Răstimpuri Ai ieşit, de mult, din pre-adolescentă sfială cînd mai credeai în barză, cînd savarina era o delicatesă, cînd viaţa era pictată în linii fine trase cu un penel subţirel înmuiat în culori alese din reflecţii de curcubeu şi semănate cu steluţe depuse de licurici în nopţi de primăvară fără sfîrşit, cînd dragostea era povestea lui Tisbe şi al ei Piram cu sfîrşit bun mînă în mînă şi cap pe umăr într-un apus de roşu mac aprins. Ai intrat, de mult, în matură practică cînd barza este numai o raţă mai lungă, cînd savarina este multe calorii, cînd viaţa e zugrăvită cu o bidinea lată muiată ba în alb ba în cenuşiu ba în vopsea uscată şi amestecată cu cuvinte gen blide şi rufe şi factură de electricitate, cînd dragostea e cîteva momente pe lună transpirate anevoie mai bine uitate într-o dimineaţă ceţoasă paşi grăbiţi lîngă paşi grăbiţi în drum spre bancă pentru un împrumut. E timp să intri, mult cît posibil ar fi, în post-adultă încîntare cînd barza se reîntoarce cu aripi deschise, cînd savarina este ceva ce se mănîncă în doi cu o singură linguriţă, cînd viaţa e trăsături scrise cu un condei de pană de păun urmărite de spirale caligrafice şerpuind în cerneală violetă şi smălţuite cu mici erupţii înecate în sare şi resturi de lacrimă, cînd dragostea devine magia unui sîn uitat într-o mînă deschisă şi un deget uitat într-un pumn închis iar lumea dispare în spatele unui vis care spintecă inima şi sădeşte în ea lumină.

• back to list   • back   • next

Doină Duce bou caru-n vale Lupu turmii dă tîrcoale Iar dulăii beau din baltă Cu ciobanii laolaltă,                gînd de tine                cîntă-n mine                şi-m dă-n inimă c-o daltă. După chiot vine-un şuier Scoate-acuma unu-n fluier Şi mai trage el o doină De-a schimba şi iarna-n moină                iar şi gîndu                meu flămîndu                sapă-n inimă o roină. Cade sara peste munte Dă colţ floarea din grăunte, Oile-s închise-n ţarc Poarta scîrţîie pe şarc,                gîndu zboară                te-ncunjoară                tu, a inimii-mi monarc. Tace cîntu Cu pămîntu, Tac dulăii Cu flăcăii, Da pe inimi cade-o jale Ar avea cinşpe ocale                şi-n a mea                asemenea                curge lacrima la vale.

• back to list   • back   • next

Timpul Timpul trece, rece, zgripţuroiul. N-am inventat-o eu, sigur că n-am inventat-o eu, au inventat-o alţii înaintea mea, mulţi alţii. Eu o repet doar ca un papagal, ca un ecou oarecare nici pentru mine nici pentru cei care m-ar asculta sau citi e doar un fel să îi amuz dar uite, fără să mă scuz. Timpul trece şi din păcate nu mă uită-n urmă, m-a aruncat în căruţă m-a acoperit cu fîn şi mă trage după el. Mă întreb pînă cînd? Un pînă cînd există. Mă întreb de ce? Un de ce nu există. Nu mai întreb, accept (da, tare-s mai deştept). Timpul. Inimă nu are dar timp are mult. Cîteodată aleargă mai repede, cîteodată mai încet, cîteodată mai repede pentru cap decît pentru corp de obicei invers, timpul nevăzut, înfricoşător ca dracu, ca Dumnezeu. Merge şterge ca un burete, ca o mătură de ogradă, ca o perie de oţel ca o raşpă care lasă poate zgîrieturi să ruginească care lasă poate nimic ca cretă ştearsă de pe tablă împreună cu tabla înmulţirii şi numele primelor fete din viaţa mea a primelor flori din viaţa ta a primelor vise. Zi, îţi aminteşti primul tău ghiocel primul tău mărţişor primul tău dans primul tău castravete murat prima ta dragoste primul tău sărut prima şi ultima dată cînd ţi-ai pierdut fecioria? Zgîrieturi, ici, colo, ruginite resturi de cretă pe podea pe saltea timpul nu are nevoie să ierte, nu iartă, timpul nu are nevoie de nimic. Numai noi avem nevoie de tot. De timpul trecut, de timpul care nu va veni, de timpul care să oprească, o leacă, ceva, o fărîmă, poate nici nu vrei să-ţi aminteşti şi poate că chiar dacă da gustul s-ar fi schimbat. Dulcele a devenit dulceag. Focul s-a acoperit cu cenuşă. Fericirea durerii este doar durere şi furtuna doar praf de la scuturat covoarele. Cică viaţă. Cică. Timpul mi s-a oprit, m-am ofilit cu el. Timpul mi s-a oprit. La tine. Chiar dacă îmi trage corpul prin sîrmă ghimpată, şi sticlă pisată îmi lasă în suflet, cumva, undeva, s-a oprit. La tine. Ţii minte cum ne-am ţinut mîna? Eu ţin. Ţii minte cum nu ne-am sărutat? Eu ţin. Ţii minte cum o să fie? Nu ţinem, amîndoi. Dar eu sper totuşi. Să am ce să ţin. Minte.

• back to list   • back   • next

cadouri, o poezie în v minor ţi-am dăruit versuri. mi-ai dăruit visuri. cadouri copleşitoare virtuţi. ce n-aş da... un an?... doi ani?... cinci ani de viaţă pentru o zi... o oră... un minut de văpaie.

• back to list   • back   • next

Doină, doi Hîrîitu de căruţă Poartă-n spate o mîndruţă Floare-i şade la ureche În a ochilor pereche Duce cînt de răsărită                şi cu altu se mărită. Roata farîmă prundişul Roua mîngăie desişul Cad petale la picioare Ca şi fulgii de ninsoare Iar o lacrimă uitată                lasă-n sufletu meu pată. Merg nuntaşii cu taraful Se aşterne-n urmă praful O batistă părăsită Ce voia a fi găsită Poartă roşu ei de buză                care-n linişte m-acuză. Ce să zic, te voi ferice O să fiu a tău complice Cînd pe veci eu voi dispare Pe o searbădă cărare Altu va cînta cu tine                cîntu vieţii pe coline. * Spune, ce ai deodată că te-ai apucat la doine? Acuşi îţi mai şi cumperi un nai, sau o vioară. Am pus peniţă nouă la toc, am întins-o în cerneală de cîteva ori şi pe urmă am lăsat-o atîrnată asupra hîrtiii pînă ce o boabă albastră s-a desprins şi a explodat ca o cireaşă zdrobită dedesubt. Nu am răspuns, tot nu era lîngă mine şi tot eram eu acela care se întreba cu vocea ei. Ea era... dincolo. De realitate. M-am uitat la cireaşa albastră, inimă, pesemne a mea, am împăturit-o de cîteva ori şi pe urmă am pus o lumînare aprinsă sub ea... Pesemne pentru că nu mai ştiu în ce fel să-ţi zic, am răspuns. Încerc şi felul ăsta. Chiar dacă nu ştiu? Chiar dacă nu ştii. Chiar dacă nu are nici un sens. Chiar dacă e adevărat. Că te iubesc.

• back to list   • back   • next

Doină, trei Uite, am găsit şi eu un vers, primul. Care? Uite!                Are-un nume.                Cum anume?                Uite-o cheamă                Cosînzeamă. A rîs de s-a prăpădit. Nici n-am înţeles de ce pînă am citit ce am scris. Ea tot rîdea şi eu tot roşeam pînă am devenit o roşie, ce alta? Am aşteptat să se potolească, a trecut şi paştele cailor, s-a potolit pînă la urmă. Şi de ce adică îi zici tu doină? De aveam răspuns i-aş fi dat unul, dar cum nu aveam m-am pus la făurit unul. Uite, măi fată măi, are rimă scurtă are rimă populară am cumpărat măi şi un nai şi am de gînd să mă pun la năuit are şi durere, măi, şi măi... M-a întrerupt, slavă cerului. Nu o mai măi-ii şi tu, măi că măi-tul nu o schimbă în doină astă... astă... astă catastroină. Şi uite s-a pus a sughiţa după ce a terminat a rîde că dacă ar mai trăi (trăieşte) ar mai sughiţa şi azi (mai sughiţă). [...ce remediu n-a încercat? să-şi ţie răsuflul pînă la 97 – la 23 era să leşine, să se sperie – a gîndit la mine timp de 3 minute interminabile, să deseneze o cioară – a ieşit mai mult hulub, să se uite ochi în ochi la o pisică – a ieşit cu o zgîrietură pe nas, şi altele găsite la numaisughit.com care între timp a fost închis după cîteva decese suspecte...] Nu eram eu unul să mă dau bătut, era aici chestie de viaţă şi moarte era urgent să mă re-fac să mă re-iau să mă re-directez să mă re-şimaialtele a doua zi eram gata, pregătit, uite, am un alt vers. Care? Uite!                Ş-am găsit o scoică-n gîrlă                Ş-am găsit în scoic-o pîrlă... Nu a aşteptat să continui. A rîs de s-a prăpădit. Nici n-am înţeles de ce pînă am citit ce am scris. Ea tot rîdea si eu tot roşeam pînă am devenit o roşie, o sfeclă, un morcov, un mac, o cireaşă şi alte roşimi. Am aşteptat să se potolească, de data asta s-a potolit înainte de paştele cailor. Nu mai sughiţa, a găsit remediul la alt site dar n-a vrut să-mi zică care-i. Şi la asta îi zici tu doină? Nu mai rîdea, parcă îmi reproşa ceva, nu ştiu ce. Am încercat să o fac să zîmbească... Îi şi asta o catastroină? am întrebat dar n-a zîmbit. Se uita drept în ochi la mine... şi s-a pus la aşteptat. Aştept. E tot ce a zis. Aştept. M-am dus acasă. Am băut un ceai. Am băut un rachiu. Am băut tot rachiul şi după ce mi-am vărsat toate măruntaiele dar mulţumit că inima mai era acolo (inima ei) mi-am înmuiat degetul în călimară, a trebuit s-o sparg ca să-l pot trage afară înapoi şi m-am pus la scris cu ce a mai rămas pe vîrful lui... multă cerneală nu prea era trebuia să găsesc doar cîteva cuvinte, puţine,de ajuns...                Uite grîul creşte-n pîine                Noaptea dusă creşte-n mîine                Iar ogorul de secară                Creşte-n blîndă primăvară.                Te întreb cum şi o floare                Îşi întreabă a său soare                De mă scol eu dimineaţă                Ai să-mi dai tu iarăşi... viaţă?                Liniştea îmi zice nu                Inima îmi zice... tu. Mi s-a terminat cerneala, ultimele cuvinte erau doar o mîzgălitură, nu reuşeam nici eu să le citesc. Poate umezeala din ochi era de vină. Ea le-a citit. Nu a rîs. Nici nu a zîmbit. De sughiţat nici vorbă. A pus un singur vîrf de deget a ei sub singura bărbie a mea, mi-a tras capul în sus că eu şedeam şi ea nu s-a îndoit pînă ce mi-a atins buzele cu buzele şi a plecat. Aştept. Era rîndul meu să zic. Aştept. Am şi uitat de paştele cailor. Am şi uitat de lume. Am şi uitat de viaţă. Nu am uitat buzele. Nu pot.                Calea trece peste punte                Floricele mii, mărunte,                O îmbracă fără ştire                Cu-a ta dulce amintire.

• back to list   • back   • next

Biblice Eu, cel cu pletele lui Samson îţi dăruiesc foarfeca pentru a mi le tăia să împleteşti din ele pătură să te încălzească cînd eu nu mai voi a fi, Eu, cel cu pata lui Cain îţi dau ciocanul şi dalta să mi-o ciopleşti din frunte împreună cu vina morţii şi moartea vieţii şi cele ce nezise vor sta, Eu, cel cu poruncile lui Moise nu cobor mîinile ce poartă piatra decalogului pînă a unsprecea poruncă a iubirii va fi înscrisă înaintea celorlalte, Eu, cel cu cîntecul lui David rup prima coardă din lira regală să ţi-o dau să o legi în jurul gîtului cu mărgele şi picături de răşină şi flori vii înşirate, Eu, cel fără coasta lui Adam îţi dau şi tot restul coastelor să poţi să-mi găseşti inima şi să o porţi la tine în piept lîngă cea care o cunosc mai bine. Eu – erou, ucigaş, profet, rege, om – înverşunat. Eu, ateist înverşunat. Eu, monoteist înverşunat. Eu. În iubire. Înverşunat.

• back to list   • back   • next

Fetiţa cu chibrituri Da, aprind un chibrit şi eu, am învăţat de la ea. Se stinge. Aprind altul. Le număr. Dar cîte ar mai fi rămas?... nu ştiu. Pesemne că nici nu vreau să ştiu. Aprind încă unul. Uite, urăsc poveştile cu sfîrşit rău. Fie a lui Andersen sau a altora. Fie Mica Sirenă, fie Romeo şi Iulia, fie Tristan şi Isolda în orice versie. Şi tare îmi mai plac bunele sfîrşituri fir-ar ele cît ar fi de sîngeroase şi fir-aş eu cît aş fi de mititel cînd Făt Frumos tăia capul zmeului sau Hansel şi Gretel o împingeau pe vrăjitoare în cuptor sau Ulise îl orbea pe ciclop. Dar mititel nu mai sunt. Şi, uite, iarăşi uite, am învăţat cu anii că sfîrşituri bune nu există că realitate este sfîrşituri rele aşa că mi-am schimbat şi eu năravul. Păi că nu-s lup, am voie. Aşa am ajuns la fetiţa cu chibrituri. Sfîrşit rău. Luminos. Realitate. Aprind încă un chibrit. Se stinge şi el. Mă sting şi eu, încă o leacă şi încă o leacă. Aprind încă unul. În sfîrşit. Te văd. Eşti la lucru. Degetele îţi dansează pe claviatură o rază de soare se frînge într-un ciob de sticlă şi îţi aprinde ochiul drept se răsfrînge din ochi înspre un pahar cu apă încearcă iar să se răsfrîngă dar nu mai are putere se îneacă pînă ce tu inconştientă de fapt duci paharul la gură şi raza îşi termină drumul undeva înăuntrul tău poate lîngă inimă? poate chiar în inimă? Nici nu ştii de ce pata aia luminoasă pe podea se tîrîie inaintea ta cînd te scoli de pe scaun cînd te duci la uşă cînd ieşi afară pînă calci peste ea pe o treaptă şi o laşi în urmă după tramvai, după colţ, după cartierul care se îndepărtează în spatele tău. Chibritul se stinge. Aprind altul. Te văd. Ajungi acasă. Arunci pantofii la uşă laşi bluza pe o spetează de scaun închid ochii ca să-ţi păstrez intimitatea neatinsă pînă ce nu mai aud clipocit de apă şi îi deschid din nou cînd aud ciocnit de blide şi vîjîit de gaz şi coji de ouă sparte cu radioul la o staţie preferată şi privirea ba la plită ba la masă ba la uşă de parcă ai aştepta cineva de parcă ai simţi de parcă... scuturi din cap ca şi cum a zice îmi închipui toată asta te concentrezi din nou la blide şi la gaz şi la ouă şi deodată te întorci ca şi cum ai fi voit să surprinzi pe cineva dar nu-i nimenea să fie surprins, sau aşa crezi tu cînd pui mîncarea pe masă şi te aşezi şi tu o ultimă privire împrejur fiindcă ceva totuşi te preocupă dar apoi iei furculiţa, o împingi în farfurie, uiţi. Sau nu îţi mai pasă. Chibritul se stinge. Aprind altul. Te văd. Alungită, în pat. Ba pe o parte, ba pe alta, ba pe spate ca şi cum ai avea o problemă care cere a fi rezolvată şi te chinui în faţa alternativelor sau poate e perna prea moale sau prea tare sau prea caldă neştiind că răsuflul meu este adierea de vînt în părul tău şi mîna mea este ceea ce îţi trage plapuma mai sus pe umeri şi vocea mea este... ce ar fi asta?... ţiuit? cîntec? tictac de ceas? nu înţelegi prin norii care încep să îţi cadă sub pleoape peste conştienţă de unde cad întrebări idioate de gramatică şi probleme nerezolvate de cumpărături şi amintiri strivite de pe vremuri care-şi ridică capul nechemate te scoli să bei un pahar de apă nici nu ştii că bei din gura mea un gînd se mai abate prin ceaţa somnului şi îţi şopteşte că nu ai să ştii niciodată ce ai fi pierdut te vîri inapoi sub plapumă şi adormi imediat iar eu rămîn acolo de veghe toată noaptea, doar să te privesc. Sigur că nu ştii, cum ai putea ştii? Ce ai fi pierdut. Că îs acolo. Chibritul se stinge. Aprind altul. Nu ştiu dacă te mai văd. Nu ştiu dacă am să te mai văd. Multe chibrituri nu mai am. Scutur cutia şi aud ceva zgomot, foşnet mai mult ca tărăboi înseamnă că mai sunt cîteva, sau cel puţin unul. Să ştiu? Să deschid cutia? Să mă uit? Chibritul aprins a ajuns la capăt, îmi arde degetele, îl arunc. Am să aştept o leacă înainte de scot încă unul. Poate ultimul. Trebuie să gîndesc bine, ce vreau să văd? Ce vreau să-mi amintesc? Cînd? Acuşi. Acuşi aprind încă unul. Vreau să fiu pregătit. Dracu ştie pregătit la ce, dar vreau să fiu pregătit. Momentul a venit. Bine. N-am încotro şi nici nu vreau să am. Nu am să mai număr. Deschid cutia.

• back to list   • back   • next

Păcat Crezi că o să-ţi lipsească cuvintele? Cele speciale, scrise despre tine şi pentru tine ca verde, buze, glezne, sîn, crăiasă şi încă multe altele, la fel de speciale? Cum adică nu sunt speciale? Le-ai văzut tu altundeva scrise despre tine şi pentru tine? Vezi? Ţi-am zis. Crezi că au să-ţi lipsească? Eu cred că... nu. Cred eu. Aşa. Crezi că o să-ţi lipsească ameţeala? Focul, furtuna, cutremurul teribil care năştea în tine cînd cuvintele veneau de trebuiai să legi genunchii unu de altu cu trei curele şi să pui o căldare sub ochi pentru lacrimi de fericire şi să cîştigi iar pariul cine ar arde mai mult – inima sau soarele? Numai două curele zici? Ştii cineva care are avea nevoie de măcar una singură? Vezi? Ţi-am zis Crezi că au să-ţi lipsească? Eu cred că... nu. Cred eu. Aşa, fără explicaţii. Mă miră dar cred eu, aşa. Îmi pare rău. Crezi că o să-ţi lipsească neştiinţa? Neştiinţa, cînd or veni alte cuvinte, neştiinţa dacă or veni alte cuvinte, neştiinţa cît va fi cutremurul de tare data viitoare şi dacă trei, două zici, şapte zic eu curele vor fi deajuns în jurul genunchilor şi dacă o singură căldare?... pariul îl cîştigi întotdeauna, nu aşa? O, crezi că ştiinţă e preferabilă? Ştiu, ştiu că nu te referi la fizică sau la astronomie sau la biochimie, ştiu la ce ştiinţă te referi tu, gîndeşte iar, crezi că un mîine fără neştiinţă face mai mult de doi bani? Vezi? Ţi-am zis. Crezi că o să-ţi lipsească? Eu cred că... nu. Da, un fel de paradox în creierul meu, te-am găsit în paradox, te-am iubit în paradox, te-am pierdut în paradox. Nu, n-are nimic a face cu credinţă în Dumnezeu. Are totul a face cu credinţă în iubire. Păcat. Nu păcat în faţă de Dumnezeu, păcat în faţă de iubire. Păcat.

