse,
    zece ani şi încă zece a durat pînă s-a întors acasă
    dar acasă s-a întors – ceva jigărit, ceva trecut,
    poate chiar ceva senil
    dar nimic nu l-a oprit. Nici zei nici dumnezei nici monştri nici vrăjitoare nici oameni.

    Mai căutăm unul? Mai căutăm unul,
    alt gen
    altă direcţie
    altă specie... da, altă specie, dacă mă scuzaţi, dar aceiaşi idee.
    Hachikō, aţi auzit de Hachikō,
    cîinele care şi-a asteptat stăpînul timp de nouă ani
    vizitînd zi cu zi staţia de tren unde stăpînul lui trebuia să ajungă
    pînă l-a prins moartea acolo?

    Bătut? Să mă opresc? Să uit?

UraText

blank

corner
Ultime Momente

    Nu îndrăznesc să te privesc nici cu ascunse gînduri,
    Căruţa trage-a mele vechi oricînduri şi nicicînduri
    Iar dac-ar fi să jinduiesc şi să-mi abat privirea
    Un stîlp de sare-oi deveni cu doru-mi ş-amintirea.

    Aşa că tragem sus pe deal, cărarea-ntortocheată
    Boceşte-un prăpădit duet cu inima mea beată,
    Încerc să cînt, şi rînduiesc imagini ponosite
    Ce-amestecă realităţi cu visuri şi ispite.

    Nu mai departe-i colţul cel ce-acuş m-adăposteşte
    Cel soare ce mi-ai dăruit ş-acuş mă încălzeşte
    Cea floare cu a tău parfum ce-acuş desfată ora
    Şi zîmbetu-ţi care, acuş, mi-o sigila amfora.

UraText

blank

corner
Paştele Cailor

    Te ulm
    oriunde-ai fi,

    un copoi sălbăticit
    şi flămînd de tine
    te ştiu unde eşti
    cînd nu ştii că ştiu,

    mă tolănesc prin spice rupte şi ascuţite
    şi le las să mă taie
    poate voi uita,
    nu uit,

    dulăi se uită la mine şi fac ocol
    lupi urlă ameninţări şi fug cu coada între picioare
    iepuri se apropie, nu au frică, nu au de ce,

    mă ridic
    mă scutur
    mîrîi impertinenţe
    îmi muşc păduchii şi mă culc iarăşi printre ei,

    aştept.

    Aştept paştele cailor,
    cînd ajunge ne vom întîlni.
    Iar.
    Nu-i înscris pe calendar, o să mă surprindă,
    da, tare o să mă surprindă.

UraText

blank

corner
Banană

    Mai eşti frumoasă?
    Eşti mai frumoasă.
    Cred.
    Ştiu.

    Atîtea decenii... secole?... între noi
    şi tu rămîi tînără iar eu continui cu anii... un fel de echilibru al naturii,
    poate un miracol.

    Cînd ne-am întîlnit prima oară?
    Asta era un miracol.
    Cînd ne-am întîlnit ultima oară?
    Nu, nu răspunde, să nu deochezi miracolul
    şi să mă găsesc iarăşi în realitate.
    Mi-ajunge realitatea mea, nu am nevoie de o alta,
    mai curînd zi-mi ce fustiţă porţi azi
    ce bluziţă
    ce săndăluţe?...
    şi ce dacă-i iarna, în jurul tău este vară, întotdeauna vară,
    ce fluturi te-au încîntat azi
    ce nai ţi-a pătruns în suflet
    ce poezie ai citit?
    Sigur nu a mea, vorbim de poezie nu de răblăgie chiar dacă vorbele rimează.
    Poate nu citeşti?
    Odată citeai, pînă şi pe a mea şi mă credeam... hm... citit.
    Poate da, poate nu... nu contează, contează ce credeam. Ştii ce?... mai cred.

    Mănînc o banană.
    N-are nicio legătură cu scrisul, cititul, cu nimic,
    adaug o linie numai ca să surprind.
    Surprind pe cine?
    Pesemne pe cel sau cea ce va citi în cîteva secole
    şi va căuta înţelesuri ascunse, chiar mitice, o hartă la o comoară, aşa ceva.
    Dacă o să citească am să fiu eu primul surprins, chiar dacă nu voi mai fi de ai viii.

    Tare-i greu fără inspiraţie,
    tare-i greu.

UraText

blank

corner
Patagonia

    Erai înaltă.

    Mă purtai pe umeri peste nori, după lună, între stele
    eram ameţit, beat cu lumină.
    Din cînd în cînd lunecam şi cădeam
    dar înainte a mă zdrobi la pămînt mă prindeai
    mă dojeneai
    mă sărutai
    şi iar sus pe umeri, iar stele, comete.

    Într-o dată
    nu ai fost atentă, am căzut tot drumul jos,
    la pămînt.
    Nu ai simţit, m-ai uitat?

    Acum am sute de oase rupte
    mă tîrîi de ici colo, cîteodată de colo ici
    şi tot mă uit în sus
    caut umerii
    caut norii şi restul,
    pesemne ai ajuns în Patagonia.
    Pesemne în Patagonia dansezi, eu nu ştiu să dansez
    numai să vorbesc în neînţelesuri.

UraText

blank

corner
Radu Pălăniţă

    Din cînd în cînd descopăr un UFO artistic, adică un OZN pe româneşte.
    Ultimul peste care am dat îl cheamă Pălăniţă, Radu Pălăniţă.
    Om simplu
    voce aur
    diamant brut
    care se va pierde cum mulţi alţii din... nedescoperire.
    Adică nedescoperire de un “cineva” nu de un “nimenea” ca mine.
    Dacă Sœur Sourire a devenit The Singing Nun senzaţie
    Radu Pălăniţă ar fi trebuit să devină The Singing Mechanic senzaţie.
    Ce păcat...

    Îmi amintesc de alţi OZNi peste care am dat tot din întîmplare...
    Laura Bretan, Elena Hasna, şi alţii... monştrii de talent, unde sunt?
    S-au pierdut.

    Acuma cineva o să zică... aha! adică faci aluzie la time, măi, nu aşa?
    Ei bine, nu aşa!
    Nu fac aluzie la nimic
    în afară de la faptul că... ce iroseală de talent!...

    Şi, gîndind mai adînc ceva, poate da fac aluzie la... dragostea mea,
    ce iroseală, ce lipsă de talent mai am demonstrat şi eu...

UraText

blank

corner
Ioc

    Forţez, forţez, forţez...

    de asta
    calitate – ioc
    cantitate – ioc
    satisfacţie – ioc

    scriu ca să nu mor de plictiseală
    sper să nu am pe conştiinţă pe toţi ce vor citi şi vor muri de plictiseală
    adică, mai visez ca şi altcineva să mă citească
    în afară de mine.

    Interesantă chestia cu absenţa de inspiraţie,
    chiar pare a fi ceva palpabil
    fie palpabilitatea (ce cuvînt groaznic) chiar nepalpabilă în ea însuşi
    (v-am spus, inspiraţia mea e undeva la minus trei).

    Atunci de unde scot eu toata flecăreala asta, vă întrebaţi (dacă citiţi).
    Mă întreb şi eu (citesc).
    Pesemne am să continui pînă dau de o vînă nouă de aur,
    de o pepită, de un zăcămînt de diamante... ha, diamante,
    aş da un an de viaţă şi pentru un zăacămînt de cărbune, de oase, de moloz ilicit.

    Continui să sap.
    Sunt la hîrleţul numărul trei
    dar ştiu, nu numai în subconştient, că şi la hîrleţul zece tot nu ajung
    dacă ea nu ajunge.
    Ea.
    Tu.
    Dacă citeşti.

UraText

blank

corner
Iazul Lebedelor

    Nu aveam lac la Botoşani,
    numai un iaz.
    În fond, nu aveam nici lebede
    dar aveam tot felul de alte orătănii cum ar fi raţe
    gîşte
    curcani, o groază de curcani care se credeau păuni
    mai ales cînd le cîntam
    sîc că n-ai mărgele
    roşii c-ale mele...

    şi se umflau în pene şi mă atacau la gard.

    Aşa că dacă Ceai ko Vski ar fi scris baletul la noi
    pesemne s-ar fi numit Iazul Curcanilor
    şi i-ar fi ajuns faima pînă la Suliţa. Poate.
    Ce pierdere de ocazie strălucită (şi pierderea şi ocazia).
    Eu i-aş fi propus să ieie în consideraţie şi alte animale locale
    cum ar fi fost melcii, cărăbuşii, caradaştele, broaştele... nu lipseau candidaţi
    şi toţi foarte potriviţi.
    Dar Ceai s-a încăpăţînat să rămînă la el în Rusia
    şi toţi am ieşit perdanţi.

    Pentru mine aici e ocazia să ies din dulap şi să informez publicul de adevăr,
    chiar dacă doare.
    Ceai ko Vski s-a încăpăţînat să rămînă cu lebede
    cu lac
    fără ţînţari
    şi paguba e a lui.
    Şi a noastră dar mai ales a lui.
    Cu iazul nu aveam soluţie, dar dacă insista am fi putut importa ceva lebede,
    am fi putut aduce orchestra de la Suliţa
    am fi putut folosi pianul lui tanti Rica
    scena de la cinema 7 Noiembrie...
    o, ce durere de suflet, ce durere de suflet.

    Staţi, staţi oleacă, cred că îmi amestec cronologiile...
    puţin contează. Iazul Lebedelor – ce nume triumfal, ce triumf ar fi fost...
    mai mult ca Romeo şi Iulia
    mai mult ca Biblia
    mai mult ca Memoriile lui Donald Trump (nu le-a scris încă, curînd le va scrie).

UraText

blank

corner
Citesc

    Citesc.
    Am scris eu astea
    (vîrstă, memorie, uzură intelectuală şi emoţională)?
    Mi-o fi furat cineva identitatea şi acum încearcă să mă nenorocească
    (nu că este mult a nenoroci care nu era nenorocit înainte)?
    Port pantofi prea înguşti şi mi se atrofiază creierul
    (nu că ştiu legătura cauză-efect între astea)?
    Sau... focul a devenit cenuşă, furtuna adiere, dragostea apă de ploaie
    (ştiu că-s toate ponegrire şi hulă şi blasfem şi etc)?

    Atunci... ce scriu?
    Atunci de ce scriu?
    Atunci pentru ce şi cine scriu?
    Bune întrebări.
    Ce noroc că nu trebuie nici să răspund nici să înţeleg. Scriu.
    Odată şi odată mai îmi revin eu, pînă atunci...număr. Secunde, ore, ani.

    Uite, adevărul e – îmi lipseşti.
    Îmi lipseşte condeiul care îţi cade din mînă
    pantoful cu care sari peste gard
    ochii mulţimii care se uită după mine cu invidie că păşeşti lîngă mine.
    Multe altele mai importante tot, dar alea sunt evidente.
    Nu evidente sunt mazărea care o macini în gură
    biletul de tramvai care-l arunci
    telefonul care îţi umflă buzunarul
    albastrul sub ochi...
    nimicuri, fleacuri, o comoară. Comoara mea. Îmi lipseşte. Îmi lipseşti.

UraText

blank

corner
Despre Visări

    Nu te-am visat astă noapte.
    Am încercat sugestie, hipnoză, yoga, dulceaţă de vişine... nimic

    Ieri noapte da te-am visat, neaşteptat.
    Te-ai aşteptat?
    Sigur că nu, cum nu gîndeşti la mine nu poţi să te aştepţi să visez de tine.
    Pare cam neverosimilă logica
    dar te asigur că dacă îi dai o şansă îţi vei da seama de credibilitatea argumentului.
    Încerc de mult să te visez, ieri noapte am reuşit.

    Detaliile visului nu sunt importante.
    Sunt prea personale, prea lăuntrice, prea intime pentru a fi aşternute pe hîrtie,
    dacă ţi-aş fi avut urechea aş fi intrat în detalii. Poate. Nu sigur.
    Interesantă ar fi fost reacţia ta – plăcere, indignare, violenţă fizică?
    Cu toate că pot să te asigur – virtutea ta a rămas intactă
    ceea ce nu pot să te asigur de a mea.
    Că tocmai pe punctul unde virtuţile aveau să se amestece... m-am trezit.
    Sigur am înjurat, blestemat, rugat – nimic nu a ajutat,
    treaz am rămas şi inocentă ai rămas.
    Interesant, nu, felul cum creierul me te protejează
    te cruţă
    te eliberează de... mine?

    Încerc din nou noaptea care vine,
    am să încerc sugestie, hipnoză, yoga, dulceaţă de vişine,
    mai încerc şi altele cum ar fi acupunctură, băi de gheaţă, discursuri pe chineză...
    odată şi odată nimeresc eu formula magică
    şi cînd o găsesc... păi ce să-ţi zic fetiţă,
    trebuie doar să mai găsesc doctorul de creier să mă lobotomeze
    şi să mă debaraseze de acea parte a creierului care îţi păstrează virtutea,
    pe urmă – dorm pe veci.
    Pînă mă va deconecta cineva de aparatul de ventilaţie
    dar zîmbetul de pe faţă nimenea nu mi-l va putea şterge.
    Nici chiar dama aia slabă de-i vezi oasele cu coasa ei ştirbă.
    Nimenea.

UraText

blank

corner
Gropar

    ...o poezie care încearcă, cu mult rafinament, să egaleze sau chiar să întreacă în idioţie, tîmpenie, stupiditate, nătîngie nerozie negiobie – toate celelalte poezii din prea-nealeasa astă colectţie; dacă citeşti... tu, nu te uita înapoi, ştii cine-i de vină, nu aşa?...

    Dacă mi-ar fi dat să aleg azi o profesie, aş fi ales gropar.

    Da, nu cizmar, nu doctor, nu şef al republicii ci gropar.

    Nu că-i uşor.
    În primul rînd selecţia este foarte riguroasă.
    În al doilea, treilea şi patrulea rînd instrucţia este foarte riguroasă
    stagiul este foarte riguros
    şi inspecţia de lucru este foarte riguroasă şi ea –
    nimeni nu ar vrea un cineva mort să se scoale şi să sară afară din groapă, nu?

    Atmosfera este festivă, tot timpul:
    buchete flori
    coroane de flori
    flori din plastic
    cozonaci, rachiu, mezeluri,
    o lume îmbrăcată cu gust, cu eleganţă
    chiar dacă toţi sunt în negru şi ceva fete vin în mini,
    ici şi colo vezi un Lada dar mai toate maşinile sunt Mercedesuri,
    întîlneşti numai lume de calitate. În fiece zi. Ce bucurie.

    Bine, trebuie să-mi cumpăr singur lopată, ei şi?
    cel puţin pot să mi-o aleg să o măsor să-mi înscriu monograma pe ea.
    Şi, nimeni nu gîndeşte la asta, cînd sapi mai poţi da şi de ceva valoros
    cum ar fi un zăcămînt de petrol
    potcoava calului lui Decebal
    un vulcan uitat
    şi atunci devii şi bogat şi faimos.
    Adevărat, cam greu iarna cînd totul e gheaţă
    dar ce – cizmarul nu are probleme, doctorul nu are probleme,
    şeful republicii nu are probleme?
    Eu îmi rezolv probema cu un tîrnăcop –
    să-i văd pe ei cum îşi rezolvă problema cu un tîrnăcop.

    Acum sunt dietetician. Ce pierdere de timp,
    toţi îşi caută soluţii pe TikTok.
    Las’ să-i văd să găsească o groapă pe TikTok, he?!

UraText

blank

corner
Încerc

    Îmi şterg faţa de săruturile care mi-ai dat, chiar dacă nu mi-ai dat,
    îmi şterg faţa si de cele care nu mi-ai dat
    cu săpun, cu glaspapir, cu o raşpă, cu acid...
    tot ce găsesc în hambar, în lada de scule, la magazinul din colţ,
    bine... încerc să şterg.

    Îmi spăl hainele în care m-ai îmbrăţişat, chiar dacă nu m-ai îmbrăţişat,
    îmi spăl şi hainele în care nu m-ai îmbrăţişat
    le dau pe maglă, pe storcător, tai petele, le ard...
    caut sfaturi şi idei la alţii şi la altele
    bine... încerc să spăl.

    Pun ochelari negri să-mi amintesc cum m-ai văzut, că nu m-ai văzut,
    să văd cum nu m-ai văzut
    şi mai pun şi un sac peste cap şi peste el o muşama şi peste ea torn vopseală...
    să merg în beci? să merg într-o peşteră? să-mi bag capul în gura unui crocodil?
    bine... încerc.

    Mai sunt altele de care încerc să scap.
    Mirosul pielli tale. Sunetul rîsului tau. Ţăcănitul dinţilor cînd mestecai.
    Fineţea degetelor pe furculiţă.
    Zeama care se prelingea la colţul gurii.
    Verdele care inunda.
    Spatele care se depărta.

    Încerc.
    Sigur că nu reuşesc, chiar dacă mă calicesc de moarte tot încercînd.

UraText

blank

corner
Anti-Idilă

    Am plecat la baba cloanţă
    Cu un sac ş-o tărăboanţă
    Plini cu fel şi fel odoare
    Ce-am adus eu peste mare –
    Diamante trei carate
    Un rubin şi jumătate
    Un bilet spre Lisabona
    La concertul lui Madonna
    (nu am reuşit să obţin un bilet înapoi, toate avioanele erau pline)
    Un Ferrari, cinci cămile
    Trei din ele cam debile,
    Un Picasso, cizme două,
    Cozonac cu nuci şi ouă,
    Ba ş-o muzică alesă...
    Zestre demnă de-o prinţesă.

    S-a uitat baba la mine
    Rînjete ciorchini ciorchine
    A umplut întîi hambarul
    Cu-a meu harul ş-a meu darul
    A pus mîţa sa stea pază
    C-avea mîţă... Doamne, groază,
    Şi s-a scărpinat pe deblă
    Şi a-ncălecat o greblă
    (mătura era la reparat, scotea prea mult fum şi nu era ecologică)
    Ce vrei bade, că ce am
    Tot nu-ţi dau şi tot nu-ţi dam?

    (trebuia să fiu deştept, viclean, ingenios, machiavelic... nu eram niciuna din astea)
    Uite babă cloanţă, dragă,
    Ai tu fica cea vitreagă
    Care tot tu nu iubeşti
    Care tot tu otrăveşti
    Uite noi că ne iubim
    Uite-acuma ne grăbim
    Dragostea ne năuceşte
    Iar în ea acuma creşte
    Pui de om sădit în pîntec
    Cu iubire şi cu cîntec
    Şi acuna noi doi vrem
    Să scăpăm de-a tău blestem
    Lasă fica ta din lanţ
    Şi-ţi promit eu primul danţ.

    Ca adică vrei să-ţi fiu
    Soacră vitregă, hazliu?
    (unde a început sa hîrîie, adică rîdă, de a început să cadă tencuiala la case din sat)
    Păi de unde vii şi eşti
    eşti cumva din Bucureşti?
    (aici mi-am pierdut toţi admiratorii potenţiali din capitală, grea viaţa de poet, fraţilor)
    Uite-ţi dau acuma veste
    Alta, crede, nici nu este,
    Ştirbă cum sunt ca o şură
    Uite, tu, mă pupi pe gură
    Şi dacă mă dai tu gata
    Uite-atuncea-ţi dau eu fata
    Şi-ţi mai dau sul de mătasă
    Pentru voalu-i de mireasă
    Dar... de-oi fi dezamăgită
    Vai de biata-ţi prihănită
    (o juca ea cu cuvintele, ştia că fata-i nu mai era prihănită dar încerca să mă ofuscheze).

    În colibă, sus pe munte
    Tragi la stînga după punte
    Cîntec, zarvă, fericire,
    Opt ocale de iubire,
    Uite-o pruncă, uite-un prunc,
    Uite-o mîndră dup-un trunc
    Uite eu, cam răguşit
    Fericit
    (că a trebuit timp de şase sute unşpe zile să-mi spăl gura de gust, acuş ajung, acuşa...).

UraText

blank

corner
Uitări

    Îţi aminteşti sînul care mi l-ai dat?
    Era cel de stînga,
    cel de dreapta?
    Nu mai ţin minte, am uitat.

    Cînd te-a mîncat gaura de la metrou
    era un ţigan acolo cu un acordeon,
    tare mai juca el fals dar tare nu auzeam eu notele false
    şi tare mă miram la talentul lui, cred că eram în altă sferă,
    da, ştiu, un auz demn de un bou.

    Ce s-a întîmplat între sîn şi gură?
    Adică sînul tău şi gura metroului, nu gura ta,
    ştiu perfect de bine ce s-a întîmplat între sîn şi gura ta
    dar încerc să reconstitui evenimentele între celelalte două
    şi-i parcă ceva care raţiunea îmi fură.