• back to list   • back   • next

Doină de Cununie Cînd negura scutură fruntea-i pletoasă Cărbunele ninge prin codrii şi văi, o, mîndră mireasă cu mîna-ţi pe coasă ca noaptea frumoasă şi grei zurgălăi, Te-aduce la nuntă cumătru-ţi hapsînu Nu-i dram abundenţă în cornu-i crăpat, el las-a tău sînu a lumii jupînu ş-a vieţii stăpînu să-mbrace-a meu pat. Eu, mirele cela cu focu în vorbă Te-aştept să mă-neci în cumplitu tău vin, aş fi eu un liorbă şi-m place că torbă rimează cu ciorbă ş-aprins îs cu chin, Dar sfîrcu ţi-oi suge cu neagra-i otravă Şi-n pîntec ţi-oi pune sămînţă de cînt ş-a vorbii corcioavă, tu astă epavă pierdută, gîngavă s-o duci în pămînt. Iar seara cînd tu îmi trădezi amitirea Şi alţii s-adapă la negru tău sîn, să-ţi tremurea firea să-ţi fiarbă căirea cînd vezi că iubirea îi suflet de zîn.

• back to list   • back   • next

Te-ai Dus Te-ai dus. Te-ai dus, te-ai dus, te-ai dus, te-ai dus... de cîte ori să repet ca să fie deajuns? O sută, o mie, şase sute de mii opt sute şi trei? Sau poate, o ce idee genială, am să umplu cartea asta de aici şi pînă la ultima pagină numai cu ‘te-ai dus’uri, pagini, după pagini, după pagini nici un locşor lăsat liber, poate chiar şi coperţile? Modern, ce zici, ca picturile alea toate în negru sau toate în alb sau alea desenate de coada unui elefant. De-aş fi american aş avea o şansă la Pulitzer, de francez la Goncourt, de israelian la Kinor David, de egipţian... ce au egipţienii, sau chinezii, sau norvegienii?... ce au romînii, au ei un premiu al Academiei? Da, ha, cine o da premii literare la romantică, la dragoste, la erotică? Premiul neroziei, poate. Sau şi mai bine, à la Raspberry Award hai să zicem al Tîmpiţenny Award cu dublu n si un y ca să sune mai americăneşte decît romîneşte. Hei, stai o leacă, am o idee încă şi mai bună. Am să o public în numai zece exemplare, numerotate, autografiate, fiecare un unicat, fiecare unitate vîndută la un milion de dolari în numai bilete de o mie bani gheaţă şi iau toate biletele astea şi fac morişti din ele, cîte morişti ar ieşi?, şi le pun pe la geamuri, la uşi, pe acoperiş, nu afară să nu le fure, şi eu stau şi mă uit la ele şi aştept, şi tot aştept, şi numai vîntul trece prin ele. Şi dorul. Te-ai dus. Nările în sus, îţi caut mirosul. Ochii în jos, îţi caut urmele. Palma dreaptă deschisă îţi caut sînul şi după ce îl găsesc poţi să mi-o tai şi să o leşi acolo am să scriu cu stînga, buzele întredeschise îţi caut gura şi după ce o găsesc poţi să mi le coşi şi am să mănînc cu un pai. Inima deschisă, arată în straturi încrucişate şi am să sădesc în ea doar flori ofilite, pentru ce să pun în ea sămînţă vie şi să privesc florile cum se ofilesc, mai bine merg direct la sfîrşit. Direct la plîns. Hei, bărbaţii plîng şi ei, nu ai ştiut, păi au şi ei respectul ăsta de sine care îi obligă să nu ascundă nimic, nu, nici inima arată în straturi încrucişate şi sădită cu nu-mă-uita ofilite. Te-ai dus.

• back to list   • back   • next

Doină, patru Trage bade la bucium Printre norii ăi de fum, Cîntă-mi jalea Umple valea Ca s-adorm pe-a meu tulum. Trag şi eu din cînd la nai La cimpoi sau la buhai Plînge munte Lasă punte Şi cad fluturii pe plai. Uite-aveam eu o mîndruţă S-a culcat sub o crenguţă Şi odată Altu cată Şi îi fur-a ei mînuţă. Acu codru o să-mi ţie Bucurie şi mînie Dorm cu lupu Doare trupu Dar de teamă să nu-i fie Că mă rog la Domnu sus De la soare la apus Să-i dea cîntec Prunc în pîntec Eu în lume voi sta dus, Da mai am o rugăciune Poate-a fi deşertăciune, Cu-opincuţa Miticuţa Haide, farm-a meu tăciune.

• back to list   • back   • next

Nu cred că-i doină De te-oi pupa S-or supăra cînii mei şi pupăza, De te-oi iubi S-or ofili crini uitaţi şi flori tîrzii, De-aş căuta Sub ia ta sînu alb şi cremenea, Dac-aş găsi Prin fluturi mii gura-ţi foc sub ochi hazlii, De-aş fi ales Un codru des ca culcuş în el să-ţi ţes, Te-ai fi gîndit Te-ai fi căit pînă-n veci m-ai fi iubit? Pînă-n veci are nevoie de un de acum, nu aşa? Da. Aşa.

• back to list   • back   • next

Fără Plopi Tu nu m-ai cunoscut. (Eminescu) Nu erau plopi pe strada mea, erau salcîmi. Erau şi peri, cireşi, duzi, zarzări. Brazi. Soci. Nu erai nici tu, era mult înaintea ta, era mult înainte ca să cred că “înaintea ta” ar avea ceva o significaţie asemănător lui “înaintea lui Hristos”. Abia acum ştiu se înseamnă religie, î.hr. pentru alţii, î.t. pentru mine. Încă nu erai, încă nu te-aveam cunoscut. Acum e d.t. Te-am cunoscut, număratul nou a început, o eră nouă a început şi am încercat să te fac să mă cunoşti şi tu pe mine. Am făcut-o pe saltimbancul, am făcut-o pe poetul, am făcut-o pe îndrăgostitul pe literatul... parte din astea chiar eram. Ghiceşti care? Am încercat, ore, ani. Am eşuat. Tu nu m-ai cunoscut. Şi d.t. e pe cale să se termine, cu mine împreună. A trecut. Totul. Salcîmii, zarzării, socii, tu, era nouă. Poetul şi-a pierdut călimara într-un buzunar îndrăgostitul şi-a pierdut inima sub o coastă, de negăsit, niciuna. Mai încerc eu pe ici pe colo să te conving să mă cunoşti dar e mai curînd spasm necontrolabil decît act raţional. Nu crezi? Bine faci. Dar nici nu contează ce crezi, contează ce ai dorit, sau nu, ce doreşti, sau nu, ce ai să doreşti, sau nu. Şi odată, îţi promit, odată o să-ţi cadă un cheag de durere la piept şi mînioasă pe tine, pe mine, pe lume o să doreşti şi o să te întorci, o să mă cauţi în vidul acela din spatele tău. Vid. Ca o definiţie de dicţionar, ca o definiţie dintr-o carte de fizică. Vid. Sau poate numai capul ţi se va întoarce. Ce să-ţi zic? Am să-ţi zic, că doar nu te pot lăsa fără răspuns. Se-ntoarce în zadar. (Eminescu)

• back to list   • back   • next

Bombăneli Poate era nimic. Între noi. Poate era ceva. Între noi. Poate intre nimic şi ceva, aşa de diferit pentru mine şi pentru tine că este imposibil de comparat ce a fost. Sau este. Îmi aminteşte de o faimoasă glumă “engleză” adică plină de flegmă şi subînţelesuri şi poate chiar pură idioţie. Care e diferenţa între un crocodil? Că e mai verde decît lung. Are înţeles? Poate. Şi poate deschide şi o dezbatere care va dura cîteva secole fără concluzii. Aşa cred că e şi între noi. Sau era. Dacă eu gîndesc roşu tu gîndeşti peşte dacă eu gîndesc copac to gîndeşti adînc dacă eu gîndesc poveste tu gîndeşti mătură... Este vre-o legătură? Sigur, toate fac parte din dicţionar. Dar asta mai totul. Suntem şi noi doar parte din dicţionar? Un dicţionar mai mare, al vieţii, împreună cu teii şi cîinii şi munca şi alegerile la parlament şi bucătăria... Încerc să gîndesc, aşa, cu glas mai tare, nu pentru că te întreb pe tine dar pentru ca vreau să-mi răspund mie, eu mi-am deschis inima tu ţi-ai deschis curiozitatea intelectuală... ar fi asta cazul aici? Ţi-am promis să nu devin niciodată o bilă de fier legată la glezna ta, promisiune ţinută, sfîntă, ca o vorbă din biblie. Nici-o grijă. Dar acum curiozitatea intelectuală este de partea mea şi tot ce te rog este ca tu să îţi deschizi inima, mult timp nu mai am. Sunt resemnat la a nu şti dar... audentes fortuna iuvat... aşa că, totuşi îndrăznesc, poate... ce a fost între noi? Nu partea mea, asta o ştiu, ci partea ta. Sau poate, ahm, nici tu nu ştii? PS. O scriu, dar nu o trimit. Şi dacă ultima mea carte o să-ţi cadă în mînă şi o să citeşti şi “poezia” asta un lucru da să ştii. Te iubesc. Ha, pare că în ultimul timp folosesc vorbele astea cam mult, a devenit un fel de motto mai la sfîrşit decît mai, la început, poate îi putem zice aforism? Nu că încerc să te conving, nu am a ce te convinge dar pentru că sună aşa de frumos nu cînd le zic ci cînd le citeşti. Uită-te în oglindă şi zi-o cu vocea mea. Te iubesc. Aşa că sună frumos?

• back to list   • back   • next

Aberaţii şi Abnegaţii Cognitive Nu mai număr ani, am început să număr zile. Deodată numărul e mult mai mare, mai optimist chiar dacă ar fi o Fata Morgana şi chiar dacă nu ştiu şi nimeni nu ştie care-i distanţa pină la ultimul ţel al vieţii totuşi cred că am trecut de la (pesemne) mai puţin ca zece la (pesemne) mai mult ca o mie şi pot iar să zîmbesc. Da, ştiu, sunt un idiot, dar un idiot refericit. Nu cunoşti cuvîntul? Bine, îl cunoşti acum. Poate este începutul unei noi religii – religia refericirii ziliere – şi las interpretarea cui ar vrea să interpreteze. Hei, chelner, încă o bere, te rog! Ciudat, dacă ar fi vorba să măsor distanţa de acum şi pînă a te revedea atunci aş fi preferat să o măsor în secole şi tare scurtă mi-ar fi părut, zicem zero virgulă unu de secol şi tare repede ar fi trecut şi tare nu aş fi simţit timpul mai ales că nu am un ceas calibrat în secole şi asta ar fi fost un alt tip de refericire, de religie. (Crezi cumva că religie e compus din re şi ligie? eu nu cred, da cine ştie?... Am căutat ligie în dicţionar dar nu am găsit, am găsit numai pigie şi cred că asta nu prea are a face cu religie dar am găsit şi vigie care are putea avea ceva a face cu nefericire dar nu cu refericire. Sau ar fi religie un lexem şi n-am ce căuta mai departe? Ca şi iubire numai că re-ul e aici la sfîrşit. Ca şi ce era poate între noi? Cu re la început dar invers: er-a. Un lexem, o dragoste, ca un atom de bază al existenţei. Da, ahm, ştiu că deviez... apropo, crezi că ar mai avea ei paturi libere la Socola?) O, am o întrebare, îţi place titlul? Habar n-am ce vreau să zic cu el, Ştiu (sper) doar ca nimeni nu o să-l citească, pentru mine nu are nevoie de înţeles dar pentru alţii poate da, puteam la fel să-i zic Arici Zvăpăiat sau Apa de Moară şi o Cioară cu toate că n-am aici nici arici nici moară nici cioară cum nu am nici aberaţie şi nici abnegaţie... hahaha, ce zici de mine, sunt un poet subconştiencios (nu, nu subconştiinicios, fato) uite ce rimă celestă între aberaţie şi abnegaţie chiar dacă nu ştiu exact ce cuvintele astea înseamnă, şi ce combinaţie ilustră cu aici nici arici nici şi ce rimă impresionantă pentru persoane impresionabile cu moară şi cioară, crezi, cu toate că nu o să-l citeşti, că aş trebui să înregistrez poemul ăsta cu Academia? Cea Literară sau cea Iliterară? (şi astea rimează cu moară şi cioară, vai dar ce bun sunt...) Ştii dacă primesc ei acolo şi oameni chei? Eminescu nu era dar Alecsandri da era, hmm, mă pune pe gînduri chestia. Poate zic eu pleşuvi şi sunt mai mari şansele? Bine, uite, nu trebuie să mă chemi toate numirile astea insultătoare chiar dacă ţi se pare că mi-am pierdul polul nord (îl mai am pe cel de sud) şi mai ales fiindcă nu ai să citeşti niciodată aşa zisul ăst poem care mai bine nu ar fi fost scris de loc. Dar mă uit la peretele din faţa mea şi număr crăpăturile în var în timp ce degetele mele aleg cuvinte la întîmplare din dicţionar şi din cap şi cum hîrtia asta electronică rabdă tot, le rabdă şi pe astea. În plus, mai am o mulţimea de timp şi pot să-l irosesc fără nici o grijă, mai mult de o mie de unităţi, cum ţi-am zis mai sus (şi cum presupun). Sper că viitorul poem pe care nu-l vei citi va fi cu ceva mai puţine aberaţii şi abnegaţii. Acum îl închid pe ăsta fiindcă încep să cred şi eu că am băut gaz cum se zicea pe la noi şi poate şi la voi. Haide, ca să repar o leacă impresia scalicită (asta-i vorbă din Botşeni) care am făcut-o pînă acum, hai să încerc ceva mai mălăieţ. Poate estompez (de unde dracu cuvîntu ăsta) o leacă impresia debilă de pînă aici. Pînă la viitoarea impresie debilă, care sunt sigur că va veni curînd. Fato, Mă ia cîteodată un gînd în spinare şi-mi cară carcasa la poartă de iad Mai unde-o aruncă prin rîncede visuri cu pui de lighioană şi nouri de gad, De unde venit-ai tu cuget macabru şi-mi sugi osul gol cu tîmpenia ta Şi vorbe netoate îmi curgi în cerneală de parcă s-o uit chiar în iad aş putea. Fato, Cum spumegă-n stîncă a mării talazuri, cum arde în pară răşina de brad, Cum viaţa pătrunde în crusta uscată şi moarta sămînţă renaşte-n răsad, Aşa mă frămîntă iubirea sub coaste prin cioburi cioplite din inima mea Iar roşu jăratic pluteşte în sînge prin flori ciopîrţite de nu-mă-uita. Fato, O sută de ani de aicea încolo şi nopţi netrăite din gîndu-ţi mă rad Şi mii de grădini înflorite de vorbe cu boala uitării-n paragină cad Dar dac-ai să tai a tău vîrfu de deget şi picur de sînge din el a cădea O mare de fluturi va da peste tine şi şoaptele mele în ochi ţi-or cînta. Na, aşa. Nu că-mi pot revendica onoarea, dar încerc, poate cel puţin îmi revendic raţiunea?

• back to list   • back   • next

Fără mult sens, cred Am să-ţi cînt o serenadă Cum cîntau la colţ de stradă Saltimbancii cu poeţii Măscăricii cu drumeţii Ghicitoarele în carte Cu vorbirile deşarte                lupii împrejur la stînă                şi căldarea în fîntînă... Am să-ţi scriu o povestire Îndesită cu iubire Mîzgălită cu zicale Stihuri vechi în strofe goale Lîngă albe metafore Aforisme tri-colore                tot rotesc şi eu creionul                cum sculpta Pigmalionul... Am să-ţi dreg o pătimire Care te-ar lăsa-n neştire Dar o-mbrac în albă ie Preferabil străvezie Şi dispare şi cu dorul Şi cu sufletu meu chiorul                hai zîmbeşte la pedeapsă                c-am pierdut şi sîn şi coapsă... Am să-ţi las mută privire Netrăită amintire Iz de zmeură tîrzie Cîmp plouat cu păpădie O săgeată la răscruce                l-a mea crîncenă galeră                ce-a iubire efemeră... Hai să-ţi zic şi adevărul N-a muşcat biet Adam mărul Dar eu muşc ştrengara-mi limbă Care cugetul mi-l schimbă Şi aşternă pe hîrtie Spini mascaţi în iasomie                tare-aş vrea să mă căiesc                te iubesc!

• back to list   • back   • next

arpej ascultă fetiţă cînd scurta rochiţă şi bluza pestriţă                pe care le porţi zac jos în ţărînă de crunta mea mînă şi corpu-ţi se-ngînă                cu-a cerului torţi, cînd sînge puhoaie cu focu-i te taie ş-a lui vîlvîtaie                îţi arde în piept şi-n mine năvală dau nori de cerneală iar gînduri de smoală                mă ard cu nedrept, cînd zac sub un munte făcut de grăunte de ofturi mărunte                şi zîmbete mii ş-a ta muzicuţă şi mica-ţi mînuţă a vieţii-mi căruţă                mi-o trag pe cîmpii, cînd dormi lîngă mine şi şoapte divine în rimă cu tine                mă duc val vîrtej peniţa-mi s-abate şi-ţi sculptă cetate din doine uitate                ş-a gurii-ţi arpej.

• back to list   • back   • next

Opera (între ghilimele) Opera (între ghilimele) mea literară este toată scrisă în jurul unui singur subiect – dragoste. Cîteodată numit iubire, interesant de ce ar fi două denumiri aşa apropiate amîndouă de origină slavă, cîteodată amor, ceva mai latin, dar inclusiv şi alte aspecte de origini felurite cum ar fi erotică, patimă, pasiune, vîlvîtaie şi mai alte sau sinonime sau metafore sau aiureli parte din dicţionare parte din colecţii parte furate de la alţii. Toate personale. Aş putea scrie natură, sigur. Aş putea scrie nevoile lumii, sigur. Scriu dragoste, asta-i ce am ales. Aleasa mea operă (între ghilimele) literară. Fiindcă poate nu cred în Dumnezeu, dar cred în Dragoste. D-ul meu e ales, din el tot restul ţîşneşte. Nu mă scuz. Nu am de ce. Opera (între ghilimele) mea literară este toată scrisă pentru un singur om – tu. Da, aş putea fi politically correct şi să scriu “o singură persoană” dar eu şi politically correct nu prea suntem înfrăţiţi. Cu toate că sunt un super egalitarian, dar nu-mi cam vine să îmi schimb năravul vorbii numai ca să fiu la modă cu nişte concepte expresive care nu au nimic cu corectul ci mai mult cu marketingul. Tu, este desigur, tu la feminin. Sunt de natură clasică şi în ăst aspect, fraţilor şi surorilor. Dacă ar fi existat femininul oamă în loc de neutralul cu sunet masculin om l-aş fi întrebuinţat. Dar cred că nu a fost inventat pentru că ar suna cam ciudat, uşor de greşit şi asociat cu oală care-i apropape de boală sau cu coamă care-i aproape de comă, ha, nu prea pozitiv. Aşa că mai bine să steie neinventat. Cum ar fi asociaţia între puţ care-i o sursă a vieţii şi un alt cuvînt care-i şi el o sursă a vieţii dar rămîne nemenţionat în opera (între ghilimele) mea literară că tare mai sună vulgar. Scriu pentru un public de unul singur, adică una singură, şi asta-i tot ce contează şi dacă alţii o să aibă nefericirea să îmi cutreiere şi ei opera (între ghilimele) literară poate o să mă placă poate o să mă urască dar sigur că nu o să mă înţeleagă. Ca tine. Cum mă înţelegi tu. O, ce fericire să fiu înţeles de singura care contează. Nu mă scuz. Nu am de ce. Opera (între ghilimele) mea literară are un început, îl cunosc. Are un sfîrşit, nu îl cunosc. Între cele două este o viaţă, viaţa mea. Nu prea importantă ca unitate lumească pentru mulţi dar totuşi o leacă importantă pentru un singur cineva în lume. Sper ca sîngele să îţi dea în clocot sper ca inima să îţi crape coastele cînd primeşti scrisoarea mea cînd o deschizi sper ca gîndul să îţi aducă vară în suflet sper ca degetele să îţi aducă neînfrînată plăcere cînd o citeşti cînd o termini. Te-ai născut, odată. Între naştere şi deznaştere te-am găsit te-am cunoscat te-am iubit te iubesc şi neîntrerupta primăvară a vieţii tale este nestemata semînată în opera (între ghilimele) mea încolţind în cuvinte care nu reuşesc a-ţi face dreptate şi strofe care încearcă să te răpească din viaţă şi să te conducă în vis. Un vis în care aştept şi eu, incandescent, îndrăgostit, desfrînat. Nu mă scuz. Nu am de ce.

• back to list   • back   • next

Experimentări Mă caţîr pe cel mai înalt copac din grădină iau un ochean puternic şi încerc să te văd. Nu reuşesc, pesemne chestia cu curvatura pămîntului. Pun urechea la pămînt, ba stînga, ba dreapta, încerc şi cu un stetoscop încerc să îţi aud paşii. Nu reuşesc, pesemne chestia cu cîrtiţele şi gălăgia lor. Mă culc pe un morman de frunze uscate mă acoper cu ramuri căzute din liliacul dezgolit şi încerc să te simt. Reuşesc, pesemne chestia cu răsuflarea ta în plămînii mei.

• back to list   • back   • next

frumuseţi dacă frumuseţea Elenei a lansat o mie de galere dacă frumuseţea Beatricei a întemeiat geniu în poet dacă frumuseţea Guenièvrei a pricinuit trădare de rege dacă frumuseţea Cleopatrei a pus un imperiu în genunchi dacă frumuseţea Dalilei a condus la uitare de patrimoniu sfînt dacă frumuseţea Batshebei a indus încălcare de poruncă domnească atunci frumuseţea ta duce la trei ori mai mult la şapte ori mai mult la şapteş’şapte ori mai mult. dar, eu nu sunt nici una din căpetenie, poet, cavaler, cezar, erou, rege. dar, eu nu am să cad în niciuna din păţaniile celor căpetenie, poet, cavaler, cezar, erou, rege. dar, să ştii eu te iubesc la fel. eu te iubesc mai mult. pesemne de trei ori mai mult, pesemne de şapte ori mai mult, pesemne de şapteş’şapte ori mai mult. o, ştii!?

• back to list   • back   • next

Vecie Vecie, cel mai lung cuvînt din limba ta, din orice limbă. Poate nu în milimetri, poate nu în litere dar sigur în denotaţie. Şi în conotaţie. Sau spus într-o limbă mai înţeleasă, în... înţeles. Aici ar veni un smiley acum. Dacă zic te iubesc pe veci, ce ar însemna? Pesemne ar însemna de la un început clar pînă la un sfîrşit brusc, partea mea de vedere. Partea ta de vedere ar însemna de la un început nebulos pînă la un sfîrşit mult după mine. Partea noastră de vedere ar însemna intercalarea celor două puncte de vedere şi ce ar rezulta. Adică opera (între ghilimele, ha) mea literară în limba ta. În frumuseţea ta. În tine. Nu zic pentru tine, în tine mi se pare mai nimerit. Adevărat, începutul clar a devenit clar după ce s-a clarificat, ha şi iar ha. Mi-am făcut un examen, mi-am pus întrebări, am dat răspunsuri mai bune şi mai proaste am încercat chiar şi să copiez. O leacă de nerozie mi-a mai rămas la creier dar mai important este că o leacă de copilărie mi-a mai rămas acolo şi ea. Şi unde-i copilărie, la anotimpul meu, e dragoste adevărată, la anotimpul meu. Şi cînd am aflat-o ţi-am zis-o. Să ştii şi tu. Şi să faci cu vestea cum ai voi, să mă iubeşti, să mă uiţi, să mă înjuri, să mă omori. Toate acceptabile. Păi nu-s criptorhid (care n-are a face nimic nici cu o criptă de comori nici cu o floare delicată) şi nu mă tem să îţi zic băiat la fată bărbat la femeie iarnă la vară nu prea Făt Frumos la tare Ileană Cosînzeană îndrăgostit la poate îndrăgostită... te iubesc!!! Trei semne de exclamaţie. Sau cîte vrei. Pe veci? Cum luna, cum soarele, cum frumuseţea ta. Am trăit de multe ori. Mor o singură dată. Nu vreau să o ratez.

• back to list   • back   • next

Piesă într-un Ultim Act Bătrîneţe haine grele, ce n-aş da să scap de ele. (eu, imitînd-o pe Maria Tănase, dar şi pe taică-meu) Ai da şi viaţă? (dracu) Aş da şi viaţă. (eu, original de data asta) Bine. Plata... înainte. (tot dracu) Am plătit. S-a ţinut de cuvînt, dracu. Dracu se ţine totdeauna de cuvînt.

• back to list   • back   • next

Lecţie Dă o leacă mai jos decolteul, deschide încă un buton, încă unul... deajuns!... iartă-mă dacă-s o leacă cam spanchi dar mă gîndesc că ai putea crăpa nuci între cele două pietrişoare, tare m-aş teme să îmi pun şi mîna acolo dar mai ales gura. Poate şi altceva. Dă o leacă mai sus rochiţa, încă o leacă, încă o leacă, încă o leacă... deajuns!... uite, dacă îmi ţiuie urechile cu atîta vîltoare de sînge este fiindcă mă gîndesc că ai putea strivi un butoi între cele două rămurele tare m-aş teme să îmi pun şi mîna acolo dar mai ales gura. Poate şi altceva. Stai fato, ce faci? Stai, lasă-mi hainele! Lasă-mi cămaşa! Hei, lasă-mi pantalonii, abia i-am călcat, unde ţi-a dispărut bluza, rochiţa, celelalte blesteme, cum adică eu sunt de vină cum adică... au!... Salvarea ai chemat-o?... au, au, au! xx!!! (ăsta ultimul este o altă onomatopee dar nu o ştiu) Douăşpatru de ore mai tîrziu. Am învăţat o mulţime de chestii. Dar una în special, sau poate chiar două sunt de nepreţuit: acum ştiu ce simte o nucă, cînd o crapi; ştiu şi ce simte un butoi, cînd îl striveşti. Ar fi astea obiecte inanimate, da vai de capu lor. Ce să-ţi zic, dac-aş fi ştiut dinainte cred că chiar dacă ar fi fost să mă arunc sub un compresor tot aş fi făcut-o.

• back to list   • back   • next

Moarte Haide, Moarte, surioară Tot nu-i mîine dup-aseară, Las-a ta deşărtăciune Să mă-mbrace-n mortăciune, cu-a ta gură ca o şură stinge-a meu zbîrcit tăciune. Las-te, Moarte, de şedinţe Păi suntem vechi cunoştinţe, Mi-ai furat ce-i scump pe lume Mă rata-i, făcea-i anume? eşti chiar chioară sau în poară sau că-i genu tău de glume? Dacă, Moarte, zeflemeaua Ce m-adapi tu cu căpceaua Curge findc-a ta unealtă Ai uitat-o-n lumea cealtă uite-accept să aştept pîn’ suntem iar laolaltă. Ştii tu, Moarte, eşti urîtă, Cheală ca un cap de bîtă, Ce-nţelegi tu, zi-mi tu mie, Ce-i în goala-ţi măciulie? vreau uitare nepăsare fir-ar dracului să fie. Spune, Moarte, eşti grăbită, Cum rezişti aşa ispită? Uite-ascut eu ştirba-ţi coasă Îţi fac dar voal de mătasă, nu ai vrea draga mea să-mi devii pe veci mireasă? Moarte, Moarte, eşti măi toantă, Nu pricepi tu astă poantă? Nu-i ici vorbă de iubire Nici ca să îţi fiu eu mire, eşti cumplită dar tîmpită tot ce vreau e-n veci neştire.

• back to list   • back   • next

Războaie M-am războit cu soarele, marele, L-am luat de subsuori L-am trîntit vre-o treişpe ori De-a rămas cu limba scoasă pe terasă printre flori. M-am războit cu luna, nebuna, Eu mai sprinten, mai zglobiu Am închis-o-ntr-un sicriu Ca să nu-mi mai dea poveţe cum să scriu eu frumuseţe. M-am războit cu stelele, ielele, Să nu creadă c-a lor mreajă Cînd dansează pe obreajă M-ar induce-n nebunie aşa vrajă ţi-o las ţie. M-am războit cu o fată, minunată, Uite dînsa m-a învins Drept la inimă atins Dar pe urmă a plecat ş-acu-s stins, pierdut, uitat.

• back to list   • back   • next

Pauză Trebuie să fac o pauză cu scrisul prea îs ultimele poezii cam necioplite. Scriu şi scriu şi scriu pînă ce am un vid în mine şi tot mai scriu, chiar din vid, nu-i mirare că parte din poezii sunt cam goale. Sau hai să fiu mai gentil cu mine, cam golaşe. Ar fi o obsesie, o nevoie? Poate o dragoste, nepărtăşită? Pare că cele “dinainte” sunt mai altfel. Alea primele sunt meşteşugărite. Astea ultimele sunt instinctive. Interesantă definiţie. Un lucru, totuşi, au toate în comun. Toate vin din inimă, inima, o extensie a creierului. Ha, m-ar fi dat afară cei din institutul de biologie. O, ce mîndru aş fi fost, ce mîndru. * Aşa că m-am hotărît să fac o pauză. Da, sigur, pe dracu.

• back to list   • back   • next

Prima seară. Ultima seară. Vecie. Nu am ştiut cum seara o să se termine. Cînd genunchii ni s-au întîlnit sub masă prima oară era cauza întîmplării. Ne-am tras amîndoi înapoi ca opăriţi dar deasupra mesei nimic nu apărea să se fi schimbat, tocmai avînd întors pagina conversaţiei de la muzică uşoară contra populară la noi bogaţi contra vechi bogaţi. Cînd ni s-au întîlnit a doua oară cauza erai tu. Eu am aşteptat, tu ai înaintat, s-au întîlnit, s-au presat, s-au sudat şi deasupra mesei conversaţia care analiza relele lumii şi căuta o soluţie la feluritele războaie şi păci a continuat dar pacă-şi pierduse o leacă vîntul din vele şi o roşeaţă începu să se ridice în obraji de parcă ameninţa să izbucnească în flăcări. Tot nu ştiam încă cum o să se termine seara. Am ştiut cum o să se termine seara cînd am ajuns la desert. Ai împins cupa ta la o parte şi te-ai uitat cum luam eu linguriţă după linguriţă de îngheţată în gură pînă la un moment cînd ai întins mîna şi ai pus degetele în jurul linguriţei mele ai dus-o adînc în îngheţata mea şi ai purtat-o încet încet între buzele tale pînă a dispărut în spatele cetăţii roşii în inima unui balaur muşchios care după delectare şi clipocire şi gîlgîire a dat drumul înapoi unui rest topit pe fund de linguriţă care ai întins spre mine, am luat în gură, atunci am ştiut cum o să se termine seara. Uşa s-a închis în spatele nostru. Clic! Lasă o leacă de lumină. Am lăsat. Mă ajuţi? O cataramă minusculă eu la sandala ta un şiret lung tu la pantoful meu un nasture tu la cămaşa mea un nasture eu la bluza ta o copcă eu la spatele tău nu ai avut cu ce reciproca şi ai aşteptat pînă ce am împreunat eforturile şi am dus amîndouă elasticele de pe şolduri în jos lăsînd gravitatea să ia stăpînire pe la genunchi şi să le conducă pînă la podea. Am păşit afară din ele, din lume. Nu îmi zi că mă iubeşti. Te iubesc. Tu, alungită peste cearşafuri. Eu, îngenunchiat lîngă tine. Îngenunchez numai faţă de dumnezeu, şi faţă de tine. Te-am cutreierat. De la circumferenţă de gleznă pînă la arc de sprînceană, de la început de viaţă pînă la sfîrşit de limbă de la unghie pînă la canin cu bucăţica de piele atîrnată de vîrful unuia şi picătura de sînge atîrnată de vîrful celuilalt de la prolog pînă la epilog şi tu poezia între ele... Nu îmi zi că mă iubeşti. Te iubesc. Ne-am întors. Am cutreierat împreună vîrfurile Olimpului şi adîncimile Styxului culorile fluturilor şi cîntecele sirenelor verdele codrilor şi verdele ochilor, tăi. Ne-am întors. Ai dormit toată noaptea încolăcită peste picioarele mele amorţite frumoasă cum nici o icoană va fi liniştită cum nici o pace va fi rece cum nici un furnal cu aur topit va fi. Blestemul a venit cu dimineaţa, cu soarele, cu veşmintele, cu uşa. Clic! După tine. Am învăţat cum se termină viaţa. Prima seară. Ultima seară. Vecie.

• back to list   • back   • next

zicale ai să mă iubeşti?... cînd un plop înalt smerit şi la mijloc putrezit se va pune-a face mere sub o dulce adiere iar răchita micşunele pentru patimele mele? ai să vii?... în cea zi cînd va se naşte pentru cai o zi de Paşte şi copitele divine vor bătea în piept la mine cu o dragoste amară ca în basme-odinioară? ai să mă iei în braţe?... cînd o palidă cămilă va avea de mine milă şi va trage-a sa pereche prin a acului ureche findcă, zicem, a găsit că şi eu-s îndrăgostit? ai să-mi dai sînul?... aşezat cum sunt pe-o treaptă aşteptînd sfîntu Aşteaptă în afară pălălaie înăuntru vîlvătaie iar în ochiu-mi foc şi smoală cum mi-e inima de goală? crezi în miracole? cred.

• back to list   • back   • next

tango fîşii de pînză, vinovate de o cruzime primitivă, abisală roind între muşchiul piciorului meu şi cel al tău care separaţi de aşa metehne mascate ba în rochie, ba în pantalon încearcă să le strivească, să le topească într-o încleştătură disperată de muşchi timp ce palma mea pe şoldul tău ondulează ca o salcie indecisă, ca un şarpe, ca un pendul atîrnat de colţ de lună, sînul, îmi dai sînul? intreabă pieptul meu într-un alt atac asupra altor pînzeturi duşmane şi două vîrfuri de cui mărunte îmi pătrund între coaste oscilînd şi ele într-o mişcare ce încearcă sa rupă, să pătrundă, să ardă, ard, îţi laşi capul pe umărul meu, îmi las obrazul pe obrazul tău, un ultim acord şi fîşiile de pînză ne-au învins şi muşchii, piepturile, obrajii se despart, mîinile refuză, se despart, rămîn degetele, se despart şi degetele, înfrîngere. ne aşezăm, nu unul lîngă celălat, eu întors la miazănoapte, tu întoarsă la răsărit, ultimul nostru tango, ultima mea clipă de viaţă. mai dansăm o dată? biruim noi pe nemernicii ăştia cusuţi cu aţe colorate şi cu o singură sfîşietură carne pătrunde în carne şi dinte pătrunde în dinte, victoria ne cunună pentru o clipă, o oră, o viaţă? tango.

• back to list   • back   • next

Fără să mă întrebi Mi-ai vîrît mîna în buzunar. Dar e cald afară, am zis. Nu era o obiecţie, nici un atac de obiectivitate, mai curînd un atac de obiectivism. Ştiu, ai răspuns, nemişcată de atacul meu de intelectualism referitor la atacul tău de imperialism. Se vede că eşti un fel de poet, ai zîmbit, citind între linii şi încercînd să cauţi profunzimi neexistente nu în intelectul meu ci în buzunarul intelectului care eram. Noroc că buzunarul e adînc, m-am pomenit gîndind, păcat că nu am o gaură în buzunar, m-am pomenit gîndind mai departe. Intelectual, nu glumă. Ai găsit? m-am pomenit uzînd iar pomenirea dar cu voce tare data asta. De pomană cum s-ar zice între noi, zişii poeţi, fiindcă era clar că ai găsit. Da, ai răspuns, ca să fiu sigur şi că m-ai auzit şi că răspunsul era pozitiv. De parcă trebuia să întreb. De parcă trebuia să răspunzi. Am continuat a merge. Mîna mea în jurul taliei tale mîna ta făcînd ravagii în buzunarul meu, nu din el, voinţa mea de fier devenea mai mult şi mai mult de aluat. Crezi că ne-am putea opri o clipă lîngă trunchiul ăla uriaş? Te-ai uitat împrejur, eram singuri cu florile şi fluturii şi veveriţele, un fel de miracol paradisiac ce căpăta încetişor alură de afrodiziac. De ce? Nu răspunsul care aşteptam cu toate că m-ai împins înspre trunchi, în scobitura aia adîncă care ne-a înghiţit împreună cu lumina şi cu raţiunea şi fără ca mîna din buzunar să se lese de ispravă te-ai lipit de mine gură, piept, pulpe ca o lipitoare ca o ventuză ca o caracatiţă ca fire de in ţesute într-o pînză încălcită ca părul babei-cloanţa. Mîna ta a rămas, nemişcată, cu toate că mişca. Mîna mea era liberă, nu cea care te lega de mine ca o şină de tren îndoită ci cea care se ridica sub bluza ta sub lingeria ta care te deposeda de armura cu care nu te-ai născut pentru a scoate la iveală ce-a cu care da te-ai născut mai sus de talie mai jos de talie peste tot. Sunt goală, ai murmurat. Eu nu sunt. Acum eşti şi tu, şi de data asta mîna ieşită din buzunar a făcut sigur că buzunarul nu mai există nici cămaşa nici nimic numai trunchiul ăla uriaş în care ne-am pierdut lăsînd polen de tei şi praf de stele să se aşterne peste noi, pînă ce mi-ai alunecat pe piept şi ai închis ochii. Ai găsit, şi fără buzunar. Pare că buzunarul era numai o scuză. Linişte. Aproape absolută dacă nu era uraganul cela pe cale să ne dispară din plămîni. Linişte. După uraganul cela care ne-a dispărut din plămîni. Absolută. Arătătorul meu ţi-a început de la mijloc de creştet la mijloc de frunte pe nas între canini între sîni pe cicatrice a poposit o eternitate înainte de să continue între genunchi între glezne, Mă iubeşti? Dacă ai fi întrebat atunci nu ai fi ştiut. Nu ai întrebat, ştiai. Ştiam şi eu, fără să mă întrebi.