    Pare că îmi amintesc o plăcintă fără sare
    care tu ai muşcat şi noi am mestecat şi eu am înghiţit.
    Era acolo şi o bancă. O scîndură lipsea şi eu ţi-am oferit să mă aşed
    şi tu să te aşezi pe mine
    dar ai refuzat şi tu te-ai aşezat şi m-ai aşezat pe tine.
    Ţin minte flori de tei care rupeam din crengi şi ţi le băgam în bluză
    şi tu rupeai şi mi le băgai în buzunar
    şi cînd degetele ne-au devenit prea îndrăzneţe le-am lăsat să se ocupe cu nasturi
    şi altele. Sau nu.
    S-ar putea că sufăr de uitare?

    Uit, e sînul ce mi-ai dat
    Înjghebat din foc şi pară
    Şi din note de vioară?...
    Cum se poate... am uitat?

    Gaura de la metrou,
    Gura lui de căpcăun
    M-a lăsat juma nebun
    Cu un muget demn de-un bou...

    Zîmbetul din jur de gură
    Dinţişorii zvăpăiaţi
    Muşcă ca şi apucaţi
    Raţiunea, mintea fură.

    Uite-n ocnele de sare
    Unde eu m-am pedepsit
    Pleoapele mi s-au lipit
    Şi acuşi vine...uitare.
    Straniu poemul tău, iubite.
    Ştiu. Cel puţin te-a adus să-mi zici iubite, chiar dacă nu tu o zici.

UraText

blank

corner
Ciocîrlia

    Încearcă să interpretezi Ciocîrlia pe vioară
    fără degetul mic... la mîna cu arcuşul?... la mîna cu fără arcuşul... Mi

    Încearcă acum la nai
    cu un guturai... am picături de nas... ţi s-au terminat... aha văd, adică aud!

    Ai încercat la o tubă? Încearcă.
    O tubă mică?... cea mai mare. Linişte. Mai ai instrumente?

    Da. Încearcă tobă, harpă, talere, trianglu... dreptunghi?... alege tu... orgă de biserică...
    Am încercat, nu merge.
    Acuma încearcă să te uiţi uitare.
    Cum adică să mă uit uitare? Nu merge, nu-i posibil aşa ceva, eşti sărit de pe fix?
    Acum e rîndul meu să zic. Cum adică să te uit uitare? Etc.

UraText

blank

corner
Idilă, x

    O zi de primăvară
    seară
    mă uit prin geam în curte-afară
    şi deodată uite, vine
    fuge desculţă înspre mine
    un val-vîrtej de fel ligioaie
    o gadină ce-aduce ploaie
    şi aminteşte-a micşunele
    cu ciripit de rîndunele
    privire-n verde nestemate
    panglici albastre-n jur de coate
    şi un parfum de crin sălbatic
    ce-n inimă duce jăratic
    zănatic.

    Păi ce eşti tu? Sunt fată mare
    vin din a codrului cărare
    unde de zile fără număr
    cade breteaua de pe umăr
    se urcă tivul din genunchi
    pînă ajunge la rărunchi
    şi sub o ie străvezie
    bat tobe sute, tunuri mie
    iar buza mea de roş căpşună
    de sete strigă ca nebună,
    uite-am scăpat, acu aice
    mă faci, băiete, tu ferice?

    Auzi, de-i fi chiar fată mică
    pruncă de drac sau de pisică
    de vrăjitoare, lele, zînă,
    de babă cloanţă, de cadînă...
    păi, uite unde-ţi fu piciorul
    acuma gîlgîie izvorul
    unde sandala blestemată
    s-a despărţit de glezna beată
    acolo creşte liliacul
    în jurul lui bujorul, macul,
    portiţa care ai deschis
    ca să-mi doreşti aşa un vis
    a devenit gură de nai
    cu doine dăltuite-n rai,

    Spune-mi copilă, cine-ai fi,
    vrei tu cu mine a trăi?

    Un nor de fluturi alb nămeţi
    alunecă din munţi răzleţi
    pe umeri palizi se aşează
    din dimineaţă în amiază
    o trenă lungă ca o boare
    cu fir de lună, bob de soare
    iar fluturi alţii, tot din munte
    dar coloraţi, îi şed pe frunte
    cînd eu pe deget pun inelul
    pe piept c-un ac prind ghiocelul
    şi-n gură-i semăn jurămînt
    din naştere pînă-n mormînt,

    Să-mi fi pe veci a mea aleasă
    mireasă.

    *

    Cîntă cocoşul, blestemat,
    îmi pun papucii, sar din pat,
    s-a dus şi vis şi paradis,
    rămîne doar...
    ce-am scris.

UraText

blank

corner
Mă opresc.

    Mă opresc. Cu scrisul.
    Am mai spus-o? De mai multe ori? Am s-o mai spun. De multe ori.
    Că tot mă scuz, mă biciuiesc, mă iau în zeflemea
    cum vezi şi în celelalte poezii, dinainte
    dar uite, ca şi asta – nu am oprit.
    Atunci ce înseamnă “mă opresc”?
    Uite, îţi spun.

    O iau mai încetinel, din ce în ce mai mult.
    Un fel de decelerare care, după Newton, în lipsa unei forţe aduce la oprire.
    O forţă care, o ştii numai tu, eşti numai tu. Care lipseşte. Lipseşti.
    Nu-mi este clar de ce nu m-am oprit deja,
    pesemne că fricţiunea reziduală
    (uite vorbesc tîmpenii fizicale în loc de sentimentale)
    este aşa de mică că lunec pînă nu mai lunec,
    adică cînd nu mai lunec este cînd lunec dincolo, în mod final.
    Un aşa fel fine ultimo tempo dacă ai capito.

    Unde eşti?
    O întrebare care de mult ştiu că nu trebuie să întreb.
    Ce faci?
    O întrebare care de mult ştiu că nu trebuie să întreb.
    Gîndeşti la mine?
    O întrebare care ştiu că nu trebuie să întreb şi ştiu că nu ai să răspunzi.
    Citesc poezii care scriam înainte, cînd “te aveam”
    şi poezii care am scris după... ce diferenţă!...
    lumină şi umbră
    floare şi scai
    tu şi... oricare altcineva în afară de “tu”.

    Caragiale a zis: proştii mor, dar prostia rămîne. Ce ilustră zicală!
    Aş adapta ceva zicala lui Ionel la alte situaţii, adaptaţii parte idioate parte ilustre şi ele.
    Ceva ca: prostiile mor, dar prostia rămîne. Cam prea concesiv aş zice.
    Sau cum ar fi: poeţii mor, dar poezia rămîne. Cam searbăd.
    Sau: bătrînii mor, dar bătrîneţea rămîne. Idiot, definitiv idiot.
    Sau: îndrăgostiţii mor, dragostea rămîne. Asta aş defini-o ca... ilustră. Tu ai zice idioată.

    Te-am pierdut?
    Cum pierzi ceea ce nu ai avut niciodată?
    Ei bine – se poate, uite la mine. Te-am pierdut.

    Mă opresc? Cu scrisul?

UraText

blank

corner
Vii?!

    A trecut crăciunul.
    A trecut anul nou.
    A trecut ziua unirii principatelor.
    A trecut sfîntul Valentin.
    A trecut sfîntul aşteaptă şi mai şi alţi sfinţi şi sfinte şi revoluţii şi altele.
    Au să mai treacă.

    Trec agale pe aleea îndrăgostiţilor (nu există)
    mă aşed pe banca unde ne-am îmbrăţişat prima oară (nu există)
    îmi cade o alună în cap aruncată de o veveriţă care ne-a cunoscut (nu există)
    şi oftez un oft (există).

    Mijlocul tău să îmbrăţişez cu braţul stîng pe urmă cu amîndouă
    sînul tău să măsor cu gură cu degete
    buzele tale să mă mînjească cu ruj de buze cam peste tot unde trebuie şi nu
    că va să mă coste jumate împărăţie la spălătoria de rufe şi în duşuri...
    am fost odată împărat şi tu împărăteasă, împărăteasa mea.
    Acum sărac lipit pămîntului fără împărăţie (nu contează)
    fără viaţă (nu contează)
    fără tu (tot ce contează).

    Mănînc aluna, crudă.
    Mă ridic de pe bancă, nu am ştiut că era proaspăt vopsită.
    Plec de pe aleea îndrăgostiţilor să te aştept altundeva, altă alee, bancă, alună.
    Odată şi odată vii,
    numai ca să îmi faci în ciudă, nu aşa?... nu contează, vino! vii?!

UraText

blank

corner
Şoarece

    L-am citit pe Mihai, l-am citit pe Vasile, l-am citit pe George...
    adică cel Eminescu şi cel Alecsandri şi cel Coşbuc
    şi pe urmă i-am citit iar
    şi după ce i-am citit iar i-am citit iar şi iar şi iar şi iar şi iar...
    nu ştiu de cîte ori
    pînă ce la un moment dat îi ştiam aproape pe de rost şi a început să mă scociorască
    că nu găseam material nou
    şi eram aproape să încep să înjur şi să blestem
    că aveam o foame nepotolită şi o sete nepotolită şi alte nepotolite chestii
    şi aveam nevoie de ei şi creaţia lor şi frumuseţea lor

    şi uite, neaşteptat, înainte de-a ajunge la sudalme şi imprecaţii
    mi-am făurit o soluţie de-a mea foametei mele.
    Am început şoltîc-şoltîc să... scriu.
    Adică foamea mea – bucătăria mea.

    Sigur
    pretenţii zero, expectaţii zero, speranţe zero
    dar, uite, deodată aveam cu ce să-mi tai foamea la orice oră de zi sau noapte,
    nu Mihai şi nu Vasile şi nu George
    dar cel puţin fructe pădureţe atunci şi acolo unde aveam nevoie de ele.
    Şi citeam ce scriam şi mă minunam şi mă surprindeam
    şi cînd mi se termina cheful scriam altceva.
    Să am ce să citesc. Iar şi iar şi iar.

    Sigur că îi mai citesc pe “ei”, sunt icoanele mele, făcliile mele, zeii mei.
    Dar acum între iar şi iar pot să pun un interval de timp care să îmi convină
    şi cînd după un timp uit, şi cînd mi-e serios de tot foame,
    deschid.
    Un Mihai, un Vasile, un George.

    Între mine şi mine îmi şi permit să visez: împărtăşesc bucătăria cu marii, cu tarii,
    cu cei mai mari şi tari.
    Cum zicea şoarecele elefantului?... ia te uită ce de praf facem!

UraText

blank

corner
Sete

    Mi-e sete. De dragoste.
    Sete? La vîrsta ta?

    M-am uitat la ea pînă a roşit.

    Spune, de la ce vîrstă poţi să încetezi a bea? Fără să mori?

    Mi-e sete de măduv-aprinsă în oase
    De gene ce sfîrîie-n foc de priviri
    Cînd lacrimă verde din mări calcaroase
    Îmbracă cu ceaţă morman d-amintiri.

    Momente, păţanii, clipite ascunse
    Din negura vieţtii ş-a timpului hău
    Răsar, cu a dragostei vervă pătrunse
    Şi muşcă, nici dram de părere de rău.

    Crîmpeie de muget se scoală din piepturi
    Răscoala se-ncinge prin alb de cearşaf
    Revendică mîndră a corpului drepturi
    Ca falnică slavă, nu biet epitaf.

    Cu tine-am trăit o trufaş-aventură
    Cerşind semeţie prin straşnic abis
    Din albul de sîn pîn-la roşul de gură
    Ş-un singur cuvînt cu jăratic înscris.

    S-a stins pălălaia, pizmaşa postură
    Ne-a tras la pămînt de din gură de rai
    Te-ntrebi, intrigată, de viaţă îţi fură
    Ce nu vei avea, n-ai avut, şi nu ai.

    Spune, la o sută de ani tot de dragoste ai să vorbeşti?

    M-am uitat la ea pînă a roşit.

    Nu ajung la o sută de ani, atît cît vorbesc de dragoste.
    Cînd încetez să vorbesc de dragoste, atunci am ajuns.

UraText

blank

corner
Ura, doi

    Nu, nu ura ca în ura! strigătul
    şi nici ura ca în a urî
    ci ura ca într-o combinaţie literară (de la litere nu de la literatură)
    adică o combinaţie de u-r-a în diferite cuvinte şi variante şi compoziţii...
    multe mai sunt astea
    ba plăcute ba neplăcute ba neutrale să zicem aşa.
    Şi dacă permitem nu numai a ci şi ă... puzderie.
    Uitaţi-vă.

    Luaţi de pildă ura în murătură. Surprinşi? Voi da, eu nu.
    Sau ura în mătură, uragan, murmură, brambura, harababură, zmeură, anturaj
    şi încă aşa vre-o cinci mii de fraţi şi surori ai combinaţiei.
    Mare familie.
    Cum ar zice englezii: a success story.

    Şi acum vă (mă) întrebaţi: so what? Tot cum ar zice englezii.
    Adică ne faci o introducţie debilă
    ne duci pe un făgaş fără minte
    şi acuma ce? De ce? So what? cum aţi mai zis-o.

    Bine, adunaţi-vă împrejur şi am să vă dezvălui ideea...
    Nu am nici o idee care e ideea. Fără ha-ha. Dar cu habar n-am.
    Care este poate chiar ideea ideii (dacă cineva mai urmăreşte liniile astea), ştiu eu?

    Asta a fost direcţia luată cînd m-am trezit miez de noapte tîrziu
    (pentru purişti – ştiu că miez de noapte e “miez” şi nu poate fi tîrziu sau devreme,
    dar pentru impurişti ca mine – merge)
    şi încep să cîntăresc diferite statistici literare (de la litere nu de la literatură, bis)
    adică care triplete a două vocale şi o consonantă au şanse să cîştige intrecerea:
    u-a-r, o-p-i, t-e-u... etc,
    şi uite m-am agîţat de u-r-a şi am început să evaluez serios. Să zicem.
    Concluzia: u-r-a este ce-a mai populară combinaţe şi cine mă contrazice
    nu are decît să dovedească contrariul.
    Eu nu am a dovedi nimic, eu am decis.

    Acum, la miezul tîrziu al zilei (pentru purişti – v.m.s.)
    am început să am ezitaţii (nedumeriri, îndoieli, şovăiri, incertitudini, pregetări, etc)
    mai ales că am început să mă gîndesc la fetiţă, adică la i-ţ-ă
    şi la frumuşică, adică i-c-ă
    şi la drăguţă, adică u-ţ-ă...
    şi uite aşa de la unu la altu (una la alta pentru a fi politically correct cum ar zice englezii)
    am început să gîndesc la tine. Dacă tu citeşti.
    Sau la ea, dacă alţii citesc.
    Şi mi-am dat seama că toată introducţia asta debilă (v.m.s.)
    nu este decît o scuză în plus să îţi zic iar că te...
    Că mă ce?
    Aha, adică citeşti. Că te...
    Haide, vorbeşte mă lă-mă-mamă că mult timp nu prea am.
    Tonul m-a cam deraiat, dar dacă nu îi spuneam acum cînd întreba, atunci cînd?
    Uite, îţi zic. Că te...
    Tocmai a trecut un Boeing pe deasupra
    pe urmă o Lada pe lîngă
    pe urmă un Metropolitan dedesubt
    pe urmă a plouat cu găleata
    pe urmă a plouat fără găleată
    pe urmă m-a blagoslovit un cerşetor
    urmat de o cerşetoare
    urmat de o familie de cerşetori care nu s-au lăsat pînă nu mi-au golit buzunarele
    (mi-au luat şi mărunţişul care-l păstram pentru covrigi)...
    Că te iubesc! am strigat dar nu mai era nimenea să mă audă.

    Cînd mă uit înapoi
    nu sunt sigur că era vreodată cineva acolo,
    dar cred că da.

    Aşa că aştept alt vis, alt subiect,
    poate de data asta reuşesc să îi (îţi) spun la timp?
    Poate de data asta... mă aude (auzi)?

UraText

blank

corner
Încerc să-mi amintesc

    Acu, trecut mănunchi de ani
    Uite-am plecat din Botoşani
    A lui frumoase, lungi alei
    Unde mă căţăram prin tei
              şi prin castani.

    Morminte celor străbunici
    Cu poze prinse cu lipici,
    Acoperişuri cu hogeag
    De care atîrnam un steag,
              a lui calici.

    Şcoala primară, număr doi
    Din care noi mînam război
    Cu şase, patru, unu...măi
    Că handbal, oină sau bătăi
              şi... fraţi apoi.

    Casa bunicului, fierar,
    Şi celalt croitor cu dar,
    O fată care am iubit,
    Sau cred aşa, la infinit,
              un lăutar.

    Prieteni falnici de-a meu neam,
    Fete duşmane, ce ştiam?
    O notă cinci, şi înc-un cinci,
    De carnaval cuşmă, opinci,
              animam meam.

    Hei, ce să-ţi zic?...

    Vezi, de-aş avea caiete mii,
    Şi de-aş putea prin nopţi tîrzii
    Să-nving a timpului cruzi zbiri
    Aş umple cu-astfel amintiri
              de Botoşani.

UraText

blank

corner
Încă o dimineaţă

    Încă o dimineaţă.
    Ceaţă,
    verdeaţă, rumeneaţă, luceaţă,
    paiaţă...
    viaţă.

    Înjur, o înjurătură superficială, nu profundă.
    Deschid geamul şi las cîteva vrăbii înăuntru,
    ele ciupesc ceva fărîme
    se ceartă
    lasă ceva pete nebinevenite ca să nu uit de ele
    şi zboară afară la iubiţi, iubite, familii.
    Iar am uitat să le întreb cum le cheamă.
    Ar fi înţeles. Aş fi înţeles.

    Îndepărtez ceva rîncezeală dintr-un colţ de caşcaval după care îl arunc un curte
    unde o cioară se războieşte cu pisica... amîndouă vor să intre în caşcaval, ha ha ha,
    cioara cîştigă şi dispare între crengi.
    Bine, pisică, uite îţi dau şi ţie. Nu îmi mulţumeşte,
    nici nu mă aştept.
    Poştarul apare,
    se uită îngrijorat în toate direcţiile (îşi aminteşte de furia căţelească care aveam odată)
    e musulman dar îşi face cruce de extra siguranţă
    şi aruncă ceva plicuri lîngă cutia poştală, după ce fuge de îi scapără călcîiele.
    Am lacrimi în ochi,
    nu de poştar, de cîine, amintiri.
    Trec repede prin plicuri, nimic de la ea, nici nu mă aşteptam
    (atunci de ce tot cauţi şi aştepţi, mă tîndală?)
    am lacrimi în ochi, nu zic de ce.

    Mă aşez
    la mirez,
    între punct şi parantez ş-un diez din Concierto d’Aranjuez
    mai oftez
    mai nechez
    vorbe fără chichirez
    păi că sunt cam amorez
    (hei, de ce fuge o iapă după mine, ar fi cauza nechezul dinainte?).

    Dimineaţa duce în amiază. Încă o amiază. Înjur, v.m.s.
    Lenevesc într-un şezlong mai paradit ca mine cu toate că-i mai tînăr
    (amintiri de ăla a lui Creangă cu “da-s muieţi pesmeţii” mă podidesc)
    şi citesc o carte de poezii ruseşti... de ce dracu ruseşti? Că-s bine traduse.
    Că-s de dragoste.
    Că-s tragice.
    Că poetul a avut prezenţa de spirit să moară tînăr şi aşa ş-a cumpărat faima,
    ca Van Gogh
    Porumbescu
    Joplin.
    Ca Eminescu.
    Da, au avut şi talent nebun. Îi admir şi pe ei. Îmi lipsesc.
    Îmi lipseşte şi ea
    şi încep să înjur iar, că mi-am amintit tocmai cînd credeam că am uitat
    şi o caut în cuvintele altora
    şi o caut şi la mine în piept
    între oft şi nechez
    (iapa s-a dat bătută, si-a dat seama că poate găsi un partener ceva mai nimerit).

    Gîndurile astea îmi fac foame, nu o foame corporală ci una existenţială
    (nici nu cunoşteam cuvîntul ăsta înainte)
    o foame sufletească
    şi îmi prepar ceva necunoscut nici de mine
    dar cu ea în cap e bun ca la mama, sau cel putin ca la restaurantul
    unde ea mănîncă şi eu o privesc
    şi eu mănînc şi ea mă priveşte cu o privire care taie
    sfîrtecă, dezbină, arde
    pînă îmi iese vîlvătaie prin nare mai rău ca la un balaur dar ea nu vede.
    Dar ea ştie.
    Prăjitura uscată scoasă din freezer devine sub soarele ei savarină
    din care ea ia o linguriţă şi eu o privesc mestecînd
    şi eu iau o linguriţă şi ea mă priveşte mestecînd
    apoi ea îmi dă o bucăţică cu linguriţa ei şi eu îi dau o bucăţică cu linguriţa mea
    înainte ca gurile să se întîlnească însetate de a ştii dacă gustul e la fel în cealaltă gură
    înainte ca ghearele să se întîlnească
    înainte ca restul celor doi carnivori să se întîlnească, să se cotropească, să se topească...
    hotelul dispare irosit în flăcări
    atunci, acum... vreodată?

    Pesemne aveam aţipit. Am visat. E deja seară. Încă o seară, înjur, v.m.s. de sus.
    O linişte de mormînt, greierii plecaţi la alt împărat, unul care mai are împărăteasă,
    cioara dusă, pisica dusă... sper că nu a mîncat cioara sau vice-versa... nu,
    cioara îmi ghiceşte gîndul şi vîlvîie peste acoperiş cu un oft ciorăşesc
    văd coada pisicii sub tufiş.
    Iapa trece mîndră cu armăsarul nou găsit, îmi scoate limba.
    Acuş e şi noapte, încă o noapte, încă o înjurătură (v.m.m.s adică mult mai sus) iar,
    cearşafuri albe şi reci mă aşteaptă
    să mă învălătucească ca un giulgiu într-un sicriu pe patru picioare chemat pat
    cu ceva molii care mai zboară pînă nu mai zboară
    cu ceva stele care mai licăresc pînă nu mai licăresc
    cu ceva ea care zîmbeşte misterios pînă nu mai zîmbeşte misterios.
    Mîine-i dimineaţa, încă o dimineaţă, şi iar, ş.a.m.d.

    Am în mine un vers
    şters,
    o glumă
    care mă consumă ca o ciumă,
    un vis de paradis prescris
    de o realitate fără infailibilitate, o infantilitate plină de indocilitate soră cu inanitate
    (de unde dracu toate vorbele astea lungi care nici nu înţeleg?),

    am în mine o muzică, ea...
    rîndunică, rîndunea.

UraText

blank

corner
Draga mea,

    Draga mea, scumpa mea, mireasa mea,
    te-am uitat.

    Ţi-am uitat ochii (verzi)
    ţi-am uitat buzele (roşii)
    ţi-am uitat sînii (mere pădureţe)
    ţi-am uitat numele (Cosînzeana).

    Ţi-am uitat vocea (clopoţei de argint)
    ţi-am uitat unghiile (frumoasă cicatricea)
    ţi-am uitat dinţii (frumoasă cealaltă cicatrice)
    ţi-am uitat buclele (aur poleit sub soare).

    Ţi-am uitat pielea (spuză)
    ţi-am uitat pasul (căprioară)
    ţi-am uitat privirea (primăvară)
    ţi-am uitat sălaşul (între crini).

    Draga mea, scumpa mea, mireasa mea,
    vezi
    te-am uitat.

UraText

blank

corner
Iarnă Creşte

    M-am aşezat pe bancă, acolo, peste drum,
    În scîndura crăpată o umbră de parfum
    Care aprinde-n mine emoţie ciudată,
    O dulce-nfiorare ce eu credeam uitată
    Trezeşte muşchii mîinii iar degete asprite
    Devin o herghelie cu unghii ca copite
    Ce bat pămîntul pielii pînă ajung la sînge,
    Sub banca ponosită o picătură plînge,
    Aici, atunci, odată, obraz lîngă obraz
    Noi ne-am jurat iubire, talaz după talaz.

    Ce-mi căutai în gură, m-am întrebat ades,
    Şi care colţ sălbatic cu limba ai ales?
    O furie-ncepută ca cea mai biată briză
    Prin buzele-mi redută şi dinţii-mi abatiză
    Mi-a năvălit plămînii ca falnică furtună
    Ce de prin coaste-nvinse tribut şi bir adună,
    Ţi-am dat a vieţii-mi ropot, mi-ai dat a vieţii-mi har
    Am încercat revoltă, revolta-i în zadar
    Şi ne-a rămas sclavia, sau cel puţin a mea,
    A ta? Te-ai dus în lume cu-a meu... nu mă uita!?

    Acum pe astă bancă cu ochii ţintuiţi
    La uşa cea din care în zorii biruiţi
    Răsari s-aprinzi străduţa pe care locuieşti
    În bucle-un roi de fluturi albaştrii ca-n poveşti
    De mîna-ţi atîrnată o sprintenă, zglobie
    Fetiţă ce-altădată a mea putea să fie,
    Te uiţi spre... nu, prin mine, fetiţa sare treapta
    Şi cu un rîs angelic o tragi, plecaţi la dreapta,
    Sub mine banca geme, cu-ncetul putrezeşte
    În juru-i vară naşte, în mine iarnă creşte.

UraText

blank

corner
Dragă,

    Uite ne-am oprit undeva la mijloc de drum.
    Adică pentru tine mai la mijloc, pentru mine mai la sfîrşit,
    pentru noi... pentru noi?... mai unde?
    Că început nu a fost
    de aceia sfîrşit nu poate fi
    dar cum teoria cuantică permite salturi între stări de existenţă
    (fie existenţa şi una sentimentală)
    atunci totul e totuşi posibil:
    început fără sfîrşit
    sfîrşit fără început
    şi mai şi alte amestecături cum ar fi sfîrşit fără sfîrşit
    sau mijloc fără început
    sau de la sfîrşit înapoi la mijloc
    şi tot felul de alte combinaţii simple sau multiple
    că uite şi eu mi-am pierdut raţionamentul
    şi îmi creşte un cucui din toată zbenguiala asta care îmi întîlneşte capul cu pereţii
    (la noi cucui îi zicea bal, dar nu îl găsesc în dicţionare).

    Am vrut să-ţi scriu cu toate că nu ai vrut să-ţi scriu
    şi m-am abţinut, şi m-am osîndit, şi m-am ferit de mîncări cu zahăr
    şi mi-am tăiat unghiile
    şi am ajutat o furnică să treacă un pîrîu
    şi mai şi alte felurite inanităţii care sigur nu le poţi înţelege
    că nici eu nu pot
    dar, uite, mă dau bătut, şi îţi scriu numai ca să-ţi zic să nu îmi scrii
    şi numai ca să îţi scriu să îţi zic să nu îmi scrii că ştiu că nu ai să îmi scrii
    dar aşa devine logic. Cred.
    Sustine et abstine! zicea Epictet care era la fel mare filosof cum eu sunt ignorant
    (mai mare, ignorant).

    Dragă,
    fac un efort uriaş să te plictisesc
    pentru a-ţi oferi încă o justificare la decizia ta,
    tot ce am scris “după tine” este sau plictisitor sau agasant sau confuz,
    aici am ales una din colecţie la întîmplare nădăjduind a fi din cele mai neroade,
    sper să fi reuşit.
    DAR... adaug mai încolo şi ceva rimă, acolo nu pot a scrie nerozii, mă scuz.

    Se scoală în zori păpădia la vale
    Se scutură puful şi zboară agale
    Ajunge la mine, s-agaţă de geană
    Clipesc, cade-ncetul pe-o fină sprînceană...
              e-a ta,
              nu aşa?

    Întreb: păi de cînd eşti culcată pe spate
    Cu sînii aprinşi sub a iei cetate?
    Răspunzi: păi de cînd mi-ai răpus abstinenţa
    Ş-acuma încerci să îmi furi inocenţa?...
              e-a mea
              nu aşa?

    O briză uşoară ne curge pe piele
    Şi-ţi scutură-n verde sămînţă de stele,
    O lună din cele ce noaptea stau strajă
    S-aprinde-n momentul de falnică vrajă...
              doar noi
              doar noi doi.

UraText

blank

corner
Rimă. Primă. Română.

    Uite, iar mă pun la rimă,
    Ştiu c-ar fi o mare crimă
    Şi instanţele ilustre
    Ar dori nu să mă mustre
    Mai curînd pe-o mare roată
    Să mă tragă viaţa toată
              ca o gloată
              cam... turbată.

    Dară eu ‘ncăpăţînatu
    (poate sunt şi eu... turbatu?)
    M-am decis să iau în mînă
    Rima prima, cea română,
    Şi să o strecor prin vine
    Cum ca miere de albine
              şi devine
              ca şi mine.

    Nu aştept nici o ofertă
    Ştiu că-i rima cam inertă
    Dar sunt mîndru că din vorbă
    Ştiu să fac aşa o ciorbă
    Că de-aş fi mai instruitu
    Şi mai bine pregătitu
              ar fi mitu
              tot cititu.

    I-am citit cele de sus şi s-a uitat la mine cu... oroare? poate mîndrie?
    Nici-o mîndrie, oroare desigur.
    De ce scrii aşa tîmpenii, ştiu că poţi să scrii rime mai fine, mai, hm, normale.
    Sau ai experimentat cu inteligenţă artificială? ai băut gaz? ai stat la soare fără pălărie?...
    Te droghezi?


    Ce să-i fi răspuns, că nici-o explicaţie nu erau de aplicaţie?
    Că poate era chiar vorba de un drog, drogul amintirii?
    Că dorul de ea mă năucea
    şi mă împingea spre sinucidere literară?
    M-am decis să repar ceva rana, a ei, a mea
    şi am făcut un efort să îi arăt că dedesubt tot eu eram, ceva mai palid ceva mai şters
    dar... conştient de sus meţionata tîmpenie.
    O scurtă scrisorică.
    În versuri.
    În rimă. Primă. Română.

    Pe făgaşul amintirii rătăcesc cu şovăire
    Nu găsesc să am pricină de mîndrie sau căire,
    Iau la stînga pe-o cărare, sar o stîncă prăvălită,
    Printre frunzele zvîntate văd o urmă de copită,
    Vorbe-ncep să şopotească altoite la un gînd
    Şi-mi trezesc cea amintire oareşcum de oareşcînd.

    Te-ai născut la mine-n braţe cînd genunchiul fără vină
    Mi-a tăiat în noaptea vieţii o fîşie de lumină
    Şi deodată dansul searbăd strămutat în foc şi pară
    Ne-a cuprins în pumnu-i falnic ca un zmeu de altăoară
    Piept la piept şi carne-n carne raţiunea sfîrtecînd
    Un stejar se-nfiripase din vlăstarul cel plăpînd.

    Ce-a urmat... potop? văpaie?... mistuieşte amintirea
    Ne-am topit în pălălaie nicăiri şi nicăirea
    Dar apoi, întorşi în lume a rămas doar spuză-n gură
    Sînu-n în sîn şi mîna-n mînă pe eternitate jură...
    Ani trecuţi, acum decenii, uite-acuş ş-a meu sfîrşit,
    Neschimbată-i amintirea, tot iubesc tot ce-am iubit.

UraText

blank

corner
Părţi

    Mi-am trecut prima parte a vieţii
    fără tine.

    Prin sate fără număr trec,
    La unul vin, din altul plec,
    Şi dac-ar fi să o zăresc
    Nici n-aş gîndi să mă opresc
                       Că-i stihul dus şi sec.

    Mă-ntreabă unii de aş vrea
    Din apa muntelui a bea
    Dar ochiul meu cată-mprejur
    Că bate cugetul obscur
                       Mă tem a o vedea.

    La-ncăierat cu lupi, dulăi
    Prin dealuri, codrii sau prin văi
    Nici că îmi pasă, dar de-aş ştii
    Că ea la mine ar veni
                       Aş fi murit întîi.

    Vedeţi voi, oameni dragi şi buni
    De teferi, oacheşi sau nebuni
    Noi doi n-am fi nimic, nicicînd,
    Ea înger, eu... doar om de rînd
                       şi nu cred în minuni.

    A doua parte a vieţii
    tot fără tine, dar are un avantaj: e mai scurtă.

UraText

blank

corner
Fel de visări, visăreli, aiureli

    Mi se întîmplă să visez.
    Sigur mi se întîmplă să visez,
    cui nu?
    Cîteodată visuri mai complicate ca poeziile mele
    cîteodată combinaţii mai abstracte ca mîzgăleala unui copil de grădiniţă
    cîteodată ceva vesel cu ceva obscur cu ceva idiot.
    Cîteodată... ea. Da, face parte din idiot, ştiu.

    Visez că-mi scrie
    pe hîrtie
    cuvinte... cel puţin o mie
    o foaie-mpăturită-n trei
    ce-poartă-n jur parfumul ei
    şi flori de tei.

    Sigur, e un fel de science-fiction că cine scrie azi pe foi de hîrtie
    le împătureşte
    şi le trimite prin poştă?
    Şi cine visează visuri de astea? Doar înapoiaţii, ca mine.
    Dar ea este modernă, inteligentă, rafinată, frumoasă... Doamne, ce frumoasă...
    şi nici nu-i cunosc scrisul, că nu mi-a scris niciodată cu condeiul, creionul, stiloul.

    Florile-ncet s-au ofilit,
    A început la răsărit
    Întîi cu macul cel roşcat
    Cu liliacul parfumat
    Un crin, cel alb, portocaliu,
    Cu trandfirul mai tîrziu
    Înconjurat de-a lui bujori
    Ş-o mie alte soi de flori
                       Că n-a venit.

    Odată... a venit. Visul a ales, nu eu. Mai rău ca visurile unde nu a venit
    că atunci cînd m-am sculat am dorit să nu mă mai fi sculat, deloc.
    A venit. În vis.
    Îmbrăcată într-un alb imaculat, diafan ca o pînză de păianjen
    sub care feluri de umbre şi de culori se întreceau a-mi contribui la agonie
    cînd păşea înspre mine
    cînd păşea dinspre mine
    cînd se învîrtea în jurul meu cu vîrfuri de degete întinse
    încinse
    aprinse
    şi eu un maldăr fumegînd de tăciune
    fără raţiune
    o, ce minune
    că o mai puteam vedea în timp ce mă tot topeam
    stingeam
    muream.
    Cred că m-a atins, în vis. Cred că ne-am atins, în vis. Cred că ne-am iubit, în vis.
    Cum zis,
    fără raţiune şi muribund, cum puteam eu şti dacă ar fi fost iad
    sau paradis.

    O altă dată nu a venit. Multe alte dăţi.
    O aşteptam sau pe un chei de gară, zeci de trenuri,
    sau la un port, zeci de vapoare,
    sau înfundat în glod, ascuns în stuf la mal de iaz. Se poate că era mlaştină.
    În jurul meu hamali, macarale, broaşte,
    în mînă un buchet de liliac proaspăt cules – visul avea grijă de anotimpul corespunzător,
    pe piept înfins un mărţişor ca parte din acelaşi anotimp şi vis,
    între picioare mi se gudura căţeluşa mea din copilărie...
    hei, multe anotimpuri, mulţi ani, acelaşi vis.
    Nu a venit, am spus-o deja,
    nici cu un tren
    nici cu un vapor
    nici călare pe o libelulă,
    am rămas amîndoi deziluzionaţi
    şi eu că nu i-am muşcat buzele cum făceam la amintirea de ea
    nici căţeluşa că nu i-a muşcat călcîiele cum o făcea la poştari.

    De mult încerc să-mi amintesc ce n-am a-mi aminti
    Amestec este cu n-a fost ş-oleacă de n-a fi
    Şi dimineţi îmi sar în gînd c-o mînă pe-a tău sîn
    Cînd ochiul tău cu-a lui pumnal pe mine dă stăpîn.

    Ziua se prinde a miji prin buclele de păr
    Ce coronează fruntea ta cu stropi de adevăr
    O rază se răsfrînge-n dinţi şi naşte-un curcubeu
    De parc-ar şti că-i un miraj, de cum aş şti şi eu.

    La miez de noate ne-am luptat şi focul am aprins
    Un tun urla în al tău piept, acum şi el s-a stins,
    Visări şi visăreli am scris, şi alte aiureli
    Acuma, treaz, mă rătăcesc prin ghimpi de îndoieli.

    Ea, poezia.
    Ea, stihul.
    Ea, rima la sfiîrşit de stih şi început de viaţă.
    Ea,
    visul.

    Aiureala
    sunt eu.

UraText

blank

corner
Unul din acele multiple “dacă” trecuturi

    Ţi-aş fi adus o floare, fiecare zi.
    O zi o crizantemă.
    O zi un trandafir, cu ghimpi.
    O zi o lalea, o gladiolă, un stînjenel,
    un mănunchi de romaniţă rupt, cules pe drum cu rădăcină cu tot,
    un ciorchine de flori albe, dulcege de salcîm
    pe care să le ronţăim fără să le spălăm, ca doi copii bezmetici
    după care aveam să ne iubim ca doi adulţi bezmetici şi ei.
    Liliac, la anotimpul liliacului.
    Bujor, la anotimpul bujorului.
    Regina-nopţii, la anotimpul reginelor.
    Tu le-ai fi pus la iebar fiece zi, cum ţi le aduceam
    ierbarul fiind o biblie nou-nouţă... flori sfinte între vorbe sfinte... cum ai fi zis
    şi la sprînceana mea ridicată ai fi zis
    ...paginile sunt artificiale, tipografie, cerneală, profit,
    ceea ce contează sunt vorbele nu media pe care sunt scrise...

    şi eu te-aş fi pupat, da, pupat nu sărutat că aşa m-aş fi simţit acel moment.
    Şi într-o mie de ani?
    Într-o mie de ani, dacă nu cade un cataclism tectonic, biologic, nuclear, astral pe lume
    va deveni piesă de muzeu ca simbol de dragoste...

    şi m-ai fi pupat, da, pupat nu sărutat.

    Ţi-aş fi scris o poezie, fiecare zi.
    Pesemne mai multe.
    Cîteodată una mai scurtă, cîteodată una mai lungă
    cîteodată una mai lată
    pe care le-aş fi tipărit ca să înţelegem şi eu şi tu scrisul
    şi pe care le-aş fi legat în cărţi...
    cum îmi scrii acum? cum îmi legi acum?...
    de şapte ori mai mult, de zece ori mai mult, de cinşpe ori mai mult...
    de un milion de ori mai mult?...
    nu cred, milionul nu-i cuvînt romantic, îi un cuvint comercial, financial,
    zicem o mie de ori mai mult?
    Ai fi gîndit. Ai fi acceptat argumentul. M-ai fi luat de mînă şi tras în sus pe deal
    de unde să privim amurgul împreună.
    Pe aceiaşi pătură.
    Sub aceiaşi pătură.
    Adică două pături, una deasupra una dedesubt, da?
    Da, să nu dea roua peste noi, să nu dea lupii peste noi.
    Să nu dea realitatea peste noi.
    Să adormim îmbrăţişaţi, după care să-ţi scriu încă o poezie.
    Pe care eu să nu o citesc.
    Am spus... fără realitate.

    Te-aş fi îmbrăcat fiecare zi. Dezbrăcat fiecare zi. Îmbrăcat, dezbrăcat, îmbrăcat
    şi ne-am fi băit... îmbrăcaţi?... goi, fiecare zi în iaz
    printre broaşte şi cocostîrci şi crapi... crocodili? ... nu sunt crocodili la noi,
    hai să zicem libelule
    şi după ce ieşim şi tu te usuci la soare... tot goală?... tot goală,
    eu aş fi tăiat ceva papură cu un briceag şi altoit din ea un nai pe care să-ţi joc ciocîrlia.
    Uite, primo, tu nu ştii să construieşti un nai, secundo, tu nu ştii să cînţi la nai,
    terţio, m-ar fi mîncat ţînţarii...

    Te-aş fi mîncat eu înainte. Adică? Adică... ştii ce.
    Pe urma te-aş fi îmbrăcat iar,
    ie
    străvezie
    săndăluţe
    micuţe
    fustică
    care-n vînt se ridică.
    Fustică nu-i în dicţionar, trebuie zis fustiţă.
    Ştiu, dar fustiţă nu rimează cu ce vreau să zic.
    Pe urmă am fi plecat de la iaz cu un roi de libelule după noi, ceva cocostîrci tot...
    Broaşte?
    Nu, broaşte nu, mă tem că ţi-ai fi găsit un prinţ între ele.
    Te-ai fi uitat la mine a mă înlemni,
    mi-ai fi apăsat palma a mi-o strivi,
    ai fi zis... niciodată!... şi aşa ne-am fi pierdut în lume,
    clopoţeii de la urechea ta sunînd a fericire.
    M-ai fi îmbrăcat mireasă?
    Te-ai fi îmbrăcat mireasă, am răspuns.

UraText

blank

corner
Trezit

    M-am trezit.