• back to list   • back   • next

Morţi Am murit de trei ori. Te-am pierdut de trei ori. Prima moarte la naştere. Nou mort în loc de nou născut şi după ce m-au dat ba în apă caldă ba în apă rece ba cu palme ba cu orice alt mijloc exista pe timpurile alea primitive m-au aruncat la o parte şi s-au apucat să se ocupe de maică-mea, săraca, care cu toate că era să moară şi ea tot ce o durea era că tatăl meu îşi dorise aşa de mult un băiat, săracul. Dracu ştie pe unde mă plimbam eu pînă ce la un moment dat, tot dracu ştie cît mai tîrziu, deodată au auzit un scîncet. Pare-se că învinsesem moartea aia. Dar ocupat ce eram cu înviatul am uitat că trebuia să mă nasc altundeva, altcîndva, atunci şi acolo unde aşa şi aşa de decenii mai tîrziu tu ai înflorit. Iar eu te-am pierdut. A doua moarte, la plecare. Am părăsit un paradis comunist pentru un deşert în construcţie, ei bucuroşi că au scăpat de încă un jidănaş mai isteţ ca ei eu cu un suflet în doliu că am lăsat casă, prieteni, un ursuleţ, un mormînt de căţea, o viaţă abia începută. Am trecut graniţe, am trecut mări, capul meu sucit înapoi, pe urmă mai mult înapoi, pe urmă de loc, am început să uit. Nu am luat nimic cu noi, nu era permis, haine, diplome, fotografii, nici măcar amintiri. Nici amintirea celei care se va naşte altundeva, altcîndva şi mă va aştepta pînă nu voi veni şi ea îşi va găsi altă viaţă ca floare. Te-am pierdut. Iar. A treia moarte, pe drum să vie. Te-am găsit, nu ştiu cum. Am să te pierd, a treia oară, ştiu cum dar de data asta nu am să te uit. Am să-ţi las amintirile mele de tine scrise-n foaie de hîrtie puse-n galbenă cutie mii şi mii de lungi cuvinte arse-n pară fără minte cu o veşnică tăcere, a iubirii adiere... piere. O, ce cîmp de flori ai devenit, asupra mea, o, ce parfum mă urmăreşte, acolo. Te-am pierdut, a treia oară. Ultima.

• back to list   • back   • next

Şcoli, aşa fel Nu ştiu ce m-a împins să merg din nou la şcoală, cică Şcoala Vieţii se cheamă. Poate vroiam să învăţ ceva nou? Nu că aveam nevoie de diplome, aveam destul, nu că aveam nevoie de cunoştinţe, aveam destul. Nu ştiu de ce. Fără intenţie am dat de un profesor ca vai de el sau mai curînd ca vai de mine, Re Ali Tate îl cheamă şi poate vroia să îl ia lumea de-a orientalu sau poate era analfabet şi încerca să se cheme Tata, à la Idi Amin Dada? Da aşa un tată urît de chip şi de suflet, hapsîn, chiar mîrşav greu de găsit Şi ce înfumurat. M-a învăţat, da, m-a învăţat, vai de capul meu ce m-a învăţat. M-a învăţat că praf de stele este, în fond, praf din ăla care se aşează pe mobilă sau se vede încălzindu-se la o rază de soare împreună cu fire de păr şi resturi de piele şi strănut de pisică care împînzeşte aerul. M-a învăţat că durere de inimă este predecesorul unui infarct miocardic şi teii la fel ca şi liliecii sunt alergenici iar sărutul este vectorul germenilor patogeni si a paraziţilor micotici. Soarele face cancer. Macul face opium. Dragoste este cuvîntul inventat sau de poeţi mironosiţi sau de puritani putreziţi pentru a înlocui prea-directul copulaţie. Dar e aceiaşi. M-ar mai fi învăţat el şi altele dacă nu l-aş fi oprit cu un pumn în dinţi cu intenţie pur criminală şi l-am lăsat acolo, la şcoala aia, sîngerînd o groază de chestii patogene. Fiindcă vezi ti, eu ştiu şi am învăţat asta la Şcoala Mea că praful de stele este ceea ce se scaldă în ochii tăi şi durere de inimă este predecesoare de fericire şi teii împreună cu liliecii emană din tine sărutul îmi este vis soarele îţi este rochie macul îţi şade după ureche şi dragostea... ei, bine, dragostea este primăvara ta în sufletul meu, chiar dacă iarna bate la poartă. Un anotimp nou, temporar, fragil, dar... o, ce farmec poartă el la mine, o, ce farmec... Am uitat de Şcoala Vieţii. Cu aşa materii prefer să rămîn incult.

• back to list   • back   • next

O Abundenţă De Decadenţă Las-o pe mironosiţă la grădiniţă, sau la întîia primară, dacă preferi, să se joace cu păpuşi din plastic sau cuburi din lemn sau căsuţe din foi de hîrtie lipite cu pap de făină. Lasă smerenia pierdută-n Oltenia, sau dacă preferi atunci în Bănat, sau Ardeal, sau Delta Dunării, ai s-o găseşti acolo mai tîrziu, după. Las-o pe cuviincioasă acasă, împreună cu suratele ei candida şi timida şi casta cu bluzele lor închise pînă-n gît şi şalvarii lor traşi pînă sub tălpi. Vino! Pictează foc pe plaiuri de unghii vopseşte sînge pe vară de buze mînjeşte căpşune pe mîndrie de sfîrcuri şi albastru de cer în jur a ochi de păşune verde înveşte rochiţă scurtă aleasă la hurtă cu toc înalt ce taie-n asfalt c-o lingerie alb-străvezie ş-o strălucire în a ta privire de-ar tăia marea în două şi crăpa munţii în cinci. Dă-mi mîna. Ia-mi mîna. Dă-mi gura. Ia-mi gura. Dă-mi corpul. Ia-mi corpul. Focul din plaiurile unghiilor să-mi aprindă carnea zăpăcită sub piele sîngele din vara buzelor să-mi topească ţurţurii atîrnaţi ca stalactite de cerul gurii căpşunele din mîndrie de sfîrcuri să-mi sature teribila foame dusă secole nenumărate cum Atlas cerul cum Sisyph bolovanul cum Chukwa pămîntul. Rochiţa descusută tocurile rupte lingeria topită şi numai moarte măcinată cu moarte mai stăvileşte o leacă potopul unei nebunii irupînd din carne măcinată cu carne. Te întorci? Cum vrei tu, la mironosiţă la smerită la cuviincioasă dar dacă rămîi am să te port secole nenumărate cum Atlas cerul cum Sisyph bolovanul cum Chukwa pămîntul. Cum eu pe tine. Spune, iubitule, sunt eu chia aşa de... grea? Dacă nu te-am mîncat este pentru că, pentru moment, eram sătul. Iubito, asta este greutatea care o port cînd tu nu eşti cu mine. Mi-ai dat mîna. Mi-ai dat gura. Mi-ai dat corpul.

• back to list   • back   • next

eu eu aici acum aşa deodată de ai fi fost aici te-aş fi trîntit la podea şi fără să-ţi cer voie şi fără să te dezbrac aş fi pătruns în tine prin veşminte şi prin nebunie şi nu ţi-aş fi cerut iertare decît după ce te-ai fi făcut pălălaie şi mi-ai fi zis cere-mi iertare şi atunci am să te iert cătuşele braţelor tale ca vipere încolăcite sugrumîndu-mi pieptul răsuflu-ţi flacără gura-ţi sete moarte aici eu * cere-mi iertare. iartă-mă! vrei să te iert? iartă-mă! pentru iertare... iartă-mă! omoară-mă iar! * cred că mă... iubeşti, ai zis, încercînd să salvezi ceva din îmbrăcămintea ta. în zadar. ştii!!!!! că te iubesc, am zis, încercînd să împiedic salvarea îmbrăcămintei. am reuşit.

• back to list   • back   • next

Selectivă Ai trecut lîngă mine, nu m-ai văzut. Am trecut lîngă tine, nu m-ai văzut. Am făcut-o pe-a caraghiosul, pe-a saltimbancul, pe-a inteligentul, pe-a idiotul, am mers pe mîini am sărit într-o fîntînă am cîntat la nai fără nai am plătit taxele la timp pe urmă le-am cerut înapoi, nu m-ai văzut. Am plecat. Te uiţi, deodată, în jurul tău, ceva lipseşte, la început nu ştii chiar ce încerci să înţelegi scormoneşti în amintiri în subconştient pînă ce, la un moment dat... nu îl văd.

• back to list   • back   • next

Profesorate Mînjie. Mînjeală. Sau mînjit dacă-i vorba de adjectiv. De-ai fi avut ochelari pătraţi te-aş fi crezut profesoară de romînă. Tocmie. Tocmeală. Sau tocmit, verb, participiu. Agonisie. Agoniseală. Făgăduie, Făgădueală. Belie, beleală... mi-am încercat norocul. Sau belit? Aproape. Felie, feleală. Mai curînd halelală. Mai aproape de subînţeles. Ţi-ai tras jos ochelarii pătraţi pe care nu-i purtai şi m-ai privit peste ramă. Da, profesoară de romînă. Aproape. Unu plus unu fac doi. M-ai privit plină de admiraţie. Perfect. Şapte plus şase fac paişpe. De-ai fi avut ochelari pătraţi te-aş fi crezut profesoară de matematică. Aproape. Treisprezece, zicînd-o pe o romînă cică mai înaltă. Şapte ori şase fac cinzeştrei. Patruzeci şi doi. Nici măcar aproape. Zece ori zece nouăşnouă. O sută, şi dacă ai fi secretat mucus în nas ţi-ar fi tîşnit afară după cum ai bufnit. Ţi-ai tras jos ochelarii pătraţi pe care nu-i purtai şi m-ai privit peste ramă. Chiar jignitor. Da, profesoară de matematică. Aproape. Acuma ce? Botanică. Poate mai preferabil ar fi anatomie? Chiar de-ai fi avut ochelari pătraţi tot nu te-aş fi crezut profesoară de anatomie. Şi aveai tare nevoie de ochelari după ce s-a ivit anatomia în adîncimile ochilor. Dezbracă-te! Adică... Dezbracă-te, pentru examen. Pînă acum a fost teorie. Trecem la partea practică. M-am înecat pînă am terminat cu înecatul. Examen sau examinare? Cam la fel. Tu te dezbraci, eu decid ce interpretare. Aştept. Nu ai aşteptat mult, poate o zecime de secundă. Ai luat ochelarii pătraţi pe care nu îi purtai şi ţinîndu-i în mînă ca o lupă ai început examenul. Sau examinarea. Sau orice interpretare a lor ai găsit adecvată. Ai examinat fiecare milimetru pătrat de piele unde aveai acces de sus în jos şi de jos în sus şi de jur împrejur în sens orar şi antiorar şi în spirale la dreapta şi în spirale la stînga, pe urmă milmetri cei pătraţi de piele acolo unde nu aveai acces supunîndu-mă la fel şi fel de exerciţii de balerină sau de acrobat sau de aluat care mai de care mai caraghios ca cel dinainte, am trebuit să fac aaaaa şi să fac uuuuu şi să fac ooooo dar nu eeeee şi cînd am terminat cu oftatul am început cu tuşitul, cu strănutul, cu sughiţul, ai trecut la firişoare de păr la pistrui mai mari sau mai mici la cicatrici... am cîteva... ai cîteva... la bubuliţe... am bubuliţe?... ai să trăieşti... înseamnă că-s un adolescent... da, un prunc, Prunzilla.... da, Bătrîzilla, m-am dat de acord, a durat mult examenul ăla practic şi avantajul era că nu trebuia să răspund nimic, tu te întrebai şi tu îţi răspundeai singura mea contribuţie fiind materialul ştiinţific analizat şi explorat şi exploatat timp ce eu-l meu eram la plimbare undeva în paradisul cinşpe. Sau cincisprezece, dacă insişti. Ţi-ai pus înapoi ochelarii pătraţi pe care nu îi purtai şi te-ai uitat la mine, îngrijorată cum numai o profesoară de anatomie ar putea fi. Ai găsit ceva? m-am speriat. Cred că da. Mi-ai înmînat ochelarii pătraţi pe care nu îi purtai. Mi-era inima cît un purice. Mînjie. Puricele a devenit deodată elefant. Mînjeală, am continuat...

• back to list   • back   • next

Cu tine. Basm. Nu vreau. Sex. Cu tine. Nu vreau împreunare, împerechere, acuplare, copulaţie sau fornicaţie sau ceea ce pe latină s-ar chema coitus şi pe mahalagină altfel. Nu vreau definiţii religioase sau sociologice sau anatomice, nu, nu vreau nici o ştiinţă în ce vreau. Ceea ce vreau este topire. Ceea ce vreau este desăvîrşire, fuziune, prelingere, cînt unul cu altul, pe altul, lîngă altul, prin altul, în altul contopire completă amalgamă viaţă. Cum untul pe plită cum fierul în furnal cum răşina în brad şi doina în nai şi cacaua în ciocolată cum fructoza în fructe şi lactoza în lapte şi clorofila în iarbă, cum bobul de secară care îl strîngi în pumn şi devine făină, după, cum grăuntele de nisip care îl strîngi în pumn şi devine sticlă, după, cum ciobul de cărbune care îl strîngi în pumn şi devine diamant, după. Şi cînd capul îţi adoarme pe pieptul meu, după, nu este bubuit de tun ceea ce auzi ci clipocit de sînge între momente de viaţă multe înainte şi ultimul după.

• back to list   • back   • next

Procente A fost odată ca-n poveşti, A fost ca niciodată, Din rude mari împărăteşti, O prea frumoasă fată. Da, ştiu, sută la sută Eminescu, de ce adică mi-o citezi? A fost odată ca-n poveşti, A fost ca niciodată, La margini verzi de Bucureşti, O prea frumoasă fată. Tot şaptezeci şi cinci la sută el, mare lucru. A fost odată ca-n poveşti, Ca-n basme de odată, La margini verzi de Bucureşti, O prea frumoasă fată. Cincizeci. Încerci mai departe? Acuma ştiu că tu păşeşti, Ca-n basme de odată, La margini verzi de Bucureşti, O prea frumoasă fată. Ahm, douăzeci şi cinci la sută, tare-s curioasă... Acuma ştiu că tu păşeşti, Ca-n basme de odată, La margini verzi de Bucureşti, Ce-n ochii tăi se-mbată. Ai tăcut. Nu aveai lacrimi în ochi, cel puţin nu le-am văzut dar pacă pieptul ţi se ridica mai repede şi palma s-a strîns în pumn. Nu ştiu dacă sa mă bucur, că ai avut nevoie de el pentru ca să ajungi la mine, sau să fiu tristă, că ai avut nevoie de el pentru ca să ajungi la mine. Nu aveam răspuns bun. El mă inspiră ca să scriu, tu mă inspiri ce să scriu. Cea mai avară din dorinţi Din patimele mele, E ca în verzii tăi sorginţi Să semăn lăcrămele. * Aş putea re-scrie şi celelalte nouăzeci şi şase strofe. Şi ar fi ele o sută la sută tu? Nu, o sută la sută tu!

• back to list   • back   • next

Intimitate Nu luceafăr la care te uiţi din cînd în cînd vreau să-ţi fiu, ci colb de drumuri în care calci, în care te prăfuieşti fiecare zi, vreau să-ţi fiu. Nu poezie care citeşti şi uiţi apoi vreau să-ţi fiu, ci cotor de măr care ronţăi pînă la sîmbure, pînă se înegreşte vreau să-ţi fiu. Nu dragoste vreau, ci Dragoste. Nu intimitate, ci Intimitate vreau. Cu tine. Cînd genunchii se ating sub masă şi scînteile miros a firicele de păr ars. Cînd licurici tîşnesc dintre coturile care se ating din cînd în cînd la plimbare şi cînd te prefaci că te impiedici ca să te iau de subsuori şi să simţim piatra sînului cum cade în furnalul palmei. Nu sex. Nu pierzania momentului de iubire ci momentul de înainte, momentul de după cînd rîvna începe şi rîvna nu se termină şi tot ce rămîne este o rîvnă care ştie numai să crească ca un fir de iarbă, ca o floare, ca un stejar. Intimitate. Cînd îţi laşi degetul mic în pumnul meu, strîns. Şi viceversa. Cînd te speli pe dinţi lîngă mine şi te îmbraci sub ochii mei rugîndu-mă să îţi trag sus fermoarul de la talie pînă la gît iar pe urmă îţi pui ruj de buze în aceiaşi oglindă în care eu îmi leg cravata. Cînd dansăm fără muzică şi auzim muzica cînd ne vedem ochii. Cînd mă săruţi la colţul gurii nu numai pentru fărîmitura de prăjitură rămasă acolo dar şi pentru fărîmitura de prăjitură rămasă acolo. Cînd nu te temi să intri goală sub aceiaşi plapumă cu mine ştiind că vreau mai mult să te privesc decît să te ating şi adormim ca doi îndrăgostiţi din depărtare fără pară, dar ce tandreţe. Intimitate. Cînd îmi zici – vino înapoi! Şi nu aştepţi răspuns, pleci. Fiindcă ştii.

• back to list   • back   • next

Adică... pentru ce? Puţin contează cîte sute de pagini au scris, sau cîte mii. Cîte poezii. Ce rămîne din ei, o poezie? Poate două? Şi restul este doar support sub picior de tablă să nu se clatine sau greutate să nu ia vîntul faţa de masă sau încă o suprafaţă de... curăţat praful de pe ea. Nu mult altceva, poate chiar nimic altceva. Poate chiar praf. Uite la Bolintineanu, ce ştim de el, Muma lui Ştefan cel Mare, ce altceva? Ştie cineva de Mărioara, de Moartea lui Mihai Viteazul, de Mircea la bătaie? Coşbuc, mai ştim noi ceva în afară de sublimul El Zorab? Alecsandri, Peneş Curcanul, sigur, incredibilele linii “Allah! Allah! ” turcii răcnesc, Sărind pe noi o sută. Noi punem steagul romînesc Pe crîncena redută. dar altceva? Şi chiar incomparabilul Eminescu, bine poate mai ştim de el mai mult ca una, două poezii. Zicem Luceafărul, zicem Scrisoarea III, Pe lîngă plopii fără soţ, Mai am un singur dor... da, poate şi Ce te legeni?... dar sutele celelalte? Dar sutele celelalte ale celorlalţi? Durere, aşa o durere aş simţi cînd gîndesc... Şi acum ajungem la mine, adică ajung la mine. Bine, Bolintineanu una, Alecsandri vre-o două-trei, dar eu? Dacă toţi ăşti marii vre-o una, două, trei atunci ce poate aştepta ăst mic, insignificant, eu? Nimic. Sau dacă aş fi să folosesc numere atunci să-i spunem numărului pe nume: zero. Pierdere de timp. Iroseală. Nerozie înfumurată. Şi undeva, înăuntru, poate chiar pierzanie. Beau. O bere. Un vin. Un rachiu bun, tare, romînesc. Fiindcă vreau să înţeleg pe ei pe mine pe toţi alţii care nu-i citesc, care nu mă citesc şi poate am nevoie de ceva ceaţă ca să văd mai clar, ca orice lunatic, ca orice rătăcit, ca orice păgubaş. Şi deodată cred... da, cred, nu-s chiar sigur da-s sigur că cred că înţeleg. Nimeni nu scrie pentru a fi citit. Nimeni nu scrie pentru alţii şi dacă alţii vor voi să citească atunci sunt ei bineveniţi dar nu asta-i punctul important. Punctul important este că ei, că eu scriem pentru noi, pentru noi înşine şi la dracu cu restu lumii. Dacă vor citiţi! Dacă nu vor nu citiţi! Şi dacă nici nu ştiu ei dacă vor sau nu vor una noi, care scriem, ştim: para, patima asta din suflet nimic nu o poate stinge, numai cuvintele. Da, şi moartea, dar mai avem noi ceva timp pînă atunci. Aşa gîndim cînd scriem. Şi focul ne curge din pană ca rîul la vale, ca lacrima sub ochi, ca lava topită din vulcan.