    Fel de fel de tuburi de plastic sau silicon sau metal ieşeau şi intrau în mine
    prin fel de fel de orificii naturale sau artificiale

    maşini care de care mai infernală sclipeau şi clipoceau în jurul meu
    cu perechi de ochi de diferite culori care roiau între ele

    mîini înmănuşate mă tot pipăiau şi trăgeau
    şi împingeau învîrteau împungeau

    am vrut să-mi urlu oroarea
    dar am nimerit de un tub de gumă în gură care putea ceva teribil...

    M-am trezit, cu adevăratelea.
    Leoarcă de sudoare, spaimă, groază.
    Acolo, eu nu am să ajung, mi-am promis. Şi pînă acum m-am ţinut de toate angajamentele.

UraText

blank

corner
Nimic

    Am spus că nu am inspiraţie fără tine,
    atunci cum se face că scriu?

    Simplu, nu sunt fără tine.
    Sigur, tu eşti fără mine
    dar asta nu-i o reciprocitate matematică.
    Eşti cu mine, vrei sau nu vrei,
    aici
    acolo
    dincolo,
    pretutindeni.

    Am tresărit. Era vocea ta.
    De ce e aşa de întuneric aici?
    Am înghiţit în sec.
    Eşti în gîndirea mea şi ai ochii deschişi. Închide ochii!
    Pesemne i-ai închis.
    O, ce interesant, cum se face că sunt aici? Că nu sunt aici, doar.
    Depinde de definiţia aiciului, am încercat să mă şmecheresc.

    Nu era clar ce făceai, ce vedeai, e cam dificil a şti ce face o nălucire.

    Văd un ursuleţ, îmbrăcat în albastru.
    Era să am un infarct. Cum, cît plecat-ai înapoi în timp în capul meu?
    E cel chemat Ursuleţul. L-am pierdut cînd am plecat de acolo, ce dor mi-e de el.
    Hei, e şi un cîine aici, încearcă să mă muşte.
    Am început să rîd, şi cum tocmai mergeam pe stradă, singur,
    oamenii au început să mă ocolească.
    Nu-i un cîine, e o căţea şi o cheamă Tiţa, de la fetiţa.
    Las-o, nu o să te muşte, o să te prindă de pantaloni, o să mîrîie ceva înfiorător
    şi pe urmă e prietena ta pe viaţă. Nimeni nu o să poată să se atingă de tine.
    Văd fluturi uriaşi...
    Da, ochi de păun, la teatrul Eminescu la felinarele înalte...
    Te văd pe o scenă...
    Am jucat într-o piesă de teatru, se chema Cravata Roşie...
    Şi fata?

    M-am oprit. Noroc, eram să dau cu capul de un stîlp.
    Care fată?
    O fată, are treisprezece ani şi e frumoasă ca o zînă, mai frumoasă. O cheamă Tereza. Din clasa ta.
    M-am aşezat pe margina trotuarului şi m-am hotărît să îţi zic adevărul,
    acum că erai în gîndul meu nu era nici un secret pe care ţi-l puteam ascunde,
    nici chiar Tereza.
    Uite, adevărul adevărat... (ai chicotit undeva înăuntru meu)...
    Tereza era cea mai frumoasă fată din lume... (iar un chicotit)...
    Mai ca Liz Taylor cînd era tînără?
    Mai ca Liz Taylor cînd era tînără. Pînă te-am întîlnit pe tine, mai frumoasă ca Tereza.
    Erai îndrăgostit de ea. Era o constatare nu o întrebare.
    Eram. Pînă te-am întîlnit pe tine.
    Nici un chicotit.
    Te-ai îndrăgostit de mine?
    Din primul moment, prima secundă, prima nanosecundă.
    Mai eşti?
    Mai sunt.

    M-am ridicat de pe trotuar şi am continuat să merg. Nu vedeam nimic ce era în jur.
    Ai tăcut, mult timp. Pe urmă... ai continuat cu interogatoriul,
    an după an după an, nici nu ştiam că ştiam atîta, acum ai aflat şi tu tot atîta.

    Mi-ai atins genunchiul..

    Ai ajuns. La tine.

    Nu ţi-am răspuns.
    Era momentul să intru într-o cameră a gîndirii separată de tine
    şi să-mi limpezesc gîndurile.
    Da, m-am îndrăgostit de tine şi ţi-am atins genunchiul
    şi pe urmă ţi-am înconjurat mijlocul
    şi pe urmă ţi-am mîngîiat părul
    şi pe urmă ţi-am atins sînul
    şi pe urmă...

    Şi pe urmă ce?
    Cum... cum ai pătruns in cămăruia mea secretă?
    Crezi că poţi să ascunzi ceva de mine?
    Nu mai credeam.
    Ai continuat pentru mine.
    Şi pe urmă... nimic. Nimic. Nimic.
    Doar umbre de pasiuni, dorinţe, amintiri.

    M-am uitat la tine. Erai în gîndul meu dar m-am uitat la tine.
    Regreţi, ce s-a întîmplat?
    Nu.
    Nici ce s-a întîmplat nici ce nu s-a întîmplat.
    Nici ce nu se va întîmpla.
    Mai am un rest de viaţă şi nu regret nimic.
    Te-am iubit.
    Te iubesc.
    Restul e irelevant.

    Cred că am auzit un oftat.
    Cred că am simţit un sărut.
    Cred că ai plecat.
    Mai aştept. Nimic.

UraText

blank

corner
Sfîrşituri

    Dacă ar fi fost o carte cu inclinaţie ceva romantică
    eroul ar fi fost în bucătărie preparîndu-şi o pizza
    cînd aude o bătaie la uşă.

    Cam intrigat (e noapte, plouă, ceva fulgere)
    el deschide uşa şi acolo e ea, eroina, care l-a părăsit acum doi ani
    udă pînă la piele
    apa i se scurge din păr şi haine făcînd o băltoacă în jurul ei,
    într-o mînă o pălărioară deformată în cîrpă
    în cealaltă o valijoară ponosită
    iar în ochi o rugă mută
    (depinde de talentul autorului să descrie toate astea).

    Eroul o ia înăuntru
    pune o pătură uscată peste ea şi o ţine în braţe pînă şi el devine ud pînă la piele
    (pielea lui de data asta, amîndoi sub pătură)
    şi la picioare se învîrte în jurul lor pisica care eroina a părăsit-o şi pe ea cînd a plecat
    (vroia sa devină cîntăreaţă, eroina, nu pisica).

    Autorul romanului decide că aici este potrivit să fie sfîrşitul
    şi să lase restul imaginaţiei cititorului
    (care-i parţial mulţumit, parţial înjură că nu au ajuns la explicaţii, la nuntă, la copii, etc).

    Dacă ar fi fost un film cu inclinaţie ceva romantică
    eroina ar fi urmărit eroul timp de cîteva scene
    pînă să se decidă să bată la uşă.

    Eroul, care tocmai vedea un meci la televizor, e contrariat
    şi deschide uşa şi acolo e ea, fragedă, frumoasă, umilă (nu umidă),
    un zîmbet care cere iertare pe gură
    şi la piept ţine ultimul roman care l-a scris (eroul) după plecarea ei,
    inspirat de dor şi durere
    iar pe deget se vede (zoom) inelul care el i-a oferit cînd a rugat-o să-i fie mireasă
    şi ea a refuzat
    (ceva scene de flash-back explică spectatorului situaţia).

    Eroul ezită
    dar ea înaintează şi îl îmbrăţişează cu o duioşie de adevărată dragoste
    (te iubesc formează gura ei, fără voce)
    şi căţeaua lui care o iubea de moarte tot îi muşcă gleznele şi apoi le linge
    (plecase să devină stewardesă, eroina, nu căţeaua).

    Scenaristul, după un război cu regizorul, decide că aici este potrivit să fie sfîrşitul
    şi lasă restul imaginaţiei spectatorului
    (care are lacrimi în ochi dar nu se vede in întuneric).

    Dacă. Dacă. Dar cum e realitate şi realitatea nu are nicio inclinaţie,
    din cînd în cînd îmi prepar o pizza
    din cînd în cînd privesc un meci la televizor
    şi nimeni nu bate la uşă.
    Eroina nici nu gîndeşte la mine, m-a uitat,
    poate a devenit cîntăreaţă poate a devenit stewardesă poate e la cumpărături.
    Poate am să-mi iau o pisică, poate o căţea.
    Curînd vine şi sfîrşitul. Realităţii. Decide el singur.

UraText

blank

corner
Numere

    Cîte poezii mi-ai scris, m-a întrebat într-un moment de luciditate comună,
    a ei nu a mea, eu nu eram prea lucid cam niciodată.

    Mii, i-am răspuns, neavîndu-le numărate.
    Cum mii? Eu am citit doar cîteva zeci.
    Mii, am insistat, mii scrise, alte mii încă de scris. Nu ştiu ce ai citit. Mii.

    Adică ţi-am inspirat mii de poezii? Era ceva blînd în vocea ei.
    Nu toate, sunt vre-o trei patru inspirate de alte lucruri.
    Adică ţi-am inspirat mii minus vre-o trei patru? Blînd a devenit şăgalnic.

    Am mers mai departe, umăr la umăr nu mînă în mînă,
    un nimb de culoare nedefinită îi apăruse deasupra capului
    şi se împrăştia încetinel în jurul ei, apoi al nostru.
    Pînă am ajuns la metrou.

    Nu pot să uit coşmarul metroului
    cînd a coborît scările, nimbul a dispărut, ea a dispărut.

    Am ajuns acasă şi am început să număr.
    Dar nu reuşesc să ajung la niciun rezultat definitiv,
    numărul tot creşte, tot creşte...

UraText

blank

corner
Rost

    Floarea de liliac s-a deschis
    fără miros.

    Primăvara şi-a desfăcut pletele
    fără fluturi.

    Nu văd cîini, nu văd broaşte, nu văd copii singuri,
    ce se întîmplă în lume?

    Bine că nu eşti aici, cu mine,
    că aş fi plîns în poala ta pînă m-ai fi lăsat.
    Noroc că m-ai lăsat înainte de liliac
    de primăvară
    de cîini, broaşte, copii.
    Sau, ştiu eu, poate asta este cauza?

    Vorbesc ca cineva care şi-a pierdut raţiunea,
    cauza şi efectul,
    răbdarea.
    Ar fi bine dacă aşi găsi iar imoralitatea în realitatea părtăşită,
    cel puţtin atunci lucrurile ar începe a avea rost din nou.

UraText

blank

corner
Lupta

    O lumină se iveşte între case adormite
    S-a născut în lumînarea care sfîrîie la ceartă
    C-un condei lăsînd în urmă o caligrafie moartă
    Irosită pe cuvinte şi silabe încîlcite.

    Mîna mea trage condeiul printre pete de cerneală,
    O peniţă crăcănată care-mi ştie maleficiul
    Scîrţîie o rugăminte să îi potolesc supliciul
    Nu-i săraca vinovată că-mi dă mintea-n rîncezeală.

    Jos în coş, mototolite, zac duşmanii amintirii
    Mii de foi căzute-n luptă cu idei necruţătoare
    În zadar cerşind expresii şi-mai-şi şi şi-mai-care,
    Dintr-o călimară spartă se ivesc norii mîhnirii.

    Pe o foaie îndoită se aşeaz-o albiliţă
    “Om, măi om, da-n care zare depărtată tot priveşti,
    Meşteşugărie cauţi tot a fi ce tu nu eşti
    Şi cu vorbe poleite să îmbraci a ta fetiţă.

    Ai uitat să numeri anii, eu... am zile numărate
    Le-am trăit, sunt fericită, bate ora de plecare...”
    Şi se-aruncă-n flăcăruie... fîlfîit... apoi dispare,
    Înlemnit privesc scînteia, poate... ar avea dreptate?

    Iau o foaie de hîrtie şi o ţin pe lumînare
    Se aprinde, se-nnegreşte şi se spulberă-n cenuşă
    O inhal în piept şi suflet, ochii mei ţintiţi la uşă
    Mă întind peste cearşafuri şi aştept. Ce?... Cine?... Care?...

UraText

blank

corner
Neavuţie

    Nu ai
    vorbele, paginile, cărţile.
    Neavuţie, a ta.

    Le am
    toate.
    O avuţie, a mea. Păcat. Aş fi schimbat rolurile dacă ai fi vrut.

    Totuşi, eşti bogată şi tu
    vrei nu vrei, pesemne nu vrei
    ştii nu ştii, pesemne ştii
    e comoara ta, poartă numele tău, sunt vorbele tale. Nimeni altcineva nu ştie.
    Nu va afla.

    Fericirea
    are felurite definiţii.
    Una din ele este a te fi cunoscut.
    O alta este a te fi iubit.
    Variaţii sunt posibile
    ar fi fost dorite...
    esenţialul rămîne.
    Neavuţia este dovada.

    Deocamdată încui.
    Ai cheia.

UraText

blank

corner
Obiectiv

    Mi-am întrebat vecinul,
    a cărui română e mai bizară ca a mea:
    cum îţi plac ultimele mele poezii?

    Şi-a ridicat ochii la cer (ca totdeauna)
    şi-a făcut cruce (ca totdeauna)
    şi m-a pupat pe gură (data trecută eram cu nevasta şi a pupat-o pe ea, indecentul).
    Mon ami (a început pe franceză care nu o ştia de loc),
    dacă eu aş fi la Academie te-aş propune de data asta pentru un titlu de onoare.
    Datele trecute mi-a propus să mă fi propus la Nobel, Goncourt, Cervantes
    (i-am spus că Cervantes e pentru spaniolă, mi-a răspuns că poezia mea trebuia tradusă)...

    Am înţeles că dacă el mă laudă aşa (omul era sincer)
    cazul meu era disperat (şi poezia tot).

    M-am pus la refăcut totul –
    cadenţa, ordinea, rima, pînă şi cîteva titluri
    şi i-am dat să citească din nou.
    De data asta mi-a propus să meargă personal la Uniunea Scriitorilor din România
    şi să facă un scandal dacă nu mă premiază.

    N-am avut încotro, a trebuit să-mi refac scrisurile iar.
    Dar nu i le-am mai arătat,
    ştiam opinia, ştiam calitatea, acum aşteptam să se mute.
    Nu că ar fi ameliorat calitatea
    dar mi-ar fi eliberat conştiinţa de nevoia unei alte opinii.
    Că alţi vorbitori de română nu am pe aici
    aşa că doar opinia mea va conta.
    Şi pentru mine, m-aş fi clasificat pentru toate: Nobel, Goncourt, Cervantes şi restul
    că doar eu sunt cu adevărat obiectiv.

UraText

blank

corner
Într-o sută de ani

    Într-o sută de ani
    ce rămîne de mine?
    Vise de tine
    pe pagini veline
    uitate-ntr-un pod între vechi magazine
    soioase... rugină,
    sfoiag, mucegai
    şi slănină.

    Înc-o sută de ani
    ce rămîne de tine?
    Vise senine
    visate de mine
    dosite-n coperte, un vin ce-n ciorchine
    aşteaptă o mînă
    să-i stoarcă poveste
    de zînă.

    Încă multe sute de ani
    undeva, în Botoşani,
    un licean se opreşte
    ia o carte, citeşte
    răsfoieşte
    gîndeşte
    zîmbeşte
    ia încă una
    se aşează
    oftează

    ...sper că au fost digitalizate...
    şi le aruncă într-un sac cu altele,
    totul va fi reciclat –
    clădirea impunătoare reciclată în locuinţe
    cărţile reciclate în scînduri,
    naufragiaţii literari înscrişi pe plachete de siliciu care numai maşini pot citi.

    “Minunata Lume Nouă”, Huxley, cu a ei variantă tehnologică.
    Liceanul îşi aruncă două soma în gură
    îşi trage în sus masca peste gură şi nas
    şi iese din bibliotecă.
    Afară, cîrduri lungi de elevi, liceeni, studenţi
    aşteaptă răbdători cu saci de felurite mărimi în faţa containerelor uriaşe
    care macină, macină, macină...

    În cîteva mii de ani
    ce rămîne de noi?
    Poate-un pietroi
    înfundat în noroi
    şi o muzică invazivă care dacă mai trăiam
    muream.

UraText

blank

corner
Un alt, totuşi acelaşi, punct de vedere

    X numără înainte în unități de timp, de la zero la orice număr
    în orice unitate – ani, zile, fragmente de secundă.
    Y numără înapoi în unități de timp, de la orice număr la zero
    în orice unitate – ani, zile, fragmente de secundă.
    Magia este că suma X + Y nu se schimbă niciodată
    la orice număr ar ajunge fiecare... oricînd.
    Cealaltă magie este că nu ştim niciodată suma totală
    până când este prea târziu pentru a afla suma totală
    şi atunci X este egal cu suma totală
    iar Y, după ce a început cu suma totală, este egal cu zero
    cu subiectul număratului locuind acum într-o gaură de aproximativ 2x2x1, în metri.
    Cu excepția cazului în care este o gaură de urnă.
    Sau o gaură de mare.
    Sau o gaură răspîndită în vânt.
    Nu cred că faptul că X este cunoscut la orice moment în ani, zile, fragmente de secundă
    este magie. Asta-i mai curînd pedeapsă divină
    mai ales cu cît X devine mai mare.

    Da, matematică ciudată, matematică absolută,
    aceeaşi pentru toată lumea şi totuşi diferită pentru toată lumea
    cel puțin relativ la suma totală.
    Şi pentru statisticieni este una dintre acele frumoase curbe gaussiene
    a căror densitate de repartiție şi dispersie şi medie sunt în constantă evoluţie,
    probabil şi ele o curbă gaussiană
    în funcție de epidemii, războaie, subiecte considerate şi... viață.

    Acum ajungem la mine.
    X-ul ştiut cam mare, Y-ul neştiut cam mic, suma lor mai înrudită cu X-ul decît cu Y-ul.
    Ce pot face?
    Nimic.
    Accept fără magnanimitate excesivă, matematica e clară şi ireproşabilă, fapt.
    Singura decizie ce am de luat – mai scriu sau nu mai scriu,
    şi am s-o iau cînd am s-o iau. O dată zic acum, o dată zic mîine, parte din proces.

    Iubita mea,
    nu sunt iubitul tău.
    Dar ştii că eşti iubita mea
    şi îmi pare bine că ştii.

    E primăvara,
    flori înflorite,
    nu am văzut încă fluturi dar cireşul are deja boabe verzi,
    sper să ajungă la roşu.
    Verde, îmi aminteşte de tine,
    roşu, îmi aminteşte de tine,
    orice culoare îmi aminteşte de tine.
    Ce culoare îți aminteşte de mine? Nicio culoare, desigur, ştiu fără să-mi răspunzi,
    m-am maturizat şi eu între timp.

    Ai mîncat o savarină, ultimul timp?
    Eu nu, tare aş vrea să mănînc o savarină cu tine.
    Te-ai plimbat sub un tei în floare, ultimul timp?
    Eu nu, tare aş vrea să mă plimb sub un tei în floare cu tine.
    Ai citit o poezie, ultimul timp?
    Eu da, tare aş vrea să citesc o poezie cu tine, nu am făcut-o niciodată.

    Iubita mea,
    dacă ai fi fost iubita mea am fi mîncat o savarină
    ne-am fi plimbat sub un tei în floare
    am fi citit o poezie, împreună.

    Iubita mea, îți pare rău că nu sunt iubitul tău?

    *

    “Iarăşi o poezie despre moarte?”
    “Nu, o poezie despre viață. Sfîrşitul ei.”
    “Care se cheamă moarte, nu?”
    “După una din versii.”
    “Adică cîte versii sunt?”
    Ah, dacă ar fi ştiut ea cît o iubeam în momentul acela, ca în tote momentele.
    “Moartea este o stare de spirit. A celor ce rămîn. Nu a celui ce sfîrşeşte.”
    “Şi pentru cel ce sfîrşeşte?”
    “O soluție. La enigmă. Pentru cei ce rămîn.”
    Nu mă iubea dar era clar că făcea un efort să mă înțeleagă.
    “Care enigmă?”
    “Enigma iubirii.”
    “Vrei să zici enigma vieții. Adică a morții, cum ziceam eu.”
    “Nu, a iubirii. Cum zicea Hamlet? To iubi or not to iubi.”

    S-a uitat lung la mine, m-a sărutat pe frunte (nu ce speram eu, îmi lua temperatura?).
    “Tot poet rămîi. Pînă ajungi la soluție. Adevărat?”
    M-am uitat lumg la ea, am sărutat-o pe frunte (altceva nu aveam).
    “Frumoasă de nespus. Inteligentă de nespus. Departe de nespus.”
    “O soluție care cel ce sfîrşeşte nu va cunoaşte,” a insistat.
    “Eşti sigură?” am ținut să am ultima vorbă. “Cine pleacă primul?”