• back to list   • back   • next

Şeherezadă Moarte moarte, o, aleasă, tu, a dracului mireasă, inocentă fără vină şi de-a pururea virgină, Chiloţeii de mătase, şase sute şaizeş’şase scris cu litere mărunte l-a ta margine de frunte, Sprîncenuţa arcuită, săndăluţa aurită, sînul cald de blîndă lună, sfîrcul roşu de furtună, Licuricii pe la gleznă de îmbrac-a lumii beznă, pe căpşorul tău coroană o, frumoasă, o, icoană, Ce blestem a dat pe tine cum nu cade pe neştine că ţii coasa într-o mînă şi în celalt pumn ţărînă Şi de-ţi sta-va seceratul deflora-va necuratul a ta dulce feciorie în a nopţii cununie Ş-aşa cade-ntruna coasa ai fi tu a lui mireasa dar atît cît timpul creşte şi tăişul nu toceşte Blestemată eşti, o, moarte lumea-n spate să te poarte, iar acuşi m-aplec şi eu şi nerodu-mi priapeu.

• back to list   • back   • next

Piesă în trei acte şi cîteva palme Stăteam la vorbă unul lîngă altul unul în faţă de altul, prieteni, pînă ce la un moment dat te-ai ridicat şi mi-ai tras o palmă de m-ai zăpăcit. Pe urmă te-ai aşezat înapoi şi am continuat taifasul. Chiar dacă am rămas o leacă nedumerit. Au trecut încă cîteva minute, poate ore, tocmai am ajuns la discutat chestii cu iepuri cînd te-ai ridicat iar, iar o palmă. Nu mai tare, la fel. Cum adică, chiar nu iubeşti iepurii, am gîndit. M-ai zăpăcit. Iar. Dar te-ai aşezat iar şi am continuat ca şi cum nimic nu s-ar fi întîmplat. ştiam ce gîndesc eu, nu ştiam ce gîndeşti tu. A treia palmă m-a năucit. Nu mai eram la iepuri, nici la cîntece, nici la economia mondială, eram la o fază de linişte. Ca în orice conversaţie. Aşa că m-a năucit. Fie ce-ar fi, trebuia să înţeleg. Eu. ...păi nici nu te-am atins, măcar! Tu. ...păi, nici nu m-ai atins, măcar! * Te-am sărutat. Am pus stăpînire pe gura ta, pe buzele tale, pe limbă pe dinţi pe răsuflare le-am cotropit, le-am chinuit le-am mîncat înşfăcat mestecat de ar fi devenit carne tocată dacă aş fi continuat cîteva zile eforturile mele, a durat doar cîteva ore. Eram gata să trec la a doua fază, şi ţi-am părăsit gura. Mi-ai tras o palmă de-am început să aud marea fără scoică, minimu două ocale. Dar m-ai lăsat să trec la a doua fază. Am început să te dezbrac, de la talie în sus. Întîi bluziţa subţire, nastur după nastur, încet, cu grijă să nu rup nici nasturii nici pînza, ţi-am tras o mînă afară, pe urmă cealaltă mînă, cureluşele de pe umeri au căzut jos împreună cu ceea ce ele suportau umerii de marmură sînii de zăpadă sfîrcurile de frag îmbibate cu alcool şi aprinse cu o privire am pus stăpînire pe tot cotropit, chinuit mîncat înşfăcat mestecat de ar fi devenit rană deschisă dacă aş fi continuat cîteva zile eforturile mele, a durat doar cîteva ore. Eram gata să trec la faza a treia, ultima, şi ţi-am părăsit umerii, sînii, sfîrcurile. Mi-ai tras o palmă de nu mai auzeam nici marea, trei ocale, asta sigur. Dar m-ai lăsat să trec la faza a treia. Te-am dezbrăcat. De la talie în jos. Goală. Ca Venus înainte de şi-ar fi pierdut mîinile. Ca Gioconda înainte de a se fi îmbrăcat pentru Leonardo. Ca Iulia, cînd s-a dăruit lui Romeo. Ca o zi de vară. Am căutat, am găsit, am căutat iar şi m-am făcut că nu găsesc numai ca să continui să caut şi cînd în sfîrşit nu am mai avut nici o scuză am găsit totul ultima oară şi ca un stăpîn dement am cotropit, chinuit mîncat înşfăcat mestecat de ar fi devenit coroană solară dacă aş fi continuat cîteva zile eforturile mele, a durat doar cîteva ore. Sfîrşitul poate chiar cîteva secunde. Mă aşteptam la zece ocale de palmă, nu a venit. Te-ai ridicat. Te-ai îmbrăcat. Ai pornit-o spre uşă şi nu puteam să te las să pleci, misterul era prea mare, prea nebulos. De ce? am întrebat. De ce ce? ai răspuns. De ce prima palmă, de ce a doua palmă? De ce nu ultima palmă? M-ai privit aşa cum un înţelept priveşte un neghiob, cu dragoste nepărtăşită. Aşa cum o mînă priveşte un creion, aşa cum un înger priveşte un discipol, un apostol, cu dragoste infinită. De ce prima? am repetat. Fiindcă te-ai oprit, ai răspuns. De ce a doua? am insistat. Fiindcă te-ai oprit, ai răspuns. Şi de ce nu a treia? Fiindcă te-ai oprit. Cred că arătam cam pierdut, aşa că nu a trebuit s-o spun în cuvinte. Te-ai oprit, prima oară. De ce? Nu mi-ai dat totul, puteai să continui. Te-ai oprit a doua oară. De ce? Nu mi-ai dat totul, puteai să continui. Te-ai oprit a treia oară. Din păcate nu puteai să continui. Dar mi-ai dat totul. * Am coborît din avion. Am intrat în aeroport. Ai fugit spre mine, te-ai oprit la un pas, mi-ai tras o palmă de era să declanşeze alerta anti-terorism şi pe urmă mi-ai luat gura de parcă nu ai fi fost mîncat de trei luni. Am trecut ziua în cofetării, în parcuri, în cafenele, pe trotoare în ascensoare în tramvaiuri mînă în mînă, tot timpul mînă în mînă. M-ai condus la aeroport. Mi-ai lăsat mîna şi mi-ai tras o palmă de era să declanşeze alerta anti-terorism, iarăşi, pe urmă mi-ai luat gura de parcă nu ai fi fost mîncat de trei luni dar ştiam că ai mîncat cîteva ore inainte. Cu mine. O savarină. Cu o singură linguriţă. Îmi explici? Este nevoie? Da. Încă un sărut. Ultimul. O oră, două, nu ştiu, era să pierd avionul. Prima, fiindcă a fost aşa de lung. Acolo. A doua, fiindcă a fost aşa de scurt. Aici. M-a pus pe gînduri. Şi data viitoare? Depinde. Depinde de ce? Depinde de cine. Depinde de cine? De tine.

• back to list   • back   • next

Aşa, cîteodată Aşa, cîteodată, cînd mergi pe stradă şi nimenea nu te vede iei un băţ şi îl tragi pe grilaje de fier în jurul bisericilor făcînd o gălăgie ca o chitară dezacordată tare-aşvrea să fiu cel băţ lung şi şugubăţ să simt în a ta mînă bătaia de vînă momentul tău zburdalnic şi rîsul tău cel falnic înainte ca băţul să cadă şi viaţa să te tragă înapoi în albia-i adîncă cu minutele-i precise şi picăturile ordonate ca soldaţi la paradă şi tu intri într-o barcă fără vîsle şi fără cîrmă înspre o mare fără valuri fără peşti fără asfinţit. Aşa, cîteodată, cînd te plimbi în parc şi nimenea nu te vede te apucă nebunia şi-ţi arunci hainele împrejur şi în chiloţei dantelaţi şi sutien asortat te iei la ţopăit în iazul de un cot adîncime speriind broaşte şi stuf şi nuferi tare-aş vrea să fiu cel iaz de-ale vieţii să fac haz să fiu broască gură-cască a tale călcîie să spăl cu tămîie sub a tău picior să-ngrop al meu dor înainte ca hainele să te găsească şi să te încătuşeze din nou cu acelaşi azi şi acelaşi mîine care devine un azi înainte de un mîine asemuit ferecată într-o cabană cu o singură uşă cu un singur geam şi aceleaşi note repetate de aceleaşi instrumente la un infinit ce se termină cu un sfîrşit. Aşa, cîteodată, cînd eşti acasă şi nimenea nu te vede dai drumul la duş şi te ascunzi sub el cu haine cu pantofi cu tot apa ţi se prelinge între piele şi hăinărie carnea ta maglă mîinile freacă rufăria pe tine şi în tine pînă ce începi să fierbi un scurt strigăt anunţă că festivalul s-a terminat cu o slavă divină şi o furtună care începe să adoarmă tare-aş vrea să fiu cea mînă peste iad şi rai stăpînă să fiu apa pe sprîceană aburii născuţi sub geană să simt focul care taie carnea pînă-n măruntaie coapsa de a-mi fi obadă şi în focu-i să cad pradă înainte ca să te despoi de umezeala închisă între firele de pînză să te ştergi cu un prosop gros să te îmbraci cu seceta închisă între alte fire de pînză şi să răspunzi chemarea bucătăriei cu atîta şi atîta grame de sare şi atîta şi atîta kilograme de făină şi atîta şi atîta minute de cuptor dar gustul nu schimbă şi mirosul este bătut în cuie şi mesteci ca o uşă care scîrţîie sus jos sus jos sus jos...

• back to list   • back   • next

Regina, Regele, şi Eu Sunt neputincios faţă de cuvinte parte fără minte între fraze ciunte virgule cărunte sclav la al meu gînd poate că-n curînd... Mă ascund, parc-aş avea o şanşă, ha, seara cînd răsare soarele cînd moare visul cînd se-nchină la a mea regină chiar de ştiu că-i lege Niciodată-i rege... Mă chinui sub cuvinte, mă repet, self-plagiator vreau să-i zic adese vorbe mari alese duc război cu mine dar cînd timpul vine Niciodată Cruntu taie-n Eu Măruntu.

• back to list   • back   • next

Tehnologie Modernă Odată era făcută de un maistru fierar, din tablă poleită cu nituri jur împrejur şi curele cătărămate agăţată pe coapse şi împodobită cu floricele de fier mascînd ilustre capcane dinţate sau tăioase, o cheie uriaşă atîrnată în turn de biserică şi pete de rugină se iveau pe ici, pe colo, pe dincolo. O puteai desface, dacă insistai, şi fără cheie, cu o daltă, cu un ciocan pneumatic, cu o bombă atomică dacă ar fi fost inventate pe atunci. Astăzi tot ce e nevoie este de o hîrtie, mîzgălită cu cîteva semnături, împăturită, uitată într-un saltar. Tehnologie modernă. Cea mai eficace centură de castitate. Daltă, ciocan pneumatic, nici măcar o bombă atomică nu pot a o deschide. Singura cheie potrivită este o vorbă graţioasă a unei făpturi graţioase gata a zice un cuvînt graţios... da! Aştept.

• back to list   • back   • next

Poezia Mea Poezia mea. Ha, poezie. Aşa zis. Molie căzută într-o lumînare aprinsă, arsă, carbonizată. Fruză gălbejită şi veştedă fărîmată sub călcîi de cizmă. Barcă, eşuată, putredă, plină de găuri. Urîtă, ca o peniţă crăcănată ca un om de zăpadă topit, ca o Babă Cloanţă înainte să se pieptene, şi după. Poezia mea. De ce dracu o scriu? Ha! Habar n-am. Poate fiindcă tu, totuşi, o citeşti?

• back to list   • back   • next

Independenţă Gurile au decis să-şi facă de cap, şi-au declarat independenţa şi s-au unit. Republica Populară Gurală, cică RPG. Interesantă expresie, gurile îşi fac de cap! ai scris pe o foaie de hîrtie şi mi-ai arătat-o, că doar pierduseşi gura şi nu aveai cu ce vorbi. Da! am scris pe dosul foii de hîrtie, că doar pierdusem şi eu gura, imaginează-ţi că şi mîinile îşi declară independenţa şi se unesc, nu o să mai avem de loc cu ce comunica. Am adăugat un smiley, că nu aveam gură să zîmbesc cu ea. Şi dacă coapsele îşi declară independenţa şi se unesc şi ele atunci putem comunica între noi doar cu bătăi de inimă, ca primitivii, cu tobe. Era pesemne primăvara independenţei, a unirii că şi mîinile şi-au declarat-o, şi coapsele. Nu mai aveam încotro, trebuia să începem să comunicăm ca primitivii. Dar ce de frenezie în tobele alea, ce de viaţă...

• back to list   • back   • next

O Noapte Aş dori mititei, dar nu. De ce? Am să miros a usturoi. Atunci... sărmăluţe? Da. Am chemat chelnerul. Am comandat. Tu mestecai eu priveam. Tu înghiţeai eu priveam. Tu beai eu priveam. Tu vorbeai eu priveam. Nu mănînci? Da, din ochi. Dar am mîncat şi din farfurie. Şi din farfuria ta. Aşternutul era răcoros, pielea ta era caldă pe aşternut, sub palmă. Să desfiinţez alarma de incendiu? Crezi că va fi aşa de cald? Da. Am desfiinţat-o. Bine am făcut, am salvat ceilalţi oaspeţi ai hotelului de o spaimă trecătoare, de două ori. Încercăm de trei ori? Încercăm. Nu a mers. Am reinstalat alarma. Nu trebuia. A mers, după instalaţie şi toţi oaspeţii s-au întîlnit pe gazon care în halat şi papuci, care în halat fără papuci, noi sub o pătură trasă de trei ori împrejurul nostru ca să ascundă jăraticul. Am coborît la micul dejun. Tu mestecai eu priveam. Tu înghiţeai eu priveam. Tu beai eu priveam. Tu tăceai eu priveam. Ai destul? Niciodată! Nu îmi amintesc ce vedeam. Prea mă orbeai, prea te iubeam. Prea te iubesc.

• back to list   • back   • next

miracol gură la gură piept la piept coapsă la coapsă doi lunatici care s-au găsit în carul care rotea celelalte miliarde de pierduţi de ameţiţi cu un azi de spînzuraţi cu un mîine ne-am amestecat aerul ne-am amestecat vinul, sîngele, ne-am amestecat liniştea după cea turbare năpraznică şi acum ne uităm după caii care trag soarele înapoi la locul lui. crezi în miracole? m-ai întrebat. aşa o întrebare simplă, aşa un răspuns lesnicios... veritas simplex oratio cred! am răspuns, gură la gură piept la piept coapsă la coapsă cu miracolul.

• back to list   • back   • next

Împlinire Cînd braţ de vînt va legăna A codrilor oştire Şi-n grai de doină vom cădea În dulce-adevăsire, Atuncea ne vom întîlni Prin albe aşternuturi La miez de noapte înspre zi Roind cu nori de fluturi. Cînd ciob de soare va cădea Pe-a munţilor cunună Şi-n cap de cuie pe podea Va arde-un ciob de lună, Atuncea-n pat bătut cu in Şi clipociri albastre În piept îţi voi zidi un chin Împresurat cu astre. Cînd cîrd de ciori va ciorăi Cu ciocîrlii olaltă Şi licurici s-or împleti În adîncimi de baltă, Atuncea cerul va crăpa Cu-a corpului topire Şi va sfîrşi şi inima Cu-a vieţii împlinire.

• back to list   • back   • next

Nu Vreau. Vreau. Nu vreau să te port în braţe într-o biserică, nu vreau să te port în braţe într-o moschee, sinagogă sau templu budist, Nu vreau să-ţi citesc Eminescu, nici Homer, Shakespeare sau Rumi, traduse, sigur că traduse, Nu vreau să-ţi fac recital la vioară sau la pian sau la tobe sau la nai, oricum nu ştiu vioara sau pianul sau toba sau naiul, Nu vreau în cinzeci de ani să-ţi pun cunună de flori pe cap, să-ţi atîrn ghirlandă de flori de gît, să-ţi leg brăţară de flori la încheietura mîinii, să-ţi rotesc inel de flori de şapte ori în jurul degetului că doar nu am să trăiesc cinzeci de ani, asta nu-i poveste, asta-i poveste de drgoste, Nu, nu vreau. Vreau, Vreau să te port în braţe într-un cîmp de flori sălbatice acoperit cu maci, romaniţă, viorele, margarete, cicoare, ghipsariţă, păpădie, Vreau să-ţi citesc pe mine, să te vezi prin ochii mei şi să rămîi flămîndă de mine cum eu rămîn flămînd de tine, Vreau să-ţi cînt din pieptene, să rup o foaie din una din cărţile mele şi să o împăturez împrejurul pieptănului tău şi să-ţi fredonez orice melodie ai alege tu, Vreau în cinzeci de ani să-ţi pui cu mîna mea cunună de flori pe cap şi ghirladă de flori de gît şi brăţară de flori la încheietura mîinii şi inel de flori rotit de şapte ori în jurul degetului că doar ai să trăieşti cinzeci de ani cu mine în gîndul tău, asta nu-i poveste, asta-i poveste de drgoste.

• back to list   • back   • next

Vederi Corpul mi-l dai cîndva în Mai, pe plai, Între coaste dezgolite am să-ţi răsădesc căiri Excavate-n mina verde ce ascunzi între priviri, Am s-aştept să dea în floare ca o mare de culori Şi-am să cad în veşnicie cînd în soare ai să zbori. Suflul îmi iei sub plopi şi tei, îl bei, Prin şuvite răsfirate aşternute pe ogor Împletite ca mătasea cu un susur de izvor, Am să caut dimineaţa care dă în răsărit Cu un cor de mîndrii greieri şi arcuşul lor tocit. Viaţa mi-o ceri prin ierni şi veri, şi ieri, Sub a sînului minune într-un cîmp de ghiocei Doarme-o rază rătăcită lîng-un dor din ochii mei, Las încetinel urechea să îţi cadă pe poem Ştiu, că iadul mă aşteaptă, pentru ăst suprem blasfem. Prin amintiri ai vieţii zbiri, vampiri, O, nălucă trecătoare şi născută-n busuioc Las’ să cînt a ta minune şi să fiu a tău proroc, Iar cînd fruntea-mi obosită va să cadă-n poala ta Ia-mi din mînă bucheţelul ce-am cules... nu-mă-uita.

• back to list   • back   • next

Fapte. Indiscutabile. Cîteva exemple. Pămîntul este plat. Fapt. Legenda cu rotunzimea lui a fost inventată de guverne pentru a preveni un suicid de masă, à la lemuri, că doar nu-i destul loc pe broasca ţestoasă care-l ţine şi în plus va fi o duhoare groaznică. Sursă: enciclopedia conspira, pagina 133. Luna a fost desenată pe boltă pe vremea egiptului antic, că altfel de ce nu se vede decît o faţă? Găurile care le chemăm stele au fost făcute cam în aceiaşi perioadă şi scara care duce sus a fost aruncată la capătul pămîntului pe broască, jos (vezi mai sus). Sursă: enciclopedia conspira, pagina 512, paragraful 7. Soarele se învîrte în jurul pămîntului, asta o ştie orice copil, nu-i nevoie de nici o sursă. Tot fapt indiscutabil. Cea mai transparentă minciună. Triunghiul Bermuda este o gaură în pămînt (şi mare) care duce jos la broasca ţestoasă, lîngă elefantul din colţul sus, stînga. Cantitatea scheletelor şi a epavelor acolo era aşa de mare că guvernele (în secret) au hotărît să astupe gaura pe cîteva decenii. Misiuni secrete au fost trimise jos să măture locul. Sursă: enciclopedia conspira, anexa. Limbile pe lume sunt aceleaşi, doar urechile sunt diferite şi fiecare creier are un filtru adaptat nevoii locale. Sursă: enciclopedia conspira, capitolul: fapte în fază de inspecţie. Vecina mea mănîncă numai salată, am văzut-o trei zile de-a rîndul la supermarket cumpărînd numai roşii. Şi nu erau verzi aşa că nu erau pentru murături. Lumea a fost creată în şase zile, nu şapte. Dar capitaliştii au insistat să se falsifice faptele că altfel era săptămîna de lucru prea scurtă pentru ei, aşa că nişte criminali ingenioşi au fost plătiţi să falsifice documentele originale; parte din urmaşii criminalilor mai trăiesc pe cealaltă faţă a pămîntului (au un lipici special ca să nu cadă pe broască). Sursă: enciclopedia conspira, pagina 207322. Mai am o listă întreagă dar parte din fapte sunt ţinute secret şi mă tem să nu fiu lichidat, parte sunt prea de necrezut, aşa că nici nu vreau să le menţionez. Am să vă spun doar două în plus, aşa, ca o salvă finală. Facem? Bine. Eu am să trăiesc pe veci. Fapt. Haha, n-aţi ştiut, nu aşa? Eu nu o iubesc. Fapt. Indiscutabil.

• back to list   • back   • next

Poezie Crezi că păianjenilor le place muzica? Eu cred că da, în ţara ta, unde-a ta suflare cîntă cu răcoare unde de-a ta mînă naşte-n cîmp fîntînă unde-adoarme ceaţa de cu dimineaţa findcă ai zîmbit şi s-a risipit. Crezi că ploaia ajunge cînd vede liliacul înflorit? Eu cred că vine după tine, pe un drum şovîi unde-a tău călcîi lasă-n urmă floare albă de cicoare cu nori de albine ce vin să aline inimii-i bătaie ş-a ei pălălaie. Crezi că sperietorile au milă de ciori? Eu cred că toate, poate, iar cînd la pîrîu te întinzi pe grîu vin şi lupi fugari obosiţi stejari feluri de lighioaie mioriţe laie si-ţi închin... nici ştii a lor poezii.

• back to list   • back   • next

Uscat Uscat. Ca o frunză căzută acum trei toamne. Ca un copac ars ca o stîncă ajunsă din lună. Uscat. Ca o poezie fără sens, fără destinaţie, fără cuvinte. Caut ceva umezeală, o picătură aici, acolo repede evaporată, prefăcută în molecule, în atomi, în melancolie, în nimic. Un cuvînt aici, acolo, o promisiune ascunsă, obscură, promisiune?... poate imaginară poate făcută mie de mine poate inexistentă, pesemne inexistentă. Tragi cu ochiul de după perdeaua în spatele căruia îţi ascunzi faţa şi încerci să-mi vezi melancolia? Uscăciunea? Sau nu tragi cu ochiul deloc fiindcă... ce contează? Încă o uscătură. Ca altele. Ca toate. O foaie albă de hîrtie pe masă, un creion ascuţit în mînă, ochii închişi. Nimic. Îmi lipseşti şi uscat rămîn, pînă mîine. Poate mîine tragi iar cu ochiul de după perdea şi de data asta te văd, poate. Dacă nu, rămîne poimîine, şi răs... şi aşa mai departe. Dar, ştii, odată şi odată cineva o să calce uscătura şi o să crape, o să se farîme, o să devie cenuşă. Şi nu va mai rămîne nici nimic. Poate atunci chiar ai să te uiţi, fără perdea?

• back to list   • back   • next

Un bucket list. Ştii ce-i aia? Sau poate este o şi nu un? Nu ştiu dar cred că nu contează, că doar nu-i o expresie de la noi ci de la ei. Şi cum se termină cu o consonantă cred că-i mai apropriat masculin chiar dacă listă, care-ar fi traducerea la noi, e feminin. Bine, apă de ploaie şi o tot bat în piuă, ştiu, hai să trecem la principal – bucket listul meu. Ce am eu în el? Cred că ar fi mai lung dar mai uşor să zic ce nu am eu în el, parte care depinde de mine şi parte care nu. Hai să vedem. Cum ar fi să zbor la lună. Nu-i în listă. Nu chiar am nici dorinţă dar nici bani. Sau să mănînc suşi în Japonia. Nu îmi place suşi chiar dacă ar fi prăjit. Sau să fac o croazieră în jurul lumii. Sufăr de rău de mare, şi cu Titanicul în minte... Hai, ce altele nu mai am, să vedem: nu vreau un Mercedes, sunt mulţumit cu Skoda; nu vreau să capăt un premiu literar, nu am nici o şansă; nu vreau să mă nasc din nou că atunci nu am să te cunosc, nu vreau să ştiu olandeza, să mă caţîr pe Everest, să-l întîlnesc pe Trump, să am păr, să fiu aviator, să dansez hip hop, să posedez un Van Goch, să joc tenis şi alte cîteva mii şi milioane de altele. Atunci ce da am în listă. Hai, să vedem şi aici, şi astea-s toate în dezordine aleatorie. Bine? Bine. Vreau să mănînc cîteva felii de telemea, cu o felie de franzelă unsă cu unt şi cîteva roşii tăiate. Cu sare. Poate că da, cine ştie? Vreau să gust o linguriţă de dulceaţă de prune verzi cu un pahar de sifon. Şi de gutui. Şi de vişine. Şi de trandafiri. Poate că da, cine ştie? Să mănînc cîţiva mititei cu pătlăgele de casă într-o grădină de vară. Poate chiar în grădina mea publică. Cu o halbă de bere, rece. Poate că da, cine ştie? Să vizitez mormintele. Ale rudelor mele, la Botoşani. A lui Umi, la Ierusalim. A lui Ştefan cel Mare, la Putna. A lui Mihai, la Bucureşti cu toate că aş fi preferat să fi fost la Ipoteşti. Al lui Zaporojan, la Botoşani şi el. Al căţeluşei mele cu toate că nu a mai rămas nimic, doar locul. Dar locul e sfînt. Poate că da, cine ştie? Să o întîlnesc pe Tereza, înainte ca unul din noi să plece “mai departe”. Să îi spun că poate am fi fost noi la întrecere unul cu altul pe băncile şcolii dar cîteva zeci de ani mai tîrziu mi-am dat seama că era fiindcă eram îndrăgostit de ea. Cel puţin din partea mea. Cel puţin ca copil. şi nu am ştiut. Poate că da, cine ştie? Să termin cartea a şasea, cea a cărei poezii nu ţi le trimit. Poate că da, cine ştie? Să găsesc catalogul clasei mele de la Numărul 2 la arhiva municipală. Poate că da, cine ştie? Să găsesc cumpărător la colecţia mea de timbre. Tare am mai lucrat greu la ea. Tare am mai cheltuit bani pe ea. Tare mai este învechită ca pasiune. Tare îmi mai ţine la inimă ca atunci cînd am început să culeg, să fur, să cumpăr, să schimb ca pe la şapte ani. Poate că da, cine ştie? Să găsesc Sanie cu Zurgălăi a lui Gică Petrescu. Poate că da, cine ştie? Să găsesc textul piesei Cravata Roşie în care am jucat, în care eram un fel de stea, care a dispărut împreună cu comunismul. Poate la un anticar, da, poate că da, cine ştie? Să te întîlnesc. Să te îmbrăţişez. Să te sărut. Să te ating. Să te iubesc. Pesemne că nu. ştiu. Dar... totuşi... poate că da. Cine ştie?

• back to list   • back   • next

Nu o poveste de dragoste. Nu o poveste de dragoste. Mai curînd o dragoste ca în poveste. Astea există, ştii, sunt ceva mai rare dar totuşi există. Un el, o ea şi... nimic altceva nu e nevoie. “Începută cînd?” Începută de mult, chiar de mult de tot, începută la... început. Dacă aparţii la mişcarea creativistă atunci începută cam cînd Adam şi Eva au fost izgoniţi din Eden atunci cînd au descoperit frumuseţea intimităţii. Iar dacă aparţii la mişcarea evoluţionistă atunci începută cînd prima bacterie sau virus sau amebă sau ce-ar fi fost a descoperit că poate să cucerească pămîntul prin divizare în două părţi identice, un fel de intimitate diferită, aş zice. Dacă “cineva” ar fi ghicit atunci că, după catralioane de catralioane de catralioane de trasee şi combinaţii şi evoluţii temporale posibile de la acel început şi pînă acum, noi doi am fi fost aşezaţi aici, la masa asta, genunchi contra genunchi şi umăr contra umăr, atunci acel “cineva” ar fi fost numit Dumnezeu fiindcă ar fi fost singura explicaţie posibilă. Dar cred că nimenea nu a ghicit cu toate că linia este neîntreruptă – a început “atunci”, s-a terminat “acum”, şi noi suntem aşezaţi la masa asta genunchi contra genunchi şi umăr contra umăr şi lumea nu mai există în afara unei sfere care ne înconjoară nu mai mare ca un braţ întins în orice direcţie. Al meu, al tău, oricare braţ care s-ar încumeta să se aventureze în afara cercului unde celălat braţ ar putea la orice moment să se întindă şi să-l prindă şi să-l strîngă cu o ardoare năpraznică. “Adică, un fel de butterfly effect, indeterminat dar inevitabil? Care creativiştii ar chema destin şi evoluţioniştii ar chema succesiune aleatorie?” Avea un dar a simplifica combinaţiile mele pompoase în simple fraze strălucite... Acum cîteva ore aveam vizitat monumentul celui pe care eu îl consideram şi îl mai şi consider cel mai mare poet al ţării, al lumii. Ne-am oprit în faţa bustului cernut cu timp, îi datoram ceva, ştiam că îi datoram ceva şi ea ştia la fel. După cîteva minute am simţit cum mîna ei se apropie de a mea, degetele se strecoară între ale mele, se înfiripă, se împletesc, se sudează şi deodată capul i s-a lăsat pe umărul meu, neaşteptat, timid, alintător. După cîteva clipe mi-am lăsat şi eu capul pe al ei, şi uite aşa am stat lungi minute pline de farmec, încîntare. Pînă am început să simţim ceva foame şi ceva răcoare şi am luat un taxi la hotel. Unde eram aşezaţi acum la masă, după, felurite resturi în faţa noastră, mîinile despărţite, de ce erau mîinile despărţite? Poate pentru că am trebuit să ţinem o furculiţă? Mi-am apropiat gura de urechea ei, nu ca să şoptesc, mai mult ca să-i miros pielea şi să simt căldura care emana printre firicelele de păr oleacă dezordonate din jurul urechii. De ce ne sunt mîinile despărţite? Nu şi-a îndepărtat urechea, nici nu şi-a rotit capul, poate chiar că s-a apropiat chiar ceva mai mult de gura mea. “Chiar de ce? Poate pentru că am trebuit să ţinem o furculiţă?” Şi după cîteva minute de tăcere i-am simţit mîna se apropie de a mea, degetele se strecoară între ale mele, se înfiripă, se împletesc, se sudează şi deodată capul i s-a lăsat pe umărul meu, neaşteptat, timid, alintător. Mergem? Am chemar chelnerul, am semnat factura, ne-am ridicat. Am urcat scările. Ea oleacă înainte de mine, trebuia, să o privesc tot timpul să o admir tot timpul să îi privesc rotunjimile dansînd sub subţirimea mătăsii ca şoaptele unei adieri pe suprafaţa unui lăcuşor pierdut sub lună. “Sau pe lună?” Nu ştiam că îmi asculta gîndurile, degetele s-au strîns încă oleacă, o, ce durere divină. Intrăm? Am intrat. Vorbele s-au terminat. Frisoanele au luat stăpînire. Nu te aşeza! Nu s-a aşezat. Cînd s-a terminat sărutul? Sau chiar cînd a început sărutul? Poate că a început atunci, de mult, cu începutul şi nu o să se termine niciodată, nici cu sfîrşitul? Te iubesc, i-am zis. Mă iubeşti? i-am zis. Te iubesc, i-am zis. Mă iubeşti? i-am zis. Te iubesc, i-am zis. Mă iubeşti? i-am zis. Uite, poţi să-mi spui, i-am zis, nu sunt martori, nu sunten înregistraţi, îţi promit că am să uit cu toate că ai să ştii că mint, şopteşte, ca să nu aud, dar ca să ştiu. Te iubesc, i-am zis. “Te iubesc. Uită!” Sigur că am uitat. Sigur că nu am uitat. Gurile s-au înnodat din nou, limbile s-au găsit, s-au înnodat şi ele, au început să joace de-a v-aţi ascunselea şi de-a v-aţi prinselea şi de-a v-aţi găsitelea printre dinţi şi gingii şi buze si ceruri de gură înecate în roua dezirului, palma mi s-a aşezat pe mătase, acolo, unde dedesubt înflora un sîn. O clipă, doar o clipă, a îngheţat. Şi ghiaţa a devenit apă, şi apa a devenit puhoi şi puhoiul a dus totul în drumul lui... Întoarce-te! S-a întors. Am prins limba fermoarului şi am început să o trag jos, încet, dacă se putea şi mai încet o făceam şi mai încet, mă opream la fiecare milimetru să îi ating pielea, să îi zgîrii vertebrele care apăreau una după alta, să aventurez vîrfurile degetelor la dreapta şi la stînga şi înapoi şi în sus, fermoarul cădea mai departe, reduta se destrăma, am ajuns la linia sutienului aproape că am rupt-o înainte ca să reuşesc să o desfac, tremuram de o febră mai aspră ca febra tifoidă cu febra galbenă cu febra cuartă toate amestecate într-un singur corp, al meu, al ei. Rochia i-a căzut la picioare. A păşit afară din ea. Întoarce-te! S-a întors. Am îngenuncheat. Miros. Văz. Simţuri dezlănţuite la vîrfuri de degete care au început să cutreiere păşuni şi iazuri şi dealuri şi poiane. Aşează-te! Alungeşte-te! Întinde-te! Întoarce-te! Roteşte-te! Strînge-te! Încovoaie-te! Destinde-te! Dacă paradis există pe pămînt... dacă? Dacă divinitate există pe pămînt... dacă? Dacă femeie există pe pămînt... dacă? “Aşează-te! Alungeşte-te! Întinde-te! Întoarce-te! Roteşte-te! Strînge-te! Încovoaie-te! Destinde-te!” Multe ore, multe investigaţii, multe convoiae pierdute scrutînd ţări neştiute şi ţîrmuri necălcate înainte, multe peripeţii mai tîrziu ne-am găsit aşezaţi turceşte unul în faţa celuilalt, goliciunea tot aşa tulburătoare ca la început de viaţă dar adevărul şi mai tulburător ca goliciunea. Mă iubeşti. Mîinile mele îi cîntăreau şi dezmierdau sînii goi căzuţi ca doi porumbei albi în căuşul palmelor, timp ce degetele groase încercau, nu fără succes, să trezească sfîrcurile la viaţă. Mîinile ei erau ocupate cu ceva mult mai mundan. A prins între două degete pielea la marginea ochilor mei şi tot încerca să o întindă, pesemne ca să vadă dacă ridurile pot fi făcute să dispară. “S-ar putea, cu Botox. Să nu îndrăzneşti. Astea înseamnă că zîmbeşti mult.” S-ar putea şi cu un fier de călcat. Dacă tu te dai voluntară atunci accept. Nu cred că a apreciat gluma, poate a crezut că nu-i o glumă. “Să nu îndrăzneşti. Astea înseamnă că zîmbeşti mult. Te iubesc.” M-ar fi pierdut atunci şi acolo. Atac de inimă, atac de astmă, atac de stupefacţie? Aşa de nebănuit, neaşteptat, m-am făcut albastru de mare la faţă pe urmă violet de apus pe urmă roşu de foc... am trecut criza. Ce ai zis? “Popa nu repetă de două ori pentru o babă surdă,” mi-a tras-o, cu roşul meu de foc împrăştiindu-se pe faţa ei, mi-a tras o palmă de mi-au dat lacrimile, mi-a tras un sărut de mi-au dat lacrimile şi a sărit jos din pat fuga la baie. Am rămas înţepenit, poate înlemnit, poate împietrit dar ochii o urmăreau din spate cum răsărita urmăreşte soarele, tot din aceiaşi dar şi din altă pricină. “Îmi tragi sus fermoarul?” Spatele întors la mine. Mai bine aşa, nu îmi vedea umezeala pe obraji. Am tras fermoarul – trădătorul, laşul, vicleanul, nemernicul în sus cu aşa nestăpînire că eram să rup rochia. “Te doare?” Mor. M-am îmbrăcat şi eu. Era sfîrşitul lumii. “Spune, încerci numai să scrii viitorul? Sau încerci chiar să-l creezi? Cu astă bucăţică de poveste. Este povestire sau prevestire? Sau încerci vrăjitorie. Aşa e? Sau aşa nu e?” Dacă îţi răspund că e – speranţă, ar fi deajuns? Am coborît scările, mînă în mînă. Ea oleacă înainte de mine, trebuia, să o privesc tot timpul să o admir tot timpul să îi privesc rotunjimile dansînd sub subţirimea mătăsii ca şoaptele unei adieri pe suprafaţa unui lăcuşor pierdut sub lună. “Te repeţi.” Adevărurile trebuie repetate la infinit, ca o mantră, ca o rugăciune. “Ca un gînd interzis.” Interzis? Cine îmi poate interzice gîndurile, lumea? La dracu cu lumea. Te iubesc. “Te repeţi.” Adevărurile trebuie repetate la infinit, ca o mantră, ca o rugăciune. Mă iubeşti? Ne-am despărţit în faţa lui, în faţa monumentului lui. Consideram apropriat ca cel mai mare poet din lume să întrezărească cea mai mare iubire din lume în acea licărire mistuitoare care pălăia între ochii noştri. A luat un taxi spre o destinaţie care nu mă interesa. Am luat un taxi spre o destinaţie care nu o interesa. Lumea s-a stins. O să se mai aprindă odată? Ha, o să se rostogolească bolovanul la vale, o să se topească ceara în foc, o să-mi mai înflorească liliacul în piept?