    Am plecat. Amîndoi.
    X-ul ei la răsărit, mic. Y-ul meu la apus, mic. Unul din cele cazuri cînd nu le aduni împreună.
    Y-ul tău uriaş, plin de viață, i-am spus cînd nu mă mai auzea, să nu mă creadă nebun.
    X-ul meu uriaş, plin de iubire, i-am spus. Cînd nu mă mai auzea. Să nu mă creadă nebun.

UraText

blank

corner
O realitate

    Poeţii moderni
    cei care reuşesc (chiar dacă poezie şi reuşită este un fel de oximoron)
    sunt cei care planifică totul:
    o definiţie a începutului
    o definiţie a sfîrşitului
    o definiţie a conţinutului
    o definiţie structurală a felului cum cuvintele sunt aruncate pe hîrtie
    (stil avantgardist sau universitar sau populist)
    şi după definiţii vine îngrăşarea definiţiilor cu cuvinte bine echilibrate
    acordate
    însurate.

    Eu, fiind nemordern şi nereuşit, găsesc doar un cuvînt pentru mine: dezechilibrat.
    Nu plănuiesc nimic.
    Aştept, sau mai bine zis nu aştept şi deodată mă atacă o nevoie neexplicabilă
    să mă aşed şi să deschid robinetul.
    Nu ştiu unde încep, unde termin, ce-i la mijloc între încep şi termin...
    scriu.
    Cum, de unde vine şi de ce vine nu mi-e absolut clar
    (cu toate că din cînd în cînd am ceva o idee a sorgintelui)
    şi cînd mă ridic şi citesc mă întreb de ce dracu am scris tocmai asta tocmai acum.

    Nu-i chiar fără direcţie
    nu-i chiar fără sens
    nu-i chiar fără o estetică cam sălbatică
    dar e desigur fără definiţii de orişice fel.
    Îmi place să mă caracterizez ca poet instinctiv,
    un sinonim al combinaţiei nemodern şi nereuşit.

    Şi credeţi că îmi pasă?
    Sigur că îmi pasă. Cum i-ar păsa unui nebun să fie chemat nebun,
    nu-i o caracterizare, este o realitate.

UraText

blank

corner
Mirabilul Organ Olfactiv

    Ai flirtat cu mine, nu aşa, atunci de mult?

    A şovăit, era clar că ţesea şi deşira răspunsuri înainte a îmi da unul potrivit,
    un fel de vicleşug furat Penelopei.

    Atenţie, nu minţi, şti ce i s-a întîmplat lui Pinochio,
    nu vrem să se întîmple ceva teribil mirabilului tău organ olfactiv.

    Nu a minţit,
    mirabilul ei organ olfactiv a rămas mirabil, chiar mai mirabil ca înainte.

    Bine, ce să zic,
    m-am simţit deodată binecuvîntat cu cunoaşterea că m-a găsit demn de flirtul ei
    chiar dacă ea ştia ce ştia
    şi eu speram ce speram.
    Am îndrăznit mai departe.

    Mă iubeşti, nu aşa?

    Morfologia mirabilului ei organ olfactiv a început să deie semne de transformare
    gura i s-a deschis
    dar înainte ca iremediabilul să se producă i-am pus deget pe buze
    şi i-am apăsat uşurel bărbia în sus pînă ce gura i s-a închis.

    M-am întors şi am plecat.
    Fericit.
    Ştiu.

UraText

blank

corner
Măpăcăleală

    Taică-meu, fie-i ţărîna uşoară, ar fi zis: vorbeşti cu surdo-muţii.
    Maică-mea, fie-i ţărîna uşsoară, ar fi zis: vai ce frumoasă!

    Eu, deocamdată fără consideraţii gravitaţionale, zic: vorbesc cu/la/despre o zînă.

    Bine, sunt realist, ştiu că zîne există doar în poveşti de copii (ar fi adevărat?)
    ştiu că eu vorbesc şi tu nu asculţi (ar fi adevărat?)
    dar ştiu şi că dacă nu aş vorbi m-aş înăduşi
    m-aş eclipsa
    m-aş lichefia
    (şi alte tot felul de expresii poetice care mi-am promis să nu mai utilizez
    dar nu reuşesc să mă ţin de cuvînt că nimeni nu ştie că mi-am promis).

    Aşa că vorbesc,
    dar “vorbesc” ar avea nevoie de o definiţie mai exactă.
    Trimit cuvinte, ar fi mai exact,
    cu toate că “trimit” ar avea nevoie şi el de o definiţie mai exactă.
    Acum, înainte de a înlocui un cuvînt cu altul
    numai pentru a pretinde că trebuie redefinit şi înlocuit ş.a.m.d. iar şi iar,
    vin să propun o soluţie la necesitatea unui cuvînt adecvat,
    cel puţin pentru mine: mă păcălesc.
    Da, nu “păcălesc” ci “mă păcălesc” în întregime.
    Şi deodată surdo-muţii au voce şi frumuseţea ta orbeşte şi zîne există.

    Odată şi odată am fost romantic, visător, credul, naiv.
    Romantic mai sunt, visător, credul mai sunt. Naiv nu mai sunt
    cu toate că fac un efort special a fi.
    Naivitatea are o valoare aparte,
    are a face cu dragoste de om
    cu acceptare de om
    cu iubire, de femeie.
    Sigur, unui naiv i se calcă uşor pe picior
    şi el se scuză, trage piciorul si merge mai departe, straniu, nu?
    Dar un naïv poate şi să-şi piardă naivitatea şi cînd asta s-ar întîmpla –
    o mie de cai nu-l trag înapoi.
    Nu mi-am pierdut naivitatea, este doar că nu o mai am dar de pierdut nu am pierdut-o.
    Şi asta-i ceva straniu cu naivii, sunt greu de înţeles,
    aproape ca poeţii. Grei de înţeles.
    Cu toate că şi unii şi alţii sunt clari ca o lună plină într-un cer fără nori.

    Mai clar acum?
    Pesemne că nu.
    Cred că aş trebui să inventez un cuvînt nou: măpăcăleală. Ar fi mai uşor de explicat.

UraText

blank

corner
O scurtă scrisoare de dragoste scrisă de extraterestrul S2O1IY pămîntenei LISA VIVI

    Dragă pămînteană VIVI,

    La noi, dublarea unui nume este semn de respect şi dragoste eternă, ceea ce eu am în spirit pentru tine. Noi nu avem inimă, îmi pare rău.

    Ai să te miri cînd găseşti hîrtia asta în cutia ta poştală cu litere desenate pe ea de maşina mea de tipografie, dat fiind că eu sunt o fiinţă fără existenţă materială, cum tu eşti, şi dat fiind că nici nu ai ştiut pînă la scrisoarea asta că eu exist. Dar am să-ţi dovedesc că exist amintindu-ţi de fapte ce te-au lăsat mirată în trecut dar care le-ai considerat explicabile într-un fel sau altul. şi te rog să-mi ierţi eventuale greşeli de exprimare, mă folosesc de Google şi cîteva dicţionare alese pentru a traduce limba mea în a ta.

    Îţi aminteşti cînd mergeai pe stradă şi îţi apăreau în drum felinare cu gaz care se aprindeau cînd treceai lîngă ele şi fluturi de noapte şiroiau în jurul lor şi dispăreau cînd te depărtai de ele? Eu le-am creat, este o tehnologie care îmi este uşor de emulat, mult mai uşor ca tehnologii pe bază de electricitate, ceva care noi nu avem mare nevoie la noi pe astru.

    Sau poate îţi aminteşti de muguri care apăreau pe ramuri îngheţate şi se deschideau în întîmpinarea ta şi a doua zi zăceau morţi înveliţi în gheaţă? Tot eu, te cîntam cu flori.

    Pisica care ţi-a sărit pe umăr şi ţi se gudura la ureche, cîinele care ţi s-a strecurat între picioare şi ţi se gudura la glezne, mielul alb zăpadă care a sărit din zăpadă şi s-a înfundat înapoi în zăpadă, rîndunica care nu te lăsa în pace şi lăsa petale să-ţi cadă în păr pînă ce a devenit mai greu ca o căciulă de ţăran...

    Aha, începi să te miri, să îţi pui întrebări. Nu, nu era nici miracol, nici halucinaţie, nici o manifestare ştiinţifică neînţeleasă, eram eu, încercam să îţi atrag atenţia, încercam să îţi spun cît te iubeam, cît te iubesc, că te iubesc.

    Visul... nu a fost vis. Ţii minte, nu se poate să nu ţii minte cînd m-am manifestat în cugetul tău şi mîncaţi de pasiune ne-am aruncat unul în braţele celuilalt şi am lăsat focul care mocneşte în corpuri să se aprindă în pojar uriaş care ne-a învăluit şi ars pînă nici măduvă nu a rămas din noi. şi nu ai înţeles, cînd te-ai dezmeticit, cum de-au ajuns cearşafurile în zdrenţe şi pielea ta în vînătăi glorioase. Am fost eu. Ai fost cu mine. Ne-am iubit în singurul fel care îl puteam crea.

    Dragă pămînteană VIVI, suntem incompatibili, fizic. Suntem compatibili, spiritual... sau poate ar trebui să zic psihic? De aceea nu vom putea fi niciodată împreună, chiar dacă mi s-ar fi permis. Şi fiindcă m-am îndrăgostit de tine, instanţele mele de control consideră faptul un act de insubordonare şi mă trimit înapoi la astrul meu de origine. Asta este prima dar şi ultima mea scrisoare scrisă ţie. Nu te întrista, nu ai de ce. Doresc doar să las cu tine o aminire de dragoste, simplă, sinceră... şi las patima care mă arde înăuntru în afara textului, nu vreau să las urme apăsătoare după mine. Gîndeşte la mi1ne cum ai gîndi la un vis. Eu gîndesc la tine cum tu gîndeşti la primăvară.

    Eu

UraText

blank

corner
Lecţie

    Cînd am văzut Romeo şi Iulia prima oară
    pe o scenă de teatru la noi,
    la Botoşanii din anii cinzeci secolul trecut,
    actorii principali erau doi bătrînei de vre-o cinzeci de ani
    scoşi din naftalină, cum glumeam noi pe atunci,
    şi tot talentul din lume nu putea salva piesa de ridicol şi batjocură
    mai ales că actorii erau importaţi din alt oraş
    (tare mai eram noi patriotici pentru actorii locali).
    Şi duelurile?... ne duelam noi mai bine pe stradă cu săbii de lemn.
    Mi-a lăsat un gust teribil în mintea mea fragedă,
    şi pentru piesă şi pentru Shakespeare.
    Apoi, un film mîncat de molii de înainte a mă fi născut
    a făcut situaţia şi mai tragică, eram-eram să încep să urăsc şi caracterele şi piesa
    şi uite apare maistru Zeffirelli şi îmi dă concepţia cu totul peste cap...
    o, adică asta este piesa lui Shakespeare?
    Tinereţe! Zvăpăială! Dramă! Dragoste absolută!
    Am devenit posedat de caractere, actori, regizor, dramaturg... tot.

    Trec anii. încă cîţiva. Mai trece încă un car cu ei...

    ...şi iacă fragedul eu este un bătrînel de ceva peste cinzeci
    şi ea o bătrînică de ceva sub cinzeci
    şi Romeo şi Iulia nu mai este o piesă de teatru ridicolă
    ci mai curînd o piesă de viaţă, dulce, amară, reală.
    Tinereţe?...ba zău! Zvăpăială?... ba zău! Dramă?... ba zău!
    Dragoste?... Doamne Dumnezeule!... adică asta este piesa lui Shakespeare!

    O, ce lecţie mi-a datt viaţa de vîrstă
    de naftalină
    de sentiment!
    De dragoste!

UraText

blank

corner
Prea puţin, prea tîrziu, prea nimic

    La momentul de-amor
    Cînd ştiam c-am să mor
    şi doream să ajung
    Sus în iad la cuptor...

    Am murit, înviat
    Cu tine-mbrăţişat
    cu... şi-n iad cum a fost?
    În urechi susurat...

    În iad paradis,
    Mă cred că am zis
    şi mi-ai pus un sărut
    Pe ochiul închis...

    Mai tîrziu, dezunit,
    Pe veci despărţit
    de ceea ce ştiu
    M-a iubit, am iubit...

    Aştept, cu un nai
    Culcat între scai
    să dea peste mine
    Herghelie de cai.

UraText

blank

corner
Răs

    Răsfoiesc şi rerăsfoiesc şi răsrăsfoiesc paginile celor scrise de mine
    fără să caut ceva specific,
    aştept ca unul sau mai multe din cele deja scrise să-mi prindă ochiul.
    Răszic şi rerăszic şi răsrăszic cele ce au reuşit să mi-l prindă
    încerc să înţeleg şi cîteodată chiar reuşesc a înţelege
    ce am vrut să scriu, de ce am vrut să scriu, de ce tocmai aşa,
    se şi întîmplă că sunt convins că alţii mai detaşaţi ca mine ar putea înţelege mai bine.
    Răstălmăcesc, pe urma rerăstălmăcesc pe urmă răsrăstălmăcesc scrisele
    prin alte aşa zise poezii, ca asta,
    găsesc ici-colo vorbe inteligente sau feluri inteligente a zice vorbe neinteligente
    şi atunci sau repet observaţii deja făcute în poezii similare precedente
    sau găsesc noi tîlcuiri mai mult sau mai puţin savante
    sau mă delectez în a crea abstracte literare de o frumuseţe dubioasă, cel mult.

    úi atunci mă prinde un gînd ilustru, în loc să scriu aşa dobitocii
    de ce nu scriu despre lucruri mult mai de seamă
    ca de pildă minunile naturii, cum ar fi ţînţarii,
    sau uluitoarele avansuri ştiinţifice, cum ar fi bomba atomică,
    sau impresionanta căldură umană descoperită zilnic în diferite ism-uri gen
    rasism, sclavagism, colonialism, antisemitism, nazism, fakenewsism, analfabetism...
    şi chiar încerc
    pînă nu mă mai pot abţine şi fug afară să vomit
    şi mă întorc la... la ce? la dragoste.

    Într-o mie de ani,
    sper,
    tot am să rămîn de actualitate, nu importă ce fel de ism o să cadă peste lume.
    Da sunt naiv, ştiu, am mai spus-o.
    Alţii sunt răi, eu sunt naiv. Mă prefer. Încerc să răspîndesc naivitate.
    Să rerăspîndesc. Să răsrăspîndesc.
    Aşa îs eu, cam răsucit. Rerăsucit. Răsrăsucit. La cap.

UraText

blank

corner
Sandviş

    Balansoarul scîrţîie ritmic sub mine,
    capul mi se bălăbăneşte ca un metronom colosal, perfect, grotesc
    înainte şi înapoi, înainte şi înapoi
    timp ce o muscă disperată tot caută să mi se aşeze lîngă ureche, eşuînd săraca,
    o iert,
    sper să nu se sinucidă zburînd lîngă nasul căţelei.
    Ea nu iartă.

    Un Bach ar fi găsit impunătoarea scenă inspiratoare ,
    s-ar fi convertit la catolicism numai ca să-i fure viitorului Mozart ideea recviemului,
    un Ceaikovski ar fi fost inspirat într-un nou lac de lebede,
    poate cocostîrci de data asta,
    un Beethoven... nu, un Beethoven ar fi fost deja surd, nu ar fi auzit.
    Dar un Elvis ar fi cucerit Billboard-ul cu un sălbatic Rock’a’Rockin’Chair
    şi Ikea ar fi plătit milioane numai ca să facă reclamă scaunului.

    Înainte şi înapoi, înainte şi înapoi. Înapoi. Ca înapoiat, arierat. Ar fi aici ceva simbolic?

    Balansoarul se opreşte, scuză-mă Bach,
    mă ridic, mă aşed la masă şi încep iar să mîzgălesc ceva hieroglife
    sper mîine să le înţeleg şi să le traduc în text lizibil,
    dacă nu... hei, nimic de importanţă pierdut, tot aş fi uitat dacă, zicem, aş fi adormit.
    Musca, mai trăieşte, aterizează lîngă hîrtie şi se uită la mine, îngîndurată...
    ha-ha dac-aş putea începe un dialog cu ea aş fi devenit faimos
    m-ar fi intervievat la Scientifc American
    mi s-ar fi plătit sume uriaşe cu care mi-aş fi cumpărat un iPhone ultimul model...

    M-am trezit,
    capul pe un morman de hîrtii, parte mototolite,
    hieroglife, hieroglife, hieroglife...
    musca dusă. îi înţeleg decepţia, simt la fel.
    Oare ce-oi fi scris?
    Reuşesc să descifrez doar ceva cuvinte ici-colo, doar ceva idei,
    sunt sigur ca aveam scris o capodoperă şi acum e pierdută pe veci
    sacrifiată zeilor Mîzgăleus si Morpheus.
    Bine, mă rog, fără părere de rău, vine şi după mine un Franz Süssmayr să mă termine.

    Mă ridic, mă scarpin la ureche şi mă duc să-mi fac un sandviş.
    Cu unt, telemea, ceva roşii tăiate.

    Morţii duc cu ei în moarte aventurile trăite
    Nu rămîne nici cenuşă în amfora de ispite
    Groapa îşi închide gura ca un mîndru, vrednic paznic
    Şi rînjeşte mulţumită după ultimul ei praznic,
    Hieroglifele pierdute pardosesc acuma casa
    Cu-a ei ţărmuri nesfîrşite a mătuşii, cea cu coasa.

UraText

blank

corner
My Way

    Melodie excepţională (Jacques Revaux).
    Text excepţional (Paul Anka).
    Interpretaţie excepţională (Frank Sinatra).
    Aranjament excepţional (Don Costa).
    Aplicabilitate mediocră (eu).

    O, da.
    Pe aici, pe acolo găsesc ceva aşchii din viaţa mea în vorbele cîntecului
    dar de ar fi să îl adaptez pentru mine ar fi trebuit să-l rescriu în mod extensiv.
    şi, totuşi, mă simt aproape de versuri. Un fel de adaptare psihologică, ha-ha.

    De căzut am căzut de multe ori.
    De ridicat m-am ridicat de multe ori, mai puţine decît am căzut. Da, e posibil.
    M-am şi contorsionat pe parcurs,
    de rămîneam ţeapîn m-aş fi rupt ca o creangă uscată,
    am trecut prin găuri mai mici ca mine, ca şi o caracatiţă
    m-am găsit cu nasul însîngerat
    am însîngerat nasuri şi eu
    am renunţat cîteodată acolo unde nu trebuia
    şi încăpăţînat acolo unde trebuia renunţat şi înghiţit în gol
    am înjurat
    am mulţumit
    nu m-am ploconit
    am călcat pe cărbuni aprinşi şi mai port sechele pe tălpi, pe palme, în inimă.
    Viaţa-i complicată, injustă, indiferentă.
    Rezumat... am reuşit aşa şi aşa
    am eşuat aşa şi aşa
    am iubit mai mult ca primul aşa şi al doilea tot.
    Am scris mult, şters puţin, ascuns multe.

    Trecutul e lung şi se alungeşte mereu
    pe socoteala viitorului care e scurt şi se scurtează mereu în perfect sincron,
    procente mici acolo (trecut), procente mari aici (viitor),
    prezentul inexistent, doar un clei de o morfologie instabilă între trecut şi viitor, o nălucă,
    hei... cred că am mai scris altele în genul ăsta, repet.
    Pesemne că se agaţă motivul timpului de mine ca scaieţi
    ca un cîine flămînd
    ca o nebunie.
    Pesemne am să mai repet
    pînă nu am să mai repet.

    Îmi place cîntecul.
    Am scris sute de cîntece să zic ce el zice într-un singur cîntec.
    Îmi place cîntecul.

    *

    Dacă cineva m-ar citi în mod serios, noroc că nimeni nu o face,
    ar fi ridicat ochii la cer şi murmurat...
    “iar povestea aia, şi iar scuze că iar povestea aia, şi iar că iar că iar... ş.a.m.d.
    în diferite cuvinte şi metafore dar la urma urmei se traduc toate la fel...”
    şi ar fi avut dreptate.
    Eu, aş defini capabilitatea asta ca simbolizînd un sfîrşit de geniu.
    Un psihiatru ar fi definit-o ca un început de demenţă.
    Un extraterestru ar fi definit întreaga situaţie ca un jurnal de zi, întreţinut în mod iregular,
    dar redînd realitatea aşa cum un jurnal de zi trebuie să o facă.