• back to list   • back   • next

Mere O, divină zînă Dă-mi cu a ta mînă Mărul şi iubirea Viaţa şi căirea, Dă-mi o dimineaţă Fără nori şi ceaţă Dulce c-a tău strugur Plină cu-a tău mugur, Iar de-a fi c-o doamnă Care-i zice toamnă Va-ntreba, hapsînă, “Ce-i pricina, zînă?” Zi-i, Ştiu că-n mîine zace Linişte şi pace Dară azi... furtună Rage-n piept şi-mi tună. * Lasă mărul tău să cadă În imensa mea ogradă În pămînt să putrezească Şi din el să încolţească Într-un arbor mare, falnic Gros de trunchiu şi năvalnic, Am să leg de creanga-i sfoară De salcîm şi răchişoară Iar sub ea scîndură lată Cu mătăsuri verzi ornată Leagăn dulce să îţi fie Într-un cîmp de păpădie, Am s-te iau de subsuoară Am s-te legăn pînă-n seară Am s-te legăn pînă-n zori Pîn-l-a iernii albe flori Pîn-ce nu te-oi mai iubi, Zece ani... o sută... mii! * Un măr pădureţ Pentr-un nătăfleţ Pară pădureaţă Pentr-o nătăfleaţă, Mure pădureţe Pentru nătăfleţe Pepeni pădureţi Pentru nătăfleţi... Am început s-o iau razna la vale de am uitat ce vroiam în fond să spun. Ai făcut o mutră de m-aş fi făcut piatră dacă nu portam ochelari fumurii. Şi? Rămîne ceva şi pentru mine? Adică pădureţ, pădureţe, ş.a.m.d.? Adică dulceag, acrişor, amărui... Adică dulce, acru, amar? Adică... pepeni amintire mure de-o iubire pere poezie mere pe vecie. Adică... Un măr pădureţ ce s-iveşte sub ie În mîna iubitului tău pe cîmpie Sau poate-i o pară ce-aduce la gură Şi ea pădureaţă doar dragoste pură Sau mure de foc pădureţe şi sfinte Ce-ţi joacă sub bluză un joc fără minte Sau fir-ar chiar pepeni, micuţi, pădureţi, Ş-aş da pentru ei şapteş-şapte de vieţi... Sau sînu-mi, c-o faclă în el, jucăuşă De arde pădurea în jar şi-n cenuşă. * mere plin plăcere, prune prin păşune, mure prin pădure, fluturi prin ţesuturi, amintiri aprinse trec prin inimi stinse mai răscol un cuget mai trăiesc un ruget pînă coana iarnă vifor aprig toarnă mere interzise prune circumcise mură ne-o striveşte flutur ni-l răpeşte amintire taie mioriţă laie du-i iubite-i veste că nu e poveste că a fost odată am iubit o fată o, acum plecată, o, dar minunată. * Una e frumoasă una-i negricioasă una-i cu scînteie-n ochiu-i dar în mîini c-o coasă, Hesperide iele zîne între stele vreau să dau un măr de aur şi iubitei mele, N-oi fi eu nici faur n-oi fi nici balaur doar un biet poet ce-ncearcă să vorbească-n graur, Dar a mea iubită e o răsărită o icoană, o cîntare, vis cernut prin sită, E o ciocîrlie dar visez să ştie c-a ei mură ruptă-n flamă vreau a mea să fie, Ochii ei smaralde buzele ei calde ş-a ei picioruş doresc eu stihul me să scalde, De-i de preţ şi plată pentru măr şi fată da-voi vara, da-voi iarna, da-voi viaţa-mi toată. Cîntă cea frumoasă şi cea negricioasă şi cea cu scînteie-n ochiu-i dar în mîini c-o coasă, Zi-ne tu nu faur şi tu nu balaur şi tu biet poet c-o voce ce s-avîntă-n graur, Uite măru-n mînă pentru a ta zînă dar ce zici se va abate, nu sunt eu stăpînă, Îţi va arde-n minte caier de cuvinte şi muri-va poezia-ţi de acu-nainte, Nu va ştii iubita scumpa-ţi răsărita pentru mărul ăst de aur că te-a ars ispita, Da vezi, aste iele nu suntem chiar rele înveli-vom mărul ăsta-n pămătuf de stele, Şi-ntr-o colivie pentru ea, să ştie, vorbe scrise-n limba graur arse pe hîrtie.

• back to list   • back   • next

Cînd e simplu, cine are nevoie de complicat? Spune-i frunzei să se-ascundă Uită toamna muribundă Sunt venit să-ţi cînt un soare Şi la gleznă de picioare să-ţi leg fundă. Las’ să cadă şerveţelul Strînge-n braţe muşeţelul Ţine-n mînă lănţişorul Să înşir şi mărţişorul şi inelul. Fugi desculţă pe cărare Strînge-n pumni cireşi amare La sfîrşit de potecuţă Să îţi cos la mînecuţă albă floare. Odihneşte-te pe-o bancă Pe covor de lînă spancă Şi ascult-o poezie Plină de cea frenezie bot’şănenancă. Te prind iar, la colţ de stîncă Podobită c-o casîncă Iartă-mă, dar pierd măsura, Ochii-mi, mîinele şi gura te mănîncă.

• back to list   • back   • next

Un alt nimic. Sau poate tot. Sau modus nerodus. Ştiu nimicuri. Ştiu că proză ar rima şi cu osmoză dar dacă mă pun la treabă aş alege mai degrabă celuloză. Ştiu că mie sau mînie ar rima cu scăfîrlie iar dacă aş vrea romanţă şi ceva extravaganţă, ciocîrlie. Sunt şi alte, similare, prin uitate-abecedare dar niciunul nu şopteşte nu explică, nu grăieşte cum mă doare. Cred că-s cam firav de minte că mai caut înainte printre feluri de dihanii vorbe, fraze şi zîzanii şi cuvinte. Fincă, vezi, ştiu de-a-nceputul că mi-i limitat avutul în expresii şi litanii, cînturi, rime şi citanii, sec mi-i lutul. Dar, te rog, mai chibzuieşte ce nerodul ăst trăieşte, unul singur este modus cum gîndeşte ăst nerodus, te iubeşte.

• back to list   • back   • next

Zvonuri Las-acuma zvonul Să-mi dicteze tonul. De-ar fi zvon de primăvară Cu-a ei mugur subsuoară Cu-a ei floare timpurie În covoare pe cîmpie Şi o ciocîrlie-n soare Prin a zorilor răcoare Ar fi tonul meu un cîntec Din a Gaiei tandru pîntec. Şi de zvon ar fi de vară Cu-a ei roş amurg de seară Cu-a ei mere-abia căzute Şi momente petrecute Jos pe luncă lîngă tine La limbutele albine Ar fi tonul meu poetic Poate, puţintel, frenetic. De ar fi de toamnă zvonul Cu adîncu-i baritonul Dac-ar fi de ramuri goale Maldări mari de mici petale Despre nori căzuţi de ceaţă Şi-nceput de fin de viaţă Cred c-a doinei ton aş scrie Pe-o fîşie de hîrtie. Iar de zvon de iarnă, bine, Dacă vocea m-ar mai ţine Tare-mi mai plăcea s-omătul Chiar găseam în el desfătul Care-n viaţa-mi tulburie Nu prea mă găsea să vie Uite-ar fi ton de romanţă Şi de-o dulce alianţă. Dară... Primăvară nu-i, nici vară, toamnă? iarnă?... surioară anotimpurile toate cam de astăzi sunt plecate nu-i nici mîine nici mînie în deserta-mi colivie gol îi zvonul mi-i şi tonul hei, să fie. M-au lăsat şi rimele, strofele intimele, da, am încercat război dar ieşit a tărăboi un roman da-i doar o glumă ploaie pare că e brumă buzdugan un biet ciocan tron da, uite, biet divan. Focul zilei ne răneşte Zvonul vieţii se topeşte Cade în văzduh, dispare, Tonul cade în uitare Şi cu ei cade, cu-ncetul Ş-aşa zisul, biet, poetul.

• back to list   • back   • next

Ce aş vrea, întrebi? Ah, aş vrea, o, ce aş vrea... Să îţi scriu o simfonie Cu bemoluri de mărie, Cu acorduri vechi, străbune Printr-a frazelor minune, Prin octave noi şi dese Să privesc cum luna-ţi ţese Cu mănunchi de raze-alese           albă ie. Să îţi cînt o vijelie Cum nici dracu-n iad nu ştie, Să-ţi aprind un foc în sînge De şi timpul poate frînge, În obraz să-ţi pun roşeaţă Ca un zori de dimineaţă Fără pic de nor şi ceaţă,           veselie. Să îţi dau minunăţie Şi-ntre coaste ciocîrlie, Să îţi pun in gură naiul Ce-nfloreşte-n urma-ţi plaiul Iar cînd te-oglindeşti în apă Unde cerbii se adapă Să găseşti sub a ta pleoapă           doar mîndrie.

• back to list   • back   • next

Goluţ Mi-e dor de sînul tău goluţ Cînd te spălai la vechiul puţ Sub cumpăna ce admira Uimită, frăgezimea ta Cu sfîrcurile-ţi... pietricele De puteai bate-un cui cu ele. De picioruşul tău goluţ Călcînd aiuţ după aiuţ Şi-mpodobit cu-a ierbii iz Nu aştepta a meu aviz Cînd peste piept mi s-avînta Să văd şi eu... lumina ta. De degetul tău mic, goluţ Cînd ţopăia ca un căluţ Printr-ale mele coaste văi De auzeam şi zurgălăi Şi cînd din cînd se tot oprea Şi mă... topea cu lumea mea. Mi-e dor de corpul tău goluţ De a tău mititel năsuţ De-a gurii tale roş izvor Ş-a ei năpraznic dinţişor, De cel culcuş l-a tău picior Ş-acolo, Doamne, las’ să... mor.

• back to list   • back   • next

Întălnire Ne vedem. Ne apropiem unul de altul nu ne uităm ajungem. Ne oprim. Te întorci să fii în aceiaşi direcţie cu mine şi începem să mergem. Îmi iei mîna. Îţi iau mîna. Nu scoatem o vorbă, liniştea între noi asurzitoare ca şi cum aş avea urechea la gură de tun. Nu îmi mai simt mîna, de mult amorţită în oţelul acelui pumn mititel care mi-o striveşte, ce miracol de durere de presentiment de iubire. Îţi deschid întîi eu nasturii sau mi-i deschizi tu întîi? Ne punem de acord – unul şi unul pînă ce tu termini şi eu mai am o mulţimea. Aştepţi. Mîinile atîrnate de-a lungul corpului tremură uşor. Răcoare? Nerăbdare? Ultimul nasture e terminat, umerii goi. Ai mei tot. Încep să-ţi povestesc de Ileana lui Făt Frumos “...a existat, ştii?...” de Penelopa a lui Ulise, de Desdemona a lui Otello, de Laila a lui Majnun “...au existat, ştii?... sacrificii, tragedii, pocăinţe...” de Francesca şi Paolo, de Eloise şi Abelard, de Victoria şi Albert “...au existat, ştii?...” “De Eu şi Tu, existăm, ştii?” După ce mi-ai băut lacrimile din ochi ţi-am băut vinul din gură. După aceia ne-am băut sec, totul din tot. După aceia am urmărit fluturi de noapte în jurul felinarului de stradă obraz lîngă obraz mîini în jur de talii parte tu pe genunchii mei parte eu pe genunchii tăi parte genunchi între genunchi. Mai aveam multe poveşti de dragoste să îţi povestesc tu le-ai vrut pe toate. Din cînd în cînd mă opream, ne iubeam, continuam. “Soarele ne urăşte. Altfel nu ar fi răsărit.” Ţi-am pus inel la deget. “Să îţi aminteşti ura lui,” şi am ridicat degetul spre soare. “Să îmi amintesc dragostea lui,” şi ai ridicat degetul spre pieptul meu. Cea mai frumoasă femeie din lume m-a părăsit pe cheiul unui tramvai. Mi-a lăsat gust de buze “Să nu-ţi fie foame,” a zis. Am rămas înfometat. Lihnit de foame.

• back to list   • back   • next

Aha “Ăsta-i carul mare,” am zis ridicînd mîna stîngă şi arătînd constelaţia cu degetul. “Aha.” Eram culcaţi pe spate, pe iarbă, ea în sandale şi o rochiţă şi restul eu în pantofi şi pantaloni şi restul o pătură groasă sub noi, una subţire peste noi şi împrejur o mare de greieri făceau o gălăgie infernală. Dar cine-i auzea? “Asta-i luna,” am adăugat ridicînd iar mîna stîngă şi arătînd luna cu degetul. “Aha, şi care-i soarele?” a întrebat, degetul mîinii mele drepte în pumnul ei şi numai nasul şi ochii i se vedeau de sub pătură. “Soarele încă nu-i venit. O să vie mîine. Atunci am să ţi-l arăt.” “Aha.” Se poate ca mîine o să trebuiască să am degetul de la mîna dreaptă amputat, mi-am zis văzînd că nici înţepăturile din vîrful degetului nu le mai simţeam, pesemne curînd cangrenă şi pe urmă amputaţie dar nici nu îndrăzneam să trag degetul afară din pumnişor... nu îndrăzneam?... mai bine zis nu voiam. “Dacă-i chestie de amputaţie, atunci mai bine degetul decît... altceva.” Avea dreptate, mai bine degetul decît... altceva cu toate că un drăcuşor îi juca şi ei şi mie în ochi cu un fel de sfidare şi pumnul i s-a strîns şi mai tare. Ca să ne fim clari – fără deget puteam să învăţ din nou să scriu, să mă scarpin, să car coşurile de la supermarket, să conduc, să fierb un ou dar fără altceva ar fi fost imposibil să învăţ din nou ceva. Haha! Ne-am tras mai aproape unul lîngă altul, era răcoare, nu era loc între noi nici măcar de un greier. “Crezi că greierii vorbesc despre noi?” “Da, majoritatea. Ceilalţi vorbesc despre cei care vorbesc despre noi.” “Aha.” Am fi fost noi culcaţi aproape unul de altul dat tot ne aflam pe continente separate, distanţa uriaşă. “Nu am ştiut că aşa o distanţă mică poate fi aşa uriaşă, ca şi cum am fi pe continente separate.” “Putem apropia continentele?” “Da, am putea, dar ce va urma va fi plate tectonice îmbinate cu plate tectonice urmat de cutremure, tsumani, erupţii vulcanice, cataclism... suntem pregătiţi?” Şi-a dat jos sandalele, şi-a dat jos rochiţa, şi-a dat jos restul. Mi-am dat jos pantofii, mi-am dat jos pantalonii, mi-am dat jos restul. Continentele s-au întălnit, platele tectonice s-au îmbinat cu consecinţe teribile – cutremure, tsunami, erupţii vulcanice, cataclism.... lumea s-a sfîrşit. Nu ştiu dacă am fost pregătiţi. “Ăsta-i soarele,” am zis ridicînd mîna dreaptă şi arătînd soarele cu degetul. Nu a deschis ochii. “Aha.” Platele tectonice au rămas îmbinate. Ea lîngă mine, înconjurînd, strîngînd. Eu lîngă ea, înconjurat, strîns. Nici nu-mi mai pasă de amputaţie, chiar dacă acum e vorba de... altceva, mi-am zis, fericit. Cred că am mai auzit un “Aha...” înainte ca să adormim.

• back to list   • back   • next

X M-am uitat la ceas. Ce dracu?... pare că am trecut la a doua jumătate de viaţă deja, fără să simt. Sau poate chiar la a doua jumătate a celei a doua jumătăţi... sau la a doua jumătate a celei a doua jumătăţi a celei a doua jumătăţi?... ...ş.a.m.d., la infinit? Cine ştie, nici dracu nu ştie. Adică crezi că trăieşti la infinit? Adică ştiu că este o serie care converge la X în mod asimptotic X-ul fiind timpul la care mor. Paradox. Curba atinge asimptota. Infinit egal X. Timpul joacă după regulile lui şi le schimbă după cum îi convine. Şarlatan. Derbedeu. Haimana. Te iubesc. Mă iubeşti. Asta te-a cam prins pe-a neaşteptatelea. ‘Mă iubeşti.’ sau ‘Mă iubeşti?’? Mă iubeşti. Ştiu. Ştii şi tu dar taci. Ba nu tac. Uite – la, la la la!... vezi? Şi ce-i chestia cu X-ul? M-am întors la cărţile de matematică. Mult mai uşor să rezolv probleme irezolvabile decît probleme de inimă. Şi de viaţă. şi de amintiri netrăite. Tare-aş vrea să-mi zici. Îmi zici vreodată?

• back to list   • back   • next

Simetrii Pune-mi palma pe piept. Mai la stînga, mea, drepta ta. Simţi? Cutremurul? În stare să-ţi disloce umărul să creeze un tsunami la fund de iaz să doboare toate merele în livadă. Ochii tăi îmi învălătucesc inima cu pumnul lor verde, subţirel, tenace ca să nu explodeze ca o bubă puroioasă ca o nucă putrezită ca un ceainic înfundat. Îmi simţi sfîrcul, un grăunte, nevoiaş, oţelit de anii de răzbunare cînd nu avea mîngăierea palmii tale? Pune-mi palma pe piept. Mai la stînga, mea, drepta ta. Simţi? Cutremurul? În stare să-mi dezbine scheletul să creeze un tsunami in Mediterană să mişte pămîntul mai aproape de soare. Ochii tăi îmi învălătucesc inima cu pumnul lor cafeniu, insistent, tenace ca să nu explodeze ca o grenadă ca un vulcan ca un soare. Îmi simţi sfîrcul, o cireaşă, nevoiaş, oţelit de anii de răzbunare cînd nu avea mîngăierea palmii tale? Am rămas aşa, palmă pe piept palmă pe piept aşteptînd să vedem care sfîrc va fi primul să ardă o gaură în mijlocul palmii.

• back to list   • back   • next

Cadouri Şi dacă-ţi dăruiesc un buchet uriaş de flori albastre de plastic, tare uşor de întreţinut, ai să mă iubeşti pe veci? Mi-a tras o palmă pe obrazul stîng că m-a durut şi obrazul drept. Şi dacă-ţi dăruiesc un inel încrustat cu o fărîmă uriaşă de cărămidă roşie şi ai să poţi şi să scrii cu ea pînă se roade cu totul ai să mă iubeşti pe veci? Mi-a tras o palmă că trebuia să mi se învîrtească capul trei sute şaizeci de grade dar cu chiu cu vai l-am oprit la optzeci şi nouă altfel nu mai puteam nici scrie nici mînca. Şi dacă-ţi dăruiesc o cîrjă din lemn de soc, nu pentru acum, pentru mai tîrziu cînd ai să ai nevoie şi am să-ţi scriu numele pe a cu tuş negru indelebil şi am să şi pun o gumă groasă jos ca să nu bocănească cînd mergi cu ea ai să mă iubeşti pe veci? Mi-a tras o palmă de m-a deformat mult pentru puţin timp pe urmă puţin pentru mult timp. Eram pierdut. Nu mai ştiam ce să-i dăruiesc ca să mă iubească pe veci. Şi tare mă mai şi durea. Şi dacă-ţi dăruiesc inima mea pînă mor ai să mă iubeşti pe veci? A ridicat mîna şi m-am chircit, speriat, dar a rămas în aer. Şi dacă-mi dăruieşti inima ta... Păi ţi-am... ...pînă-n veci? Aha! Şi dacă-ţi dăruiesc inima mea pînă-n veci... A coborît mîna jos, palma după ceafa mea şi mi-a tras un sărut de mi s-au reformat toate deformaţiile îndurate pînă atunci exclusiv o anume deformaţie care în loc să se liniştească s-a pus la deformat şi mai departe. Dar pare că nu a supărat-o aşa că nu m-a sinchisit nici pe mine. I-am dăruit-o. Inima. Pe veci. Acum o să mă iubească pe veci. Dar totuşi mai continui să caut cadouri, aşa-s eu. * Spune, şi dacă-ţi dăruiesc ficatul... pe veci?... Nu, ce aţi auzit nu era un boom supersonic. Nici o nouă crăpătură în scoarţa pămîntului. A început din nou chestia cu palmele. Bine, ce să vă zic, dacă pînă la urmă găsesc formula care să-mi reformeze toate deformaţiile ca mai sus spus exclusiv ceea tot cum mai sus spus atunci devind un drogat al pălmuitului. Spune, şi dacă-ţi dăruiesc?...