    Nu am preferenţă, pesemne un mişmaş de toate?... they're coming to take me away, ha-haaa!...
    (they avînd mai multe înţelesuri în cazul meu).

UraText

blank

corner
faţa Ei, faţa Ta, faţa unei cineva
cea ce timp de-o niciodată a fost viaţa mea

    o sprînceană arcuită
    ca o coasă şlefuită

    buză dulce, moale, coaptă
    într-un roş aprins de şoaptă

    obrăjorul, o petală
    stă cu zorii la tocmeală
    şi-i convinge să mijească
    pe mătasea lui zeiască

    dimineaţă şi lumină
    l-a ei frunte se închină

    dinţisorii iatagane,
    albe suliţe, ciocane,
    limbă fină ce odată
    m-a răpuns, destrăbălată

    o ureche rotunjie
    o bărbie într-o mie
    un năsuc cam prichindel
    c-o voinţă de oţel

    păru-n luptă c-o furtună
    stă domniţei de cunună

    iară ochii... Doamne-ajută
    galeşi ca un ochi de ciută
    a lor pleoape pajuri iute
    geană ce război asmute
    cu un verde sîn de vară
    fîlfîind ca foc şi pară
    şi un vis mocnind sălbatic
    prin scînteie de jăratic
    scîncet de făgăduinţă...
    Doamne, Doamne, ce fiinţă.

UraText

blank

corner
Paturi

    De la iaz
    Pîn’la izlaz
    De îmi dai ceva răgaz
    Ţi-oi aşterne
    Pat şi perne
    Dăltuite în topaz.

    În pădure
    Pat de mure
    Nu vorbesc aşa aiure
    Ţi-aş întinde
    Pretutinde
    Că şi inima să-ţi fure.

    Pat de pană
    Şi liană
    Sînu tău să-mi fie hrană
    De cu seară
    Foc şi pară
    Să îmi picure pe rană.

    Însetate
    Îmbătate
    Poleite cu păcate
    Îndoite
    Gîrbovite
    Cu-amintire încărcate

    Mă salută
    Cu-a lor mută
    Pietate.

    Paturi.

UraText

blank

corner
Mă întreb, adesea

    Mă întreb, adesea,
    dacă loteria vieţii ne-ar fi încrucişat drumurile din nou, aşa, o singură dată
    ca o curiozitate statistică
    sau mai curînd ca o cruzime statistică...
    m-ai fi cunoscut?
    Sigur că m-ai fi cunoscut dar... m-ai fi cunoscut?

    Cînd ne-am fi uitat amîndoi în aceeaşi vitrină delăsată
    eu la cuie tu la nasturi
    şi cînd amîndoi la creioane iar reflexiile urmărind legile fizicii ne-ar fi invadat ochii
    a mea ochii tăi şi a ta ochii mei
    ne-am fi întors unul spre altul?
    Mi-ai fi sărit în braţe ca un copil tot tremur
    şi agăţată de gîtul meu m-ai fi sugrumat ca un constrictor flămînzit de decenii
    cu picioare legate dublu nod în spatele meu
    şi o gură de o întreagă haită de lupi care să mă devoreze viu
    cu mine răgînd de s-ar fi surpat zidurile Ierihonului?

    Sau praful lăsat pe vitrină de toate aste decenii
    ar fi tulburat reflexiile
    şi nici invazie
    nici copil constrictor haită de lupi
    Ierihon,
    şi ne-am fi întors unul dinspre altul şi plecat
    tu miazăzi
    eu miazănoapte
    sfîrşit?

UraText

blank

corner
Versuri Aiurea

    M-am ascuns în busuiocul
    Ce mi-a dat cadou bobocul
    Te aştept să treci pe lîngă,
    Săndăluţa ta cea stîngă
    Să ne calce, să doboare
    Inimă de om şi floare
    Să cădem îmbrăţişaţi
    Om şi floare ca doi fraţi
    ...ce onoare.

    M-am pitit într-o fîntînă
    De un veac ş-o săptămînă
    Dai şi tu în ea c-o piatră
    Nu c-ai fi cumva o loatră
    Dar nici nu că te-ai gîndit
    Că acolo stau pitit,
    Înc-un veac şi înc-un an
    Cumpănă şi bolovan
    ...te-am iubit.

    M-am dosit în vechea moară
    Cea ce fuse-odinioară
    De Cervantes pomenită
    Da-i acum hodorogită,
    Piatra morii să cioplim
    Pe sub ea să ne iubim
    Cupidon cu-a lui săgeată
    Inima să ne-o străbată
    ...să murim.

    N-am fost odată ca-n poveşti
    Poveste minunată...
    Eu te iubesc, tu mă iubeşti...
    N-am fost ca niciodată.

UraText

blank

corner
Nu-s

    De-aş fi un Shakespeare, un Sadoveanu, un Balzac
    aş fi scris o tragedie despre noi.

    De-aş fi un Kishon
    aş fi scris o satiră despre noi.

    De-aş fi un Rostand
    aş fi scris o dramă în versuri despre noi.

    Nu-s. Shakespeare, Sadoveanu, Balzac, Kishon, Rostand
    şi alţii la fel sau diferiţi
    sau mult mai buni sau mult mai nu-buni. Poate nebuni.
    Poate teferi poate cu nas mare. Poate.
    Aşa că nu scriu tragedie, satiră, dramă în versuri despre noi,
    le trăiesc. Tragedia, satira, drama în versuri.

    Exagerez, desigur. Exagerez? Desigur?

    Dacă aş fi poet mai bun, mai limpede de minte
    Aş presăra scîntei prin foi şi jar între cuvinte,
    Aş împleti ce-a fost cu noi pe pagini de hîrtie
    Bărbat, femeie, doi copii, boboc de tragedie.

    Sau satiră. Sau dramă în versuri. Sau nimic.

UraText

blank

corner
Dispariţie

    Ai dispărut din viaţa mea.

    Ai luat o pisică de pază.
    Ai învîrtit cheia în uşă de trei ori,
    ai pus felurite zăvoare şi două lacăte mici
    cu un lacăt mai mare codat de opt cifre,
    un lanţ de legat biciclete,
    ai bătut scînduri peste uşă cu piroane de zece centimetri plus şuruburi groase
    şi ai mai şi clădit un zid cu trei rînduri de cărămizi în grosime
    două rînduri cărămizi de ciment şi unul cărămidă normală, pentru estetică.

    Te-ai uitat la creaţie – asudată, mulţumită, pisica veghind şi mîrîind lîngă tine.

    Acuma întrebarea era – cum ieşi?
    Prin geam, desigur.

    Dar, ştii tu, pot şi eu să... intru prin geam.

UraText

blank

corner
Nici n-a născut vreodată o dragoste mai mare

    Nici n-a născut vreodată o dragoste mai mare
    În suflete zbîrcite de-atîta aşteptare,
    Prin cărţi de poezie nu am găsit cuvinte
    Să lege doua inimi cu-atîtea jurăminte,

    Priviri se-ncrucişează ca săbii oţelite
    Şi taie defileuri prin cîrduri de ispite,
    O rană sîngerîndă refuză doftorie
    Cerşind sărutul morţii şi-o clipă de-agonie,

    De unde încleştarea de mînă-n miez de mînă
    Şi flacăra în piepturi pe răsuflări stăpînă,
    Unde-au găsit plămînii atîta zdrăvenie
    Să poarte buze-n buze jăratec şi beţie?

    Un fir de vis, o vorbă, o slovă minunată,
    Se scurge amintirea pe pagina uscată,
    Nici n-a născut vreodată o dragoste mai mare
    Nici ofilit cireaşă în... bulgăre de sare.

UraText

blank

corner
Citatul

    Întrebările nu erau prea grele
    premiul nu era prea mare
    dar totuşi nimenea nu ajungea să răspundă la toate zece întrebări, diferite subiecte.
    Ultimul candidat a ajuns la opt, a eşuat la nouă.

    Prezentatorul programului a zîmbit, a rîs,
    “Noua candidată la jocul nostru televizat, doamna...”
    Am înlemnit.
    Numele nu era extraordinar de rar, dar nici comun, dar poate...
    Era ea.
    Demnă, dreaptă, sprintenă, zîmbitoare, frumoasă ca o icoană,
    am căzut pe fotoliu şi am încetat să clipesc, de la început la sfîrşit.
    A început.
    Întrebare, răspuns, întrebare, răspuns, întrebare...
    Subiectul ales – poezie.

    “Şi cu sergentul zece...”
    Alecsandri. Nici nu a aşteptat să se termine citatul.
    “Fără ploaie fără vînt...”
    Eminescu.
    “Unde curge-n vale un rîu mititel...”
    Bolintinenau.
    “Cu ochii stinşi, cu graiul slab...”
    Coşbuc.

    Fără nici o ezitaţie.
    Ca o maşină. Ca o enciclopedie. Ca şi cum ar fi trişat.

    Întrebările s-au complicat, au trecut la internaţional. Rusă, franceză, engleză, germană,
    traduse desigur.
    Răspuns immediat, la toate.
    Penultima întrebare. Răspuns. Exact.
    Prezentatorul programului părea a şovăi un moment,
    părea că nu îi prea covenea ca ea să cîştige jocul în seara aceia,
    a răsfoit ceva între hîrtii, a ridicat capul şi a venit cu ultima citată.
    Zîmbetul lui nu prevestea a bine.

    “Cînd aurul buclei cu vîntul flirtează lăsîndu-i în drum mătăsoase şuviţe.”
    Publicul din sală arăta cam pierdut,
    la toate celelalte citate erau între unul şi mai mulţi care ştiau răspunsul
    dar la citatul ăsta... mirarea le era la toti pe faţă, zîmbetul persista pe faţa prezentatorului.
    Eu eram trăsnit.
    Ea, nu a răspuns, nu imediat şi ceasul a început sa numere de la treizeci înapoi,
    a întors privirea şi s-a uitat direct la camera care o filma
    camera a făcut zoom în jurul ochilor,
    ştia?... nu ştia?... ochii mă sfredeleau parcă ştiau că o privesc.
    A răspuns. Numele. Al meu. Cînd i-am fost scris eu poezia asta?

    Publicul a aşteptat adeverirea
    a explodat în aplauze
    ea nici nu auzea, ochii ţintiţi la cameră de parcă încercau să o pătrundă, să o străbată,
    să ajungă la mine.

    Am închis televizorul.
    Tremuram.
    Nimeni pesemne nu ştia şi erau şi ei la fel de trăsniţi ca mine cînd am auzit citatul.
    Din altă cauză.
    Noi, numai noi ştiam
    şi întîmplarea ne-a adus pe cîteva minute minunate împreună, iar.
    Iubire.
    Viaţă.
    Despărţire.
    Uitare? Acum ştiam că nu. Acum ştiam că niciodată,
    mulţumesc pentru o ultimă amintire, fetiţă.

    M-am dus şi am început să-mi recitesc poeziile, pesemne ea le ştia mult mai bine ca mine.
    Mulţumesc, iubită.

UraText

blank

corner
Dacă, Poate

    Uite-aşa mai cad pe gînduri
    Dup-aceea cad pe scînduri,
    Îmi jelesc genunchi şi coate
    Între munţi de dacă, poate,
    Aste, alte, toţi şi toate
              aranjate rînduri, rînduri...

    De aveam mai multă minte,
    Dacă te găseam nainte,
    Şi vărsam din călimară
    Între boabe de secară
    Un ceva de-odinioară
              poate mai găseam cuvinte...

    Dacă-n apa de fîntînă
    Ce-am săpat o săptămînă
    Ţi-ai fi răcorit piciorul
    Şi ţi-ai fi umplut urciorul
    Cu-a mea vorbă ş-a meu dorul
              poate ne ţineam de mînă...

    Dac-atunci sub voal de noapte
    Te-mbătam cu must de şoapte
    Ar fi fost poate-nceputul
    Am fi părtăşit trecutul
    Şi mi-ai fi dat cu sărutul
              poate chiar cireşe coapte.

    Între stropi de poate, dacă
    Poezia mi-e săracă,
    Dar pe restul vieţii mele
    Mai înşir ceva mărgele
    Ştiu eu?... una dintre ele
              dacă, poate... o să-ţi placă.

UraText

blank

corner
X dela Y

    “Eşti X dela Y?” am întrebat-o, în scris,
    ics fiind numele ei şi igrec fiind locul unde am întîlnit-o
    şi m-am îndrăgostit nebuneşte de ea.
    “Da. şi tu eşti?...” mi-a răspuns, în scris, ridicînd o sprînceană virtuală.
    “Eu sunt Z şi la Y m-am îndrăgostit nebuneşte de tine,” i-am răspuns în scris,
    zet fiind numele meu, şi desigur nu i-am zis direct că m-am îndrăgostit nebuneşte de ea
    dar din momentul acela am început să-i fac o curte asiduă
    aşa cum nu o citeam nici în romanele de cinci bani ce le citeam
    nici în cele de cinci mii bani care le citeam
    nici în cele de oricare mulţi sau puţini bani le citeam sau nu le citeam.

    Ştiam că drumul mă va duce la un nicăieri depărtat
    dar şi că drumul însuşi va fi aşa de plin de peripeţii şi aventuri şi splendori
    că altă decizie nici nu ar fi existat.

    O virtualitate.
    Plină cu o dragoste nebună
    pe care picurau momente de realitate mai pătrunzătoare ca saliva monstrului din Alien
    momente care savuram
    cu care mă delectam
    în care mă desfăţam urrmărind găurile care mi se deschideau în oase
    şi crestăturile care mi se tatuau pe piele
    şi jariştea care mi se înfiripa în carne arzîndu-mă de dinăuntru afară.

    Am ajuns. Departe. Adică nicăieri, aşa cum mă aşteptam.
    Dar mă uit înapoi la drumul care l-am pavat sîrguincios cu milioane litere
    sute de mii cuvinte
    mii poezii
    resturi de inimă
    şi descopăr toate peripeţiile şi aventurile şi splendorile imaginate la începutul drumului
    şi îmi zic: ce noroc am avut să o întîlnesc pe X la Y.
    “Ce noroc că te-am întîlnit, X,” îi scriu.
    “şi tu eşti?...” îmi scrie. Uitarea e mai rapidă ca lumina.
    “Eu sunt Z, cel ce la Y s-a îndrăgostit nebuneşte de tine şi a ajuns nicăieri,” i-am scris, fericit.

    Trec ani.
    Mai adaug o vorbă ici-colo, mai corectez o expresie, o greşeală de ortografie, o idee,
    încerc să ajung la perfecţia unei bile de oţel inoxidabil de care ar depide soarta omenirii
    de care depinde patrimoniul meu personal
    de care depinde felul cum ea îşi va aminti de mine, dacă.
    Ea. Fată, fetiţă, femeie, muiere, zînă, prinţesă, crăiasă, domniţă, cosînzeană. Iubită. Ea.

    Cum zicea Decimus Iunius Iuvenalis?
    Nulla fere causa est, in qua non femina litem moverit.
    Ce adevăr minunat...

UraText

blank

corner
Aproape

    Corpul se ofileşte

    nu ca o floare,
    ca o buruiană.

    Ce noroc de mintea
    ceea care are ajunsă minte a îl părăsi
    înainte ca să îi permită lui a trăda-o.

    Ce calvar ceea minte, cealaltă
    care vioaie şi zglobie şi blestemată
    rămîne o privighetoare zăvorîtă într-o temniţă de os inoxidabil
    un volum de cinci pahare de lapte
    în care biata bestie nu are nici loc a-şi întinde aripile
    şi se tot bate contra zăbrelelor fără a reuşi a-şi da sfîrşitul.
    Şi singura ei libertate
    cele cîteva minute de somn învolburat
    cînd devine şoim
    balaur
    furtună
    cîntă o doină şi îşi frige aripile la soare şi fugăreşte o zeiţă

    pînă a deschide ochii din nou
    înăuntru ocnei.

    *

    Mă ridic de la masă,
    oasele scîrţîie
    sper să nu trezească cîinele
    că, bietul, scîrţîie şi el şi ale lui.

    Plecăm mai acuşi la plimbare împreună, alene
    el cu mirosurile, eu cu gîndurile
    şi tot mă întreb cine o să părăsească pe cine primul.
    Sper că el că, altfel, cine o să se ocupe de bietele lui oase după mine?

UraText

blank

corner
Ce este dragostea?

    Ce este dragostea? sunt întrebat

    fiind unul din cei ce poartă titlul onorific de profesor emerit în materie,
    nu avînd învăţat subiectul pe scaunele şcolii
    ci avînd învăţat subiectul pe scaunele vieţii.

    Ce este dragostea? sunt întrebat
    şi prefer să răspund întrebarea: ce este dragoste?
    Şi cu toate că le ştiu pe amîndouă
    răspunsul meu este: nu ştiu
    dar pot încerca să vă prezint un răspuns în metafore,
    poate înţelese mai mult, poate mai puţin, poate de loc.

    Dragoste este o căţea.
    Toată viaţa căţea
    nu mai mare de doi pumni
    spaima poştarilor şi a negustorilor ambulanţi si a cerşetorilor la uşă
    dar deodată devine leoaică, tigroaică, balauroaică
    şi nimeni nu este iertat
    cînd cîteva căpuşoare oarbe se trîntesc între ele
    căutînd să ajungă la viaţa ce se scurge în ele din sfîrcurile ei
    cu dînsa un Cerberus care nici un Heracle nu ar reuşi să supună.

    Dragoste este un profesor.
    Un profesor de limba română
    urît şi urît şi antisemit şi misogin şi afurisit şi repulsiv
    dar cînd ia în mînă cartea
    şi o deschide la ‘Muma lui ştefan cel Mare’
    şi începe să recite ca un actor posedat de sau drac sau înger
    noi nu îl mai vedem ci vedem o creatură încinsă în foc
    în jurul lui bătălia, urletele , caii cu pinteni de lemn şi mîinile vînjoase ridicînd securi
    iar el vrăjitorul care a înscenat pe toate şi a scris istoria.

    Dragoste este un plîns.
    Prima iubire
    prima sfîşiere de inimă
    prima declaraţie stîngace şi întrebare şi mai stîngace
    cînd auzi răspunsul că e prea tîrziu
    şi locul a fost decernat altuia
    şi o noapte întreagă te zvîrcoleşti în lacrimi ştiind că o viaţă întreagă ai să te zvîrcoleşti
    iar dimineaţa o faţă umflată ca un bostan caută a da explicaţii
    în felurite gîze dăunătoare sau şobolani sau şerpi care te-ar fi muşcat în somn
    cînd inima este doar bucăţele bucăţele.

    Dragoste este o pierdere.
    Un prieten pierdut
    încă un prieten pierdut
    încă un prieten un coleg o rudă o cunoştinţă
    pierduţi vieţii înainte a cunoaşte viaţa
    înainte a începe viaţa
    şi tu te simţi vinovat că ei da şi tu nu
    cu o realitate care te macină dinăuntru afară şi din afară înăuntru
    şi mai şi ştii că ăştia nu sunt ultimii prieteni colegi rude cunoştinţe
    pe care îi vei pierde unei pieiri năpraznice.

    Dragoste este o iubire.
    Cade peste tine pe neaşteptate
    ca un meteor sau un cutremur sau un avertisment de la ministerul de finanţe
    şi uiţi totul
    vîrstă nume viaţă
    existenţa devine un caleidoscop de nestemate colorate şi lichefiate
    care schimbă zilnic
    sau la minut
    sau la secundă iar tu te uiţi hipnotizat mereu în aceeaşi direcţie
    acolo de unde îţi va veni mîntuirea purtată de un roib încălecat cu cuvinte
    care de care mai frumoase
    care răspund la vorbe care de care mai caraghioase care tu aveai trimis înainte
    tot ştiind ca roibul nu va veni
    niciodată.

    Nu înţeleg nimic, îmi răspunzi, răspunde, răspund toţi cei care aşteptau un Cicero
    şi au primit un Donald Duck.

    Atunci înţelegeţi totul, răspund.
    Dragoste nu este ceva care cineva poate înţelege.

UraText

blank

corner
Întălnire Oarbă

    Mi-am zis: de ce nu? şi m-am înscris şi eu la unul din serviciile alea care-ţi dau o întălnire oarbă, aşa zis. Interpretaţia mea era că trebuie să fi orb să accepţi ce-ţi cade în cale, dar ce aveam a pierde? Maximum mă duc la toaletă şi ies pe geam.

    M-am descris oleacă mai înalt, oleacă mai tînăr, oleacă mai lat în umeri... păi toţi fac asta am citit undeva şi nu vroiam să fiu eu cel diferent. şi am dat de o fată. Mi-a povestit ceva baliverne, i-am povestit ceva baliverne, i-am scris ceva poezii, după cîteva luni ne-am tocmit să ne întălnim.

    Am fugit de la institut. Mi-am pus perniţe la umeri, un cizmar mi-a bătut talpă groasă la pantofi... am ajuns la cafenea. M-am asigurat întîi că aveau toaletă şi că toaleta avea geam, şi m-am pus la aşteptat. Exact la ora convenită a intrat. Doamne, Doamne, Doamne (de trei ori Doamne) – ce frumuseţe. O fineţe de trăsături, o supleţe de mijloc, o lungime de picior... era a mea, trebuia să o cîştig cost ce costă, să ne căsătorim în cîteva ore, să avem opt copii... nu, nu în cîteva ore, să-i recomand frizerul meu, totul, totul, totul (de trei ori totul).

    S-a aşezat, a zîmbit sfioasă, iar eu am pornit direct la atac. Trebuia să o impresionez nu numai cu umerii mei largi dar şi cu intelectul meu, şi mai larg.

    “Ştii că pămîntul este plat şi soarele se învîrte în jurul lui?” Cum nu a răspuns imediat, pesemne năucită de adîncimea cunoştinşei mele, am continuat să o cuceresc mai departe. “Nimeni nu a ajuns să meargă pe lună, ştii ce departe e? COVIDul a fost inventata de societăţile farmaceutice ca să se îmbogăţească. Dinozaurii au fost inventaţi de germani, te-ai gîndit vreodată la asemănarea dinozaur şi zaurkraut? Aha, văd că dubiul îţi naşte în suflet. Şi vîrsta lumii este de...” m-am uitat la ceas ca să nu spun vre-o nerozie... “acum exact cinci mii şapte sute optzeci şi patru ani, o sută paisprezece zile, cinci ore şi opt minute,” am terminat triumfal. “Tot restul sunt constipaţii.”

    “Conspiraţii.”

    “Ah... ce?”

    “Conspiraţii, nu constipaţii, din engleză. Ei zic Conspiracy Theory care se traduce în Teoria Conspiraţiei.” S-a depărtat oleacă de masă, să mă admire mai bine.

    Doamne Doamne, Doamne (de trei ori Doamne) ştia şi engleză.

    “Doamne, ştii engleză?”

    “Da. Ştiu şi franceză, germană, rusă, idiş, bulgară şi ceva chineză. şi tu, ce limbi vorbeşti?”

    Adecvată şi considerată întrebarea, aveam şi eu puterile mele.

    “Păi şi eu ştiu limbi. Ştiu română, ardeleană, moldoveană, olteană. ştii că pepene galben îi zice zamoş în Moldova?”

    “Ştii că pepene roşu îi zice harbuz, porumb îi zice popşoi, muşeţel îi zice romaniţă?”

    Doamne, Doamne, Doamne (iar de trei ori Doamne) ce noroc de mine, ce împerechere divină. S-a apropiat iar de masă, pesemne că m-a admirat deajuns, şi mi s-a uitat direct în ochi.

    “Mîncăm?”

    “Mîncăm.”

    Bani nu aveam dar asta nu mă îngrijora. Mă simţeam lup, cangur, cămilă, totul se va rezolva. şi mîncarea era delicioasă, ne-am delectat. Ea mă tot întreba de unde cunoştinţele mele savante în ale ştiinţei, a politicii, a literaturii (i-am declamat Scrisoarea III de la început la sfîrşit, fără să înţeleg mult dar cu patos, şi la sfîrşit m-a aplaudat şi a băut un suc de portocale în sănăntatea mea), m-a întrebat care era sursa constipaţiilor mele (eram sigur ca greşea la traducerea din engleză dar nu ştiam engleza ca să o contrazic) şi mereu rîdea, zîmbea, glumea... ce femeie zînă. I-am dat şi cîteva lecţii în subiecte în care ea nu era prea instruită, dacă judec după mirarea pe faţa ei. Cum de ce pisicile au numai patru vieţi şi nu nouă cum cred superstiţioşii, cum Elvis mai trăieşte şi trece o cură de slăbire într-o peşteră în Guatemala, cum că polul nord şi polul sud sunt numiţi invers ca să inducă în eroare o invazie din spaţiu, cum că Albă ca Zăpada avea opt pitici şi nu şapte, unul din ei o pitică...

    “Spune, de la care institut ai fugit?” a întrebat deodată, şi eram fericit că îi pot răspunde.

    “Nu am fugit, am luat un taxi.”

    “Şi poeziile care mi le-ai scris cînd comunicam... tu le-ai scris? Sunt cam extraordinar de frumoase.”

    Am roşit. Era primul om care îmi dădea un compliment aşa de intim şi simţeam că zbor.

    “Eu. Şi nu stiu de ce. Poate că nu sunt prea... teafăr la minte?”

    A luat un şerveţel şi a scris pe el cîteva rînduri, l-a împăturit şi mi l-a dat.

    “Ai aici adresa mea. Cînd crezi că eşti pregătit, vin-o să mă cauţi. Nu ai să mă găseşti dar... nu vreau să te las cu mîinile goale.” S-a ridicat, a înconjurat masa şi mi-a depus un sărut pe frunte, a plătit masa şi mi-a lăsat un pachet de bancnote. “O să-ţi fie deajuns pentru un taxi înapoi, Socola sau Iaşi.” şi a plecat.

    Am ajuns înapoi la institut. Eram aşa de fericit şi aşa de domol că m-au lăsat în afara camerei capitonate. Eram un om nou. Aveam un ţel.

    Doi ani mai tîrziu am primit un pacheţel. L-am scos din hîrtie şi înăuntru era o carte care purta numele meu şi titlul: Geniu Nebun, ediţia... M-am umflat în pene ca trei curcani şi am arătat-o tuturor. “Zîna mi-a trimis-o, zîna mi-a trimis-o...”

    Eram pregătit. Am despăturit şerveţelul şi l-am citit cu atenţie. “Mergi înspre nord, tot mereu spre nord pînă ajungi la capătul pămîntului. Acolo o iei la dreapta înainte ca să cazi, şi cîţiva kilometri mai departe mă găseşti.” Am zîmbit, am împăturit şerveţelul din nou, am luat cartea sub braţ şi am început să merg înspre nord. Odată şi odată, ajung la ea, asta-i sigur. Ce fericire.

UraText

blank

corner
Variant, varia;ntă

    “Am învăţat româna într-un orfelinat în Tirana, de la un orfan ceva mai mare care a învăţat de la bunicul lui care a învăţat-o de la un bulgar în Turcia. Aşa că nu-a prea bun dar vreau să fiu mai bun. Am ajuns la masculin-feminin, mă ajuţi?”

    “Stai, stai oleacă. De ce adică ai învăţat limba română la orfelinat?”

    “O, findcă vedeam acolo, pe ascunselea, filme româneşti care erau numai pentru adulţi, şi toţi actorii erau aşa de fericiţi în filme, am vrut şi eu să devin fericit. Dar erau foarte limitaţi la vorbă cînd vorbeau, şi nici nu vorbeau prea mult mai curînd tot oftau şi mormăiau, aşa că am căutat ajutor şi te-am găsit.”

    “Aha, cred că înţeleg, şi vrei să te ajut mai departe. Ai o întrebare specială care nu are a face cu fericire?”

    “Nu, vreau doar să-mi zici dacă spun corect. Chior la feminin este chioară, adevărat?”

    “Adevărat.” M-am umflat în pene.

    “Înseamnă că uşor devine uşoară, corect?”

    “Corect.” M-am umflat şi mai mult.

    “Şi muncitor dă muncitoară, da?”

    “Nu. Muncitor devine muncitoare.”

    Aici m-a cam pierdut, poate nu prea ştia ea bine?

    “Stai, stai oleacă, ştiu că mi s-a spus că există încă o variantă cum ar fi croitor – croitoreasă. Poate muncitor devine muncitoreasă, nu? Eşti sigură?”

    Era sigură.

    “Uite, de multe ori masculinul devine feminin dacă îi adaugi doar un ă la sfîrşit. Cum ar fi bătut – bătută sau tîmpit – tîmpită. Urît – urîtă. Dar asta-i o regulă simplă care nu ţine tot timpul.”

    “Adică vrei să zici că feminin de la cal nu-i numaidecît cală?”

    “Nu, femininul de la cal e iapă?”

    “Cum iapă, ce are iapă a face cu cală, sau chiar cu cal?”

    “Nu-i singurul cuvînt unde masculin şi feminin sunt deosebiţi, mai ales la substantive.”

    “Sub stan ce?”

    “Substantive.” Şi-a făcut cruce şi după cîteva secunde şi-a mai făcut una, invers. Apoi a continuat. “Care crezi tu că este femininul de la bou?”

    “Ştiu eu, bouă?”

    “Vezi, nu ştii, este vacă.”

    Aici începea să mă piardă serios, dar mă mai ţneam cu unghiile la convicţiile mele.

    “Aşa e la toate animalele?”

    “Mai la toate.”

    “Şi om fiind animal, femininul nu este omă sau oamănă sau omeasă ci este...”

    “Femeie.”

    M-am aşezat. M-a apucat o durere de cap teribilă. La filmele alea la orfelinat limba părea foarte simplă şi foarte limitatş şi eroii se înţelegeau cu fel de fel de strigăte dar toate erau repetitive, şi la urmă toţi se îmbrăţişau şi se îmbrăcau şi ieşeau fericiţi.

    “Uite, hai să mergem de la feminin la masculin, am aici ceva cuvinte care tot vreau să le ştiu. Frumoasă devine...”

    “Frumos.” Frumoasă era ea, mai ales ochiul cel verde.

    “Aha. Puturoasă devine...”

    “Puturos.”

    Începea să-mi placă varianta.

    “Gustoasă – gustos, groasă – gros, vînjoasă – vînjos...” Şi la fiecare cuvînt bătea din palme fercită, şi eram fericit şi eu. “Joasă – jos, cenuşăreasă – cenuşăros...”

    “Opreşte un moment, Cenuşăreasa este un nume propriu la feminin şi nu are un complementar masculin cînd interpretaţia obiectivă a însuşirilor...”

    Nu am lăsat-o să mă înjure mai departe, nu am oprit şi am continuat declaraţia mea învingătoare.

    “Zdrenţăroasă – zdrenţăros, fricoasă – fricos, mireasă – miros... o, nu, nu, nu...” ...am început să scheaun cînd s-a plesnit cu plama de frunte. “Mireas?” încă o plesnitură. “Mir?”

    Mi-a apucat urechea între două degete şi a ţipat înăuntru că a ieşit pe cealaltă.

    “Mire!!!” Şi s-a ridicat şi a plecat în lume.

    Au trecut mulţi ani de atunci. Am învăţat ceva mai bine, mai multe, mai speciale. Dar zilele alea cînd tot ce aveam ca bază erau filmele acelea sus menţionate... ce amintiri neplăcute. Neplăcuţi. Neplăcută. Neplăcut... vedeţi, ştiu ceva în plus. şi pe ea nu am mai întîlnit-o. Ar fi plecat să înveţe albaneza? Poate. Cred că am să plec curînd la Tirana să o caut. Mai mult ca sigur că are nevoie de ajutor. Şi cine mai bine ca mine?

UraText

blank

corner
Indecent?

    Mi s-a zis din sfat în sfat
    Că sunt nedisciplinat
    Că a mea gîndire brută
    Dă un net de doi la sută
    Celalt nouăşopt procent
    Ar fi cam... incandescent,
              indecent?

    Mi-a plăcut ce mi se zice
    Uite-aştept moment propice
    Ca încetul cu încetul
    Să cobor la zero netul
    Şi la suta de procent
    Să devin incandescent,
              indecent!

    Cu-a meu vîrf tocit de pană
    Să deschid în suflet rană
    Ce prin ea tot paradisul
    S-ar încăiera cu visul
    Pentr-o gură ş-a ei foc
    Înteţit cu busuioc
              la soroc.

    Cu hîrtia mea ursuză
    Să muşc fata ş-a ei buză
    Dacă-n stropul ei de sînge
    O lumină s-ar răsfrînge
    Orbi am fi căzut noi toţi
    Îngeri, sfinţi şi idioţi,
              şi bigoţi.

    C-un cuvînt furat din soare
    Încrustat cu-a lui dogoare
    Corp la corp să se închine
    Coapsă-n coapsă să se-mbine
    Încleştaţi şi înrobiţi
    Să cădem trăsniţi, răniţi,
              doi iubiţi.

    Hei, fetiţă, iartă-mi gîndul
    De păgînul, de flămîndul,
    Între rimele nebune
    Arde-n mine un tăciune
    Poate-ar fi el indecent
    Doar că-i, sub incandescent...
              inocent.

UraText

blank

corner
Spune

    Spune,

    găseşti şi tu că bolboroseala asurzitoare de magmă în clocot
    a devenit murmureală surdă de tăciune abia mocnind,

    că norul piroclastic care măcina totul pe drumul lui
    a devenit adierea de aripă a unei molii muribunde,

    că cuvîntul care odată sculpta desene intricate în cremene
    acum abia că lasă scobituri de vîrf de deget în plastilină?

    Spune,
    găseşti şi tu
    cum găsesc şi eu?

    Că fiara a ştirbit
    că oceanul s-a uscat în baltă
    că peria de oţel a ruginit în pămătuf?

    Că buzduganul s-a convertit în ciocan de plastic de bîlci
    şi pînă şi şuierătoarea nu-i mai merge?

    Spune,
    mă duc?

UraText

blank

corner
Coşmarul

    Oh, no, (îşi zice fata pe engleză), iar coşmarul, e pe-a începutelea?
    Oh, no, (îi zic fetei pe engleză), de-i coşmarul, atunci e pe-a terminatelea.

    Păi ştii, eu sunt un om de rînd
    Dar uite-aşa, din cînd în cînd
    Balaurul se scoală-n piept
    Rugeşte, cum e-a lui precept,
              flămînd.

    Sunt amintiri, cot lîngă cot
    Tu zînă, eu... un rest de ciot,
    Tu trandafir furat din rai
    Eu măr dospit în mucegai,
              netot.

    Sau amintiri cînd îţi scriam
    De teii-n care adormeam
    Şi-mi răspundeai, tot chicotind
    Să fiu atent cînd mă întind,
              zîmbeam.

    Mai altele, de nedescris
    Un verde-n ochi abia deschis
    Ş-un roşu umed peste dinţi
    Bătut în şoapte dulci, fierbinţi,
              un vis?

    Da, ştiu, scriam doar epopei
    Mă rătăceam printre idei,
    Acuma scriu doar... să nu mor
    Bătut cu pumni de aprig dor,
              ai mei

    Păi ştii, eu sunt un om de rînd
    Aştept, eu ştiu?... un ultim gînd,
    Pînă atunci, mă ierţi te rog,
    Nu te-o uita ăst motolog
              nicicînd.

    Oh, no, (îşi zice fata pe engleză), pare că coşmarul totuşi a început.
    Oh, no, (îi zic fetei pe engleză), pare că coşmarul e pe cale să se termine.

UraText

blank

corner
Rana

    Pierduţi, păşim pe cîmp de grîu
    Prin spicele-ndoite,
    M-alintă susur de părîu
    Ş-a calului copite.

    Grăunţi zdrobiţi pufnesc în nori
    Sub fierul de potcoavă,
    În urma noastră cîrd de ciori
    Desfată foamea-n pleavă.

    Mă clatin adormit în şa
    Mărţoaga mea, sărmana,
    Tot caută ca cineva
    Să-mi lecuiască rana.

    M-a dus deja prin munţi, prin văi,
    Prin codrii deşi cu fiară,
    Eu o adap jar şi văpăi
    Ea trage pînă-n seară.

    Anii s-adună şi vopsesc
    Argint în mîndra-i coamă
    În timp ce eu pe foi vopsesc
    Iar sloamă după sloamă.

    Din rană se prelinge-ncet
    O boabă-n roşu sînge
    Şi înc-o boabă, un duet,
    Nechează calul, plînge.

    Încă un deal? Ne dăm bătuţi,
    Nu vrem nici vraci, nici viaţă,
    Doar nori de-amurg cu foc cusuţi
    Ş-o linişte, măreaţă.

UraText

blank

corner
Iar

    Am încercat să te uit, iar.

    Adică cum s-ar putea uita pe cineva ‘iar’?
    Va să zică te-am uitat acu o oră, te-am uitat acu două ore, te-am uitat acu o săptămînă?
    Fie chiar încercat a te uita, tot nu merge.
    Sunt acţiuni unde ‘iar’ este de aplicaţie
    cum ar fi ‘mănînc iar o ciorbă’, adică am mîncat una şi acum mănînc alta, iar,
    aş avea alte opţii cum ar fi o salată sau un cotlet
    dar eu am ales să mănînc o ciorbă iar.
    Este o unitate de măsură, de selecţie discretă, o acţune discretă
    în sensul matematic al cuvîntului.
    Sau cum ar fi ‘sar iar de pe acoperiş ca să zbor’, adică am sărit o dată
    dar după ce mi-am frînt toate oasele şi chiar acoperit cu ghips
    m-am decis să încerc să zbor iar
    şi poate de data asta am să mişc mîinile deajuns de repede ca să reuşesc,
    nu un iar că nu am reuşit să zbor prima oară ci un iar că încerc iar,
    asta e esenţa iar’ului.

    Poate ‘iar’ ar putea fi ramplasat cu ‘mereu’ care în fond înseamnă iar şi iar şi iar
    dar aceiaşi logică e de aplicaţie – nu poate fi legat de uitare
    în afară de lucruri banale cum ar fi: am uitat iar să cumpăr varză.

    Uitare e un act continuu, nu un act discret, aşa că sau te uit sau nu te uit
    şi înseamnă că dacă nu te-am uitat pînă acum înseamnă că nu te-am uitat pînă acum,
    adică nici o caracterizare cronologică nu poate avea loc.
    Cum ar fi, zicem, te-am uitat luni. Sună caraghios.
    Bine, să fim serioşi şi clari – nu te-m uitat şi nu te pot uita.
    Anumite circumstanţe ar pute fi create să mă forţeze să te uit
    cum ar fi un ciomag gros în cap sau o lobotomie sau un exil pe o planetă fără aer,
    poate încă cîteva asemănătoare.
    Dar pînă atunci, declaraţii de genul primei linii mai sus sunt de o dobitocie funestă.
    De ce am scris-o, totuşi?
    Ca să am o scuză să îţi scriu ceva mai întortocheat ca de obicei.
    Un fel de ‘te iubesc’ dar scris cu limba unei lobode (crezi că lobotomie vine de la lobodă?).
    Ştiu că loboda nu are limbă dar... înţelegi ce vreau să zic
    că eşti mult mai inteligentă ca mine.

    Mă duc acum să stau la sfat cu loboda, poate îşi înţelege ea limba.

    Cînd luna s-ascunde în codru de nori
    Luceafărul palid apare,
    Mă uit după ultimul cîrd de cocori...
    Adorm, făr’de mîine în zare.

    PS. (de scris de cititor/oare, preferabil două cuvinte dacă-i cititoarea ‘aceea’)

UraText

blank

corner
Amintiri

    Aşezaţi pe pătură,
    sălbăticie în jurul nostru... urzici, furnici, un gard rupt, un cîine jigărit...
    fustiţa bine prinsă intre genunchi, o modestie care-ţi şedea bine
    şi în mînă un cuţit... Tai?
    Tai! am răspuns urmărind cum cuţitul pătrunde în coaja de pepene
    şi cu o singură mişcare îl spintecă în două,
    încă o mişcare şi o felie e în mîna mea
    încă una şi a doua e în mîna ta... am muşcat, împreună.

    Faţă în faţă,
    zeama ni se prelingea pe bărbie, pe gît
    şi eu scuipam sîmburii la stînga şi tu la dreapta
    şi cînd se întîlneau pe pămînt se împingeau zănatici...
    Încă o felie?
    Am aruncat coaja lîngă sîmburi şi am nimicit încă o felie
    am aruncat şi coaja nouă, nu ai întrebat nimic.
    Mă priveai.
    Te priveam, zeama ne lucea pe faţă ca şi cum ne-am fi spălat în ea
    mîinile ne erau lipicioase
    cînd s-au lipit gurile?
    Cînd s-a desprins îmbrăcăminte de corp şi s-au lipit corp de corp
    cu o sălbăticime că pînă şi cîinele jigărir a fugit scheunînd mizerie canină?

    Arăt într-un hal... ai zîmbit jenată, fericită, după ce te-ai îmbrăcat din nou
    ştergînd un rest de ruj de buze de pe gura mea cu a ta,
    cu buzele, limba, dinţii... Începi iar? am întrebat, sperînd să aud un Da.
    Arăţi împărăteasă, crăiasă, zeiţă... am continuat
    fiindcă arătai împărăteasă, crăiasă, zeiţă.

    Am lăsat restul de pepene în grija furnicilor,
    am lăsat şi două sandviciuri cîinelui ca să ne răscupărăm pentru teama suferită
    ţi-am aranjat părul cum puteam
    ţi-am netezit hainele... nu abuza!...
    mi-ai netezit hainele... nu abuza!...
    am ajuns la gaura din gard.

    Ne revedem?

    Tot aştept răspunsul,
    zile trec, luni trec, acuşi au trecut şi anii şi nu mai rămîne nimic.
    Secole?
    Nu. Amintiri.

UraText

blank

corner
Ultima

    Te-am sărutat la colţ de gură,
    mi-ai permis.

    Pe urmă te-ai scuzat că pierzi autobuzul,
    ai plecat
    cu o ultimă strîngere de mînă.

    Am înţeles.
    Te-am pierdut.
    Nu te-am mai văzut.

UraText

blank

corner
"Sway"

    O interpretaţie divină din arta lui Dean Martin,

    o descriere divină de susur de violine în adîncuri de suflet,

    un corp divin într-o carapace de carne fierbinte
    depărtat de degetele mele doar o zecime de milimetru de mătase
    ondulînd ca o anghilă la suprafaţa unei mări în furtună
    şi din cînd în cînd zdrobindu-mi pieptul cu două pietricele de rîu
    sau ar fi ele cremene
    sau ar fi ele sîmburi de cireaşă tot căutînd a se implanta în dosul coastelor mele
    unde ar deveni copac falnic
    cu scoburi adăpostind neamuri întregi de veveriţe sălbatice
    şi cuiburi de păsărele unde urmaşele lui Philomela şi Procne
    îşi ascund şi îşi cîntă tragedia?...

    Visezi? mă întreabă.
    Visez la cum te cheamă, îi răspund.
    Visezi mai departe dacă îţi spun că mă cheamă...? îmi răspunde.

    Am visat mai departe.
    Visul s-a înfiripat în jurul meu, în jurul nostru
    stejarii au crăpat coaja ghindei şi au întins crengi viguroase înspre nori
    ghioceii au acoperit pămîntul ca o zăpadă parfumată ce ducea din zare în zare
    coliba a chemat trunchiuri făloase, arătoase să îi îmbrace pereţii
    şi o armată de castori s-a dat voluntară la tăiat ferestre şi uşi...
    şi pat... a adăugat o voce suavă...
    şi pat, m-am lăsat convins...

    La un mijloc de păşune
    O fărîmă de tăciune
    Zace, arde-o amintire
    Care-l poartă în neştire

    Mai mocneşte un cuvînt...
    O lopată de pămînt
    Îl acoperă... se stinge,
    Un elogiu se prelinge

    Dintr-un stol de rîndunele
    Rătăcite printre stele
    Cu un pui privighetoare...
    Şi-au căzut în soare.

    Ce au vrut să zică? m-a întrebat o voce pierdută între cîrlionţii ei pe pieptul meu.
    Cine – tăciunele, rîndunelele, privighetoarea? am întrebat-o.
    Toţi, a răspuns visul pierdut între cîrlionţii ei pe pieptul meu.
    Cred că ce au zis, toţi, era

    N-a fost aşa cum povestesc
    N-a fost ca niciodată
    Nu vis, nu fată, foc ceresc...
    Asta-i povestea toată.

    M-am sculat, am dat drumul patefonului, l-am pus pe Dean Martin
    am lăsat acul să cadă pe Sway
    şi am închis ochii,
    amintindu-mi de cea zecime de milimetru de mătase
    şi carnea fierbinte dedesubt
    care-mi ardea degetele deasupra.

UraText

blank

corner
Anii Trec

    Anii trec şi fără milă cu-a lor var mă zugrăvesc
    Iar plăcerile-mi mărunte cu dureri îmi otrăvesc,
    Cronos cîntă la răscruce că pe soartă mi-e stăpîn
    Şi c-o ghiară-ncovoiată îmi străpunge un plămîn,
    “Lucifer, bată-l-ar crucea, te aşteaptă-n a lui iad
    Cu un pat de mărăcine şi coroană de prîsad.”

    Am zîmbit. Am rîs. Deodată... m-am rostogolit pe jos
    Naufragiate gînduri ce zăceau ca de prisos
    Cu un vuiet de răscoală s-au trezit din cuget mort
    Din epave ruginite ce umpleau a vieţii port,
    “Iad? Păi iad cumva mai mare ca o viaţă fără ea
    Nici există, mărăcine şi prîsad sunt catifea,

    Lucifer, cumnate, frate, uite vin să-mi fac un trai
    În gheena ta fierbinte, al tău zemnic, a meu rai.”

    De atunci tot scriu întruna, rupte foi de calendar
    Se înalţă la picioare printre strofe fără har,
    N-o să le citească fata, uite, eu tot le-am uitat
    Cad ca frunze-ngălbenite de pe zarzărul uscat
    Iar cînd mi-or atinge glezna, fără nici măcar a şti
    Voi afla ce-i după lume, ce ar fi sau ce n-ar fi.

    Anii trec cu multă milă, cu-a lor pîclă năucesc
    Nu ţin minte ce-i aceea ce aş vrea să-mi amintesc,
    Mai apare-o săndăluţă, sau un sîn în alb candid
    Ce dispar cu zorii zilei între crăpături de zid,
    Buză-n roşu, dinte-n fildeş, verde sub a pleoapei scut
    Dar... m-a depăşit cea clipă c-un final... anii-au trecut.

UraText

blank

corner
O poezie cum nu se poate mai debilă

    M-am decis să scriu o poezie cum nu se poate mai debilă ca să mă conving să mă opresc a scrie. Şi adică de ce am nevoie de convingere externă? Fiindcă îmi lipseşte convingere internă, şi dacă aş avea una să-mi amintească cît de rău aş putea scrie, atunci este binevenită. Mă scuz la toţi admiratorii mei principali (eu) şi cei neprincipali (eu) şi restucipali (eu) pentru aşa o decizie iresponsabilă, desfrînată, odioasă şi alte numeroase adjective similare, dar înainte ca să cad în debilitate prefer să mă duc singur acolo. Un fel de sîc (...că n-ai mărgele, roşii ca a mele...) destinului. Simt deja o aversie binefăcătoare la ceea ce am să sciu... ce uşurare, ce consolare, ce despresurare... are are are (zice ecoul)... sîc! sîc! sîc!... (zice eroul).

    *

    Întîlniri pe Nevăzute

    Deci...

    ...după ce mi-a zis că vine
    s-a zgîit pieziş la mine
    şi de colo de răscruce
    şi-a făcut o dublă cruce
    că de una nu ajunge
    poate-a doua să m-alunge
    (după a doua cruce mi-a dat cu una de lemn în cap, a treia).

    ...a venit cu coşuri două
    unul mere, unul ouă
    mi-a propus să-i fac omletă
    călărind o bicicletă
    da mi-a pus un băţ în roată
    ş-a furat omleta toată
    (am aflat mai tîrziu că vindea bucăţi de omletă la piaţă, învelite în ziar).

    ...pe la mijloc de pădure
    am cules ciuperci şi mure
    să aduc la întîlnire
    c-aşa-s eu, molîu de fire
    dar acolo, ce surpriză
    am găsit doar o valiză
    (ca să-i trimit ciupercile şi murele în ea, a trimis şi timbre).

    ...a venit cu fraţii, şapte
    dup-o zi şi dup-o noapte
    au ajuns încă vr-o nouă,
    că mi-am zis cu fraţi că plouă
    după încă saizeşase
    mi-am zis bine nu miroase
    (după ce m-am ascuns în pod treişpe zile mi s-a spus că avea două sute trei fraţi, şi o soră).

    ...asta şi-a adus o soră
    cică să dansăm o horă
    dar m-a prevenit că este
    mai urîtă ca-n poveste
    după ce-au dansat o lună
    am ştiut că-i şi nebună
    (au dat-o afară pînă şi de la Socola, i-a înnebunit şi pe ei).

    ...au mai fost şi alte, multe,
    ba trăsnite ba inculte
    pîn-am dat de Ea, de ceea
    Ea a mea fu Dulcinea
    doar păcat că... o-ho-ho
    eu al Ei fui... Cyrano
    (Dulcinea lui Don Quixote, Roxane a lui Cyrano de Bergerac,
    ce poveşti de dragoste imense, triste, absurde).

UraText

blank

corner
Momentul Istoric

    Uite, îl trăiţi cu mine,
    momentul meu istoric, personal,
    m-am sculat cu el în zorii de azi şi mi-am zis – o, Doamne, chiar am ajuns acolo?
    şi o voce, nu a Domnului, mi-a răspuns – da, omule, ai ajuns acolo, opreşti?
    Opresc!
    Opresc cu scrisul, cîntecul gîndul, totul.
    Asta e ultima poezie care scriu în limba asta aşa de expresivă cum nu există alta
    care o iubesc
    de care sunt îndrăgostit aproape la fel cum sunt îndrăgostit de Ea,
    de Ea
    de Cea
    Care Îmi scrie visele
    şi Îmi alege zisele
    şi Care nu O veţi ştie
    nici în ani o mie
    Mi-a dat frumuseţe
    Mi-a dat dimineţe
    mie, paiaţă,
    Ea, Mi-a dăruit viaţă.

    Da, ultima.
    Ştiu că o să găsiţi poezii care apar după asta,
    e doar felul în care am întocmit colecţia
    şi acele poezii au fost scrise înainte
    dar am ştiut că sunt cele care le vreau la sfîrşit de colecţie
    la sfîrşit de viaţă scrisă,
    de aceea le găsiţi acolo.
    Aici, asta, poezia asta, este ultima poezie care voi scrie vreodată.

    Şi adică de ce? Nu ştiu răspunsul exact dar am să încerc totuşi.
    Sunt artist, un fel de artist dar un fel de artist tot artist e,
    cum un fel de copac tot copac e cum un fel de gîndac tot gîndac e ş.a.m.d.
    Şi un artist are nevoie de public
    ca să-l huiduie sau să-l aplaude, una e, public,
    fie o mie
    fie o sută
    fie unul, una, un om, o oamănă.
    Hei, nu mă corectaţi, vă rog, nu corectaţi româna mea care a fost şi este impecabilă
    diplomat cum am fost şi evidenţiat cum am fost de la clasa întîia pînă la clasa a şasea
    nota cinci la toate dar mai ales la limbă română
    cu poezii scrise şi pierdute, cu teatru jucat şi vizitat,
    cu sute – poate mii – cărţi citite pînă se cojeau
    că dacă se deschidea pămîntul sub mine să mă înghită tot nu ştiam
    cu capul înfundat în cărţi cum eram.
    Aşa că da, o oamănă de ar fi fost, una

    că mai frumoasă nici nu este
    nici în basm, nici în poveste.

    Sigur, m-aş fi putut reciclat în texte filozofice, în texte politice, ironice...
    dar ar fi sunat artificial, forţat,
    eu sunt făcut pentru texte romantice, languroase, erotice,
    chiar de mi-aş schimba părul... hei, năravul ba.
    Aşa că nu am încotro.

    Am ştiut întotdeauna că momentul are să vină,
    nu am ştiut cînd. Uite acum ştiu.
    Surpriză totală, a mea, a nimănui altuia
    că nimeni altul nu este, nici măcar Ea.

    Interesantă chestia asta,
    dacă aş fi fost un sportiv aş fi zis că mă dor oasele, muşchii,
    dacă aş fi fost şef de intrepindere aş fi zis că am avut deajuns cu planificări şi şedinţe,
    dar cum sunt doar cineva cu un creion în mînă
    sunt surprins la surprinzătoarea, haha, asta membră a familiei ‘eală’ –
    oboseală, moleşeală, toropeală, lîncezeală.
    Variaţii de ortografie, aceeaşi cucoană. Cuconeală, dacă preferaţi.

    Am văzut, ca copil, un film italian care s-a terminat cu cuvîntul ‘adio’,
    nu îl cunoşteam dinainte dar l-am înţeles imediat, şi am izbucnit în plîns,
    cum pot să-l uit, cuvîntul?
    Adio!

UraText

blank

corner
Le Moribond

    Cred că a venit momentul mult aşteptat (de mulţi) să... tac.

    Tacă-ţi fleanca! strigau unii
    Huideo! strigau alţii
    Marş afară! mă mărşăluia o altă categorie de admiratori.

    Cred că a venit momentul să îi iau în serios şi pe ei şi pe mine.
    Deajuns cu glumele.
    Deajuns cu metaforele, fie neintenţionat inteligente fie intenţionat idioate.
    Deajuns cu jocurile de cuvinte, mesajele subînţelese, filozofiile conjecturale
    şi cuvintele lungi gen conjecturale [sic].

    Am încercat să cînt, am voce sau nu am voce este irelevant,
    eu cred că am. Adică credeam că am. Adică cred că aveam.
    (Uite iar încep cu drăcoveniile.)
    Ceea ce contează este că i-am spus.
    Că ţi-am spus.
    (Aici începe dialogul la a doua persoană).
    Acum, drept este, sunt cam epuizat nu de effort
    ci de linişte.
    Liniştea omoară, doboară, poate în ordinea inversă a verbelor
    dar rezultatul e acelaşi.
    Cît mai pot trage hoitul ăsta prin pustietate?
    Ar fi fără vulturi dar e şi fără apă, fără umbră, fără colţ de pîine.
    Cunoşti cîntecul “Le Moribond” a lui Jacques Brel?
    Cred că e timpul să scriu şi eu aşa ceva, o imitaţie dar numai în spuse
    că calităţile mele muzicale sunt cam limitate.
    N-avea grijă, nu încep aici, am spus “Cred că”
    dar nu înseamnă că o fac.
    Un fel de ameninţare ştirbă, ca o Babă Cloanţă fără clonţ. Cred că.

    Iubita mea, eu te-am iubit
    De la-nceput pîn-la sfîrşit
    Dar cînd sfîrşitul a ajuns
    tu te-ai ascuns.

    Iubita mea, eu te iubesc
    Cum miezul zilei de firesc
    Dar ce să zic, nu s-a aprins
    firescul stins.

    Iubita mea, nu ne-am iubit
    Nu în apus, nici răsărit
    Dar totuşi eu am să te cînt
    pînă-n pămînt.

UraText

blank

corner
Pe Pat de Moarte

    Nu, nu-i ultima poezie care scriu,
    păi dacă chiar eram pe pat de moarte mai scriam?
    Dar o scriu ceva înainte de “inevitabilu” ca un fel de paranteză finală
    care am să păstrez mereu la sfîrşit de carte.
    Aşa că dacă sfîrşitul vine pe neaşteptate să fie şi un sfîrşit a poeziei pregătit.
    A cărţii. A vieţii.

    Nu-i ceva glorios, nu ştiu să scriu chestii glorioase cum scriau adevăraţi artiştii,
    mai curînd ceva trecător
    cum e viaţa, cum a fost viaţa mea.
    Cum zis mai sus, o paranteză care închide fără a fi fost şi o paranteză care deschide
    că, sunt om şi eu, nu am crezut că aşa o paranteză finală va exista vreodată.
    Acum cred, ştiu, aştept
    şi îm trec aşteptatul scriind.

    Pe pat de moarte.
    Caut ceva îngeri împrejur
    o coană scheletoasă cu o coasă (cum dracu nu-i ştirbă pe acum... coasa nu coana?)
    dar tot ce văd e un tîmplar cu un metru
    un avocat cu un stilou
    o infirmieră care îşi vopseşte unghiile
    şi tot felul de maşini înfricoşătoare care schiaună şi miaună şi ţăcăne
    şi care nu-mi ajută cu nimica
    dar ajută bugetului de spital.
    Încerc să mă întorc pe partea dreaptă dar un tub verde nu mă lasă
    încerc să mă întorc pe partea stîngă dar două tuburi transparente nu mă lasă
    mă dau păgubaş şi rămîn pe spate şi măsor tavanul în metri
    calculez suprafaţa în ţoli pătraţi
    evaluez greutatea în ocale
    şi imaginez ce s-ar întîmpla la un Richter 8.7.

    “Ia te uită, zîmbeşte...” aud o voce şi nu pare a fi un înger, mai curînd o mahalagioaică.
    “Un rictus,” zice o altă voce, un fel de tenor-bas.
    Decid să nu-i aud şi închid ochii,
    pesemne au zis în unison “Mort?” dar cum ziceam, m-am decis să nu îi aud.
    Visez, o, ce de timp am să visez,
    ce de libertate, ce de... nevoie?

    Încerc să fac legătură cu nene Dumnezeu dar îmi dau seama că-i prea devreme
    aşa că mă întorc aicea în loc să plec dincolo şi caut prin lista de unchi şi mătuşi
    printre zeii greci şi romani şi scandinavi ... nu îmi plac deloc, prea violenţi,
    încerc să scriu (aşa zis) altor creaturi din lista creaturilor
    cum ar fi vrăjitori, duhuri, strigoi, pisici negre (mie îmi plac), iele, poeţi
    şi mă las şi de ăştia, prea imprevizibili,
    încerc să o aduc pe ea... “Zîmbeşte iar, nu-i mort,” pesemne au zis fără să-i aud
    tîmplarul, avocatul, infirmiera.

    Am reuşit să o aduc. Pe ea.

    Uite-acolo jos în vale
    Îmi dau îngerii tîrcoale
    Unu-mi zice: “Vin’ la mine
    Şi-ţi dau zile lungi, senine,”
    Altu-mi zice: “Orice seară
    Ai să crezi că-i primăvară,”
    Un al treilea: “E timp
    Să-ţi iei locul în Olymp,”

    Eu le zic: “Păi tot ce vreau
    E din gura ei să beau.”

    S-a aşezat lîngă mine, ea.
    A îndepărtat unul de altul tuburile, cel verde, cele transparente şi încă altele
    s-a căţărat pe pat
    mi s-a ghemotocit pe piept că abia mai respiram
    şi a început să-mi recite ceva poezii care nu cunoşteam.
    “Trebuie să le cunoşti, tu mi le-ai scris,” a zis.
    “Bine, dacă zici tu,” că de amintit nu îmi aminteam
    dar tare mă bucura că ea îşi amintea.
    “Pare că te-am iubit o grozăvie,” am încercat cu un ton între glumeţ şi tragic.
    “Pare că m-ai iubit,” a repetat cu un surîs de zeiţă
    şi s-a luminat camera şi s-au poticnit maşinile şi mîna dreaptă a început să-mi tresară.
    “Poate acuma-i mort?” acum auzeam celelalte voci dar nu-mi păsa.
    “Ştiu că m-ai iubit.” Şi după ce mi-a atins gura cu gura, “Mă iubeşti.”
    S-a proptit într-un cot de-mi rupea a treia coastă şi mi-a tras în sus pleoapa,
    la ţipetele din cameră m-a podidit un rîs că nu se mai oprea.
    “Doctore, ce se întîmplă?” a întrebat îngrijorată vocea mahalagioacei,
    “ar fi el posedat înainte de moarte?”
    “Nici o grijă,” a liniştit-o o voce autoritară, “îi dăm ceva mai mult oxigen.”
    “Îţi place oxigenul?” m-a întrebat, “pot să-ţi fur oleacă?”
    “Inima mi-ai furat-o de mult, fură-mi şi oxigenul.”

    S-a întins pe mine
    a pus gura lîngă a mea şi am început să bem amîndoi oxigen curat,
    sînii ei pietricele de rîu
    coapsele ei butucei în foc
    mîinile ei nuieluşe de alun.

    Vino fetiţă ş-aruncă-mă-n foc
    Aruncă cu mine mănunchi busuioc
    Şi cînd se termină şi vîlvă şi fum
    Găseşte-a cuvîntului palid parfum.

    “Vezi, nu eşti încă mort,” şi m-a pişcat ştrengăreşte, prea ştrengăreşte.
    “Doctor, ce-i pata asta violetă... acolo?” de data asta tenor-basul.
    “Hm... pata asta... chiar acolo... chiar un mister.”
    Ai dreptate, doctore, chiar un mister pentru tine, pentru voi,
    nu pentru mine, pentru noi.
    Dragostea e un mister, chiar şi după moarte,
    nu că sunt mort deja
    dar atît cît nu sunt încă mort – eu ştiu.
    “Mă iubeşti?” am întrebat-o, că trebuia să aflu înainte de trec dincolo,
    “zi-mi te rog, zi-mi!”
    “Îţi zic.” Mi-a zis.
    Acum pot să mor liniştit, chiar cînd o ajunge şi asta.

UraText

blank