• back to list   • back   • next

Cadouri, doi Nu-i vorba de cadouri aici dar suntem aceiaşi protagonişti eu şi ea ca în Cadouri unu dar fără unu, adică... înţelegeţi fraţilor, surorilor? De asta titlul. Irelevant. Idiotic. De asta dragostea. Relevantă. Perfectă. Cel puţin după mine. * Curbele tale posterioare mă intrigă, i-am zis. Eu, acelaşi eu, ea, aceiaşi ea, cum am spus-o deja mai sus. Mi-a lăsat mîna şi a facut şapte paşi înapoi mergînd de-a îndărătelea, am văzut pe gura ei cum numără. Cum adică, intrigă? a strigat cu palmele pîlnie, alfel nici nu o auzeam. Cum eram eu isteţ la cap aveam un megafon gata lîngă mine, în caz de nevoie. Dar isteţ sau nu, am uitat să-i încarc bateria aşa că tot cu o pîlnie manuală i-am răspuns. Perfecţia mă intrigă totdeauna, am strigat. Părea că încordarea muşchilor picioarelor i se desîncordează şi desîncîntarea i se încîntă înapoi. A şi lăsat să-i cadă bolovanul din mîna dreaptă. Curbele tale anterioare mă intrigă şi ele, am strigat mai departe. A luat iar bolovanul în mînă şi a făcut încă şapte paşi înapoi, numărînd de la opt în sus. Avea o memorie fenomenală. Cum adică, intrigă? a încercat cu pîlnia iar, dar era clar că nu o mai auzeam aşa că a scos două batiste din buzunar a lăsat bolovanul deoparte şi a început să facă semnale ca marinarii cu fanioane. Aşa am înţeles-o. Cum nu aveam batiste am luat două frunze de leuştean am dat jos melcii de pe ele şi i-am răspuns. Perfecţia ta mă intrigă. Posterioară. Anterioară. Interioară. Nu ştiu dacă s-a lăsat cucerită de argumentul meu, dar cîteva minute mai tîrziu ne-am găsit mergînd mînă în mînă înspre asfinţit, stînga ei în dreapta mea, stînga mea cu leuşteanul, dreapta ei cu bolovanul, rimă neintenţionată. La un moment dat şi-a lăsat capul pe umărul meu şi a chicotit... ...şi cum îi cu curbele tale?... mă intrigă. Am lăsat jos leuşteanul şi am luat şi eu un bolovan în mîna liberă. ‘One never knows’, cum îi zic inglizii. * Cînd am ajuns la asfinţit bolovanii erau de mult plecaţi. Tot ce ne interesa erau curbele. Mai ales cele... hei, nu rîdeţi, sentimentale.

• back to list   • back   • next

Cadouri, trei Iarăşi eu, ciudat ateu, am găsit un dumnezeu şi eu. În ea. O rîndunea, un crin o floare de nu-mă-uita, un vin divin şi eu mă-nchin la ea. Doi cercei mărunţei, vrei? Un inel mărunţel încrustat cu pietricele cioburi aspre, mărunţele făurite-n praf de stele, vrei? Trei şiraguri de smaralde ca sclipiri în ochii-ţi calde printre ele mărunţele perle mici şi mărgărele, vrei? S-a uitat mult la mine. Nu era sigură. Apoi s-a pus la cînt. Măi tu hăţ, şugubăţ ba chiar liorbă ş-a lui vorbă, de gîndeşti năzuieşti de pe mine mă iubeşti fă-mi din lună o cunună fă-mi din soare o ardoare fă-mi cercei din flori de tei ş-un inel din muşeţel iar cu-albastre viorele trei şiraguri de mărgele fă-mi din ele. Fură-mi mură de-a mea gură fură-mi sfîrcul ăst năpîrcul fură-mi astă feciorie şi a ta o las să fie pe vecie. La un colt de luminiş sub mormane de frunziş două pete-ntortocheate stau de gură atîrnate în a lor intimitate eu de ea şi ea de eu ea icoană eu ateu, corpul ei enigmă rară ce din zori şi pînă-n seară îl cutreier, Hecateu ce-a găsit un dumnezeu în privirea ei senină şi divină de regină. Te iubesc!... cine-ar fi zis, ea?... sau eu?... sau... ar fi vis?

• back to list   • back   • next

Monolog Un monolog. Între noi. Între doi. Eu cu hîrtia tu cu gîndurile. Ar putea fi o nouă definiţie de dialog, între hîrtie şi gînd între aici mai des şi acolo mai rar. Dar tot monolog rămîne eu de partea mea tu de partea ta şi din cînd în cînd ... noi, fiecare de partea lui dar totuşi de partea noastră. Monolog. Cînd hîrtia şi gîndul sunt aceiaşi cînd aici şi acolo nu contează mai mult ca o sperietoare într-un cîmp de maci sub a căror petale noi continuăm monologul gură la hîrtie gînd la gură gură la gură fără intermediere de hîrtie sau de gînd şi monologul devine dialog fără cuvinte. Doar cu scurte pauze între răsuflări descreierate şi linişti absolute, pesemne descreierate şi ele.

• back to list   • back   • next

Cadouri, patru Dă-mi corpul tău, şi am să fac din el în cîteva învîrtiri de ceas ceea ce milioane de ani au făcut din cărbune înăuntrul pîntecului pămîntului, în aşteptarea unui cataclism tectonic ca să iasă la suprafaţă în luce. Dă-mi corpul tău, şi am să fac din el în cîteva învîrtiri de ceas ceea ce miliarde de ani au făcut din hidrogen primar încîlcit cu praf şi aur cînd s-au prăbuşit deodată într-un centru gravitaţional şi au devenit soare şi viaţă. Dă-mi corpul tău. şi am să... Floare? ...fac din el... Floare? M-am oprit. Ne-am oprit. Cuvintele mari uitate efectele tectonice şi gravitaţionale uitate tu, de neuitat, lîngă mine. Dă-mi corpul tău, şi am să găsesc în el cel uitat ghiocel de primăvară care nu a înflorit niciodată. Pînă acum. Fără învîrtiri de ceas.

• back to list   • back   • next

asta şi asta ...şi în cîteva sute de ani cînd ai să scuturi praful din nou, cînd ai să aranjezi din nou trofeele tale şi premiile şi cupele pentru că ai fi fost cea mai merituoasă la asta şi asta pe oraş cea mai bună la asta şi asta pe ţară cea mai deşteaptă la asta şi asta pe lume cea mai frumoasă, cea mai scumpă, cea mai harnică, cea mai caldă pe stradă, pe continent, pe muntele din sat, pe tot restul şi ai să lustruieşti metalul aurit şi lemnul boit şi panglicele tricolore şi cristalele sclipitoare a tot ce ai fi fost cîştigat vreodată, ai să te opreşti o clipă lîngă saltarul secret ai să-l deschizi şi ai să treci cîteva clipe cu ochii peste cuvintele ascunse acolo fără lustru fără panglici premiile care nu te-au părăsit niciodată nu ţi-au fost date însoţite de diplome şi discursuri şi petreceri dansate de care nimeni nu a ştiut nu va ştii niciodată, premiile care ţi-au fost date şi pentru asta şi pentru asta, şi pentru inimă şi pentru inimă, şi din inimă.

• back to list   • back   • next

Te iubesc, cum rugina fierul cum ţînţarul sîngele cum palma sînul, cum răsărita soarele cum nisipul apa cum şarpele umbra, te iubesc, cum roua iubeşte dimineaţa şi o pierde în aburi de luminoasă ebrietate cum dimineaţa iubeşte soarele şi îl pierde în seară de tîrzie cununie cum soarele iubeşte hidrogenul şi îl pierde în vîlvîtaie de aprigă împerecheare. Te iubesc, cum numai eu pot să te iubesc.

• back to list   • back   • next

Prolog. Epilog. Şi Nimic Între. O poveste de dragoste, cum puţine. O poveste de dragoste, între unul şi nimeni alta, cum puţine. O poveste de dragoste în prologuri multe zeci sute poate chiar mii?... nu le-am numărat, le-am doar scris într-o carte, cinci, şase, nu şapte, şapte nu o să fie. Păi doar cîte prologuri poţi scrie fără cuprins pînă la acel moment iluminator... ha, iluminator... cînd îţi dai seama că cuprins nu va fi scris niciodată şi singurul lucru care pare a fi necesar este un epilog. Sau cîteva epiloguri cu cuvîntul “sfîrşit” după ultimul. Cu tartaj, sigur cu tartaj, păi cum ai putea îngropa ceva fără tartaj, chiar tartaj în culori, mai ales în verde. Da, mai ales în verde. Interesantă poveste de dragoste. Prolog. Epilog. Şi nimic între. Cum puţine.

• back to list   • back   • next

Şotron Poticnit. La penultima etapă. Da, aproape ultima dar nu ultima, penultima, la gît. Penultima etapă a jocului a vieţii a pasiunii, înainte de liniştea ultimă, durere. Dar ce durere. La ultima n-ar fi nici-o problemă, păi mă ia cuconiţa cu coasa de mînă şi hopa-mitică sărim în cerc în cap singurul cerc din tot şotronul îmi dă un ultim pup şi-mi mai lasă şi o tăietură de coasă înainte să se vîre în pat cu alţii, dar sărăcuţa de ea tot aşteaptă acum şi bate din nerăbdare cu piciorul în podea şi cu coada coasei în ţărînă pîn-a mai face ş-o gaură acolo unde stă... hei, nimereşte o dată măi omule şi tu şi lasă-mă să merg mai departe, păi mai am eu şi alţi iubiţi, nu numai tu, şi mă aşteaptă şi ei cu grumazu întins şi pieptu gol, păi mai nimereşte şi tu cu piatra aia în gît şi de acolo te iau eu, n-avea grijă. Nimereşte odată, omule! ...şi-i tot curge balea din gură, neputincioasă ca mine, aşteaptă. Are încotro? Toate celelalte pătrate le-am trecut cam mai uşurel. Nu chiar uşor, parte chiar cu chiu şi parte chiar cu vai, dar trecut am trecut. Nu am avut întotdeauna pietre bune, plate, din astea care să cadă şi să stea la loc, cîteodată erau cărămizi cîteodată cioburi de sticlă buturugi, fructe putrezite, ba chiar şi bile de oţel, ruginite dar bile. Cu toate am nimerit, prima oară, a doua oară, a zecea şi cînd ţopăiam dintr-un pătrat în altul mai călcam cîteodată pe linie şi trebuia să refac dar pînă la urmă reuşeam. Pînă am ajuns la gît. Aici m-am poticnit. Chiar dacă am vrut să păcălesc şansa şi am luat o bucată de cretă şi am făcut pătratul gîtului ceva mai larg, ceva mai lung, de prisos. N-au ajutat magnetele, plasa, smoala lipicioasă care am uns-o, o dată chiar am mers pînă la gît şi am lăsat un bloc de beton să cadă ţanc la mijloc, ei, giceşte ce, s-a rostogolit pe o latură şi a ieşit din pătrat. Era chiar să zbier. Spune măi, omule, ce-i cu tine, păi îmi faci ruşine. Asta era cealaltă coană, Inspira, strigînd la mine. Da ne tutuim, cu prima cucoană nu merge dar cu asta da. Ea mă cheamă Io. Asta după ce a vrut să mă cheme Ji dar am refuzat – păi cuconă, zic eu, Ji este numai patruzeci la sută jidan şi eu sunt o sută la sută afacerea asta. Atunci a propus Si, ştie ea de ce dar am refuzat iar – păi nu sunt eu nici notă nici melodie nici muzică, mai caută tu şi altceva. A încercat atunci Ssi... prea sîsîia a şarpe... Şi aşa, de la una la alta, ne-am pus de acord cu Io. Nu Yo ci Io. Fie. Şi cu numele ei tot este o poveste. Întîi a vrut s-o chem Ia. Adică Ia cu accentul pe I? am întrebat-o, ca la nebunia, ca mîndria, ca idioţia? Nu i-au prea plăcut paralelele mele, dar a zis că da. Adică ca Iiiia, am zis, trăgînd i-ul mai lung, aşa cum se zice la cai cînd îi mîni la drum? Asta a convins-o să renunţe. Pe urmă a mai vrut Ţia da pînă la urmă ne-am pus de acord să rămînem la început mai curînd ca la urmă. Şi aşa a avut ea botezul ca Inspira. Dar, acum, tare mai era ea iritată cu lipsa mea de succes, după ce m-a tras de mînă mai tot drumul prin celelalte pătrate şi capcane şi văgăuni. Nu că vroia ea chiar să scape de mine şi să-mi încredinţeze mîna celeilalte cucoane (cea cu coasa, adică CCC dacă vreţi) dar o oftica faptul că cu toate poveţile ei şi îndrumarea ei exactă şi lecţiile de gramatică tot eşuam. Tot la pătratul ăla de la gîtul şotronului. Şi poticnit acolo eram şi tare ne era frică la amîndoi că o zi domnişoara CCC o să aibe destul o să mă apuce de păr şi o să mă tragă peste. La cap. La groapă. La sfîrşit. Eşec. Înfrîngere. Fiasco. Pentru amîndoi. Ce ruşine. Am făcut o listă, ce am încercat, ce n-am încercat. Hai să vedem. Lungi. Scurte. Cu rimă. Fără rimă. Amestecate. Erotice, exotice, disperate, abstracte, comice, directe, indirecte, frumoase, urîte, doine, imitate, originale, pînă şi proză, simplă, pesemne uitată deja. Moartă undeva într-un saltar, într-un buzunar într-o amintire netrăită... adică da, vorbă proastă, amintire. Ce amintire, bade? Şi totuşi nu pot să mă opresc, nu pot să mă dau bătut. Fiindcă poate aşteaptă ea ceva care încă nu am nimerit, încă nu am găsit şi nu pot s-o dezamăgesc, s-o deziluzionez, trebuie să continui, mă bat, mă zbat, poate... degeaba, poate chiar e iluzia mea, nu a ei. Poate. Dar atît cît nu ştiu continui. Inspira mai ţine la mine, mulţumesc Inspira, sper să reuşesc. Pentru tine. Poate şi pentru mine. Poate, şi pentru ea. Şi, ce să zic, dacă impacienta d-şoara CCC decide să mă ia de guler şi mă trage în singurul şi ultimul cerc, în aşa zisul cap, mă scuz, fetiţă, am încercat. N-am nimerit. Îmi pare rău, dar mi s-a terminat timpul Păcat că nu mi-ai zis, aş fi înţeles. Te-am iubit. Nu am să-ţi zic la revedere că-i un blestem, nu o binecuvîntare. Am să-ţi zic doar, iarăşi, te-am iubit. Rămîi cu bine este, cred, o mai bună urare. Pa. Io... şi ştii pe acum cam ce Io înseamnă. Pa. Io. Pa. Un verde Mă pierde O buză M-acuză În fîn A tău sîn Sub alba ta bluză Doreşte Versetul Da mort e Poetul. Am crezut să păstrez zicala asta la urma cărţii, adică la sfîrşit. Dar pesemne că merge şi aici. Uite. Am zis-o. Omnes vulnerant, ultima necat. Pa. Care va să zică... Adio! Io.

• back to list   • back   • next

Şotron, "prequel" Aşa că ea mă cheamă Io. Ca luna lui Saturn. Ca eu pe italiană. Ca domeniul internet a archipelagului Chagos. Patru sute de vulcani. Rita Pavone cîntă Lui. Colonialism arogant. Nimic a face cu mine, poate. Ca iubita lui Zeus, prefăcută în vacă. Nimic a face cu mine, poate. Ca jumate de adio, cealaltă jumate fiind definită în cuvinte încrucişate ca nu nu da invers, ha ha (ha ha nu parte din definiţie). Ca o treime de cioară, de ciorbă, de ciolan, două treimi de noi de voi de doi de boi dacă acceptăm o dislecţie ordinară şi sută la sută de oi sub circumstanţe similare. Două jumătăţi de yoyo într-o lume fonetică. Un sfert de biologie. O optime de angiocardiogramă, bacterioclorofilă, silvoamelioraţie (zău că există), o cincime de torsiograf şi o şesime de nesoluţionat. Şi mai altele. Ca două cincimi de idiot, pesemne da a face cu mine. Sigur că ştiu că-i şi două treimi din dumnezeul italienilor dar credeţi-mă că chiar n-are a face nimic cu mine. Sigur. Poate un sfert de miorlăit. Adică sigur. Ar rebui fi sută la sută. Poate două cincimi de chior. Adică sigur. Ar trebui fi sută la sută. De-aş fi să redefinesc limba strămoşească aş mai schimba ceva cuvinte ca să mi se potrivească mai bine, cum ar fi pierdut în piordut sau dezamăgit în dezamăgiot sau rătăcit în rătăciot. Bou în biou. Visător în visătior. Uşor de minte în uşior de minte. Nu cred că asta-i ce Inspira avea în cap. Dar da cred că nu avea nimic în cap. Poate doar vaca aia, a lui Zeus. Asta totul a face cu mine. Ei şi? Nu schimbă nimica. Te iubesc.

• back to list   • back   • next

Ultimul chibrit Ultimul chibrit? O linişte asurzitoare, ca un bubuit de tun, taie ca un briceag apasă ca un munte muşcă, ca o viperă. Inspiraţia moare. Sămînţa se usucă nu apă nu şoapte visele plecate acolo unde nu-i curcubeu, nu-s ciocîrlii, este un azi dar nu-i nici un mîine. Departe. Prea departe. Crezi în veşnicie? Nu cred în veşnicie. Dar cred în sfîrşit. În chibrit. Ultimul. Am zis-o, de multe ori. Cred că de data asta o să zic iar dar nu am să mai zic, după. Vărs cerneala. Sparg călimara. Rup peniţa. Mototolesc hîrtia şi o storc pînă nu mai rămîn cuvinte nici scrise nici nescrise, pun la o parte doar un punct singur cel de care am nevoie să pun după ultimul cuvînt, mi s-au terrminat virgulele şi semnele de exclamaţie şi semnele de întrebare tot ce mai rămîne, tot ce mai păstrez în inimă, un punct. Fac din tot gunoiul o grămăjoară pun chibritul la ea, interesant am crezut că o să fie vîlvătaie mare dar e doar o pară mică, mititică, abia că o văd eu aici aproape ce încrezut am fost să cred că ai putea-o vedea şi tu, acolo, departe. Aeternum vale. Aştept să se stingă. Calc cu piciorul, vărs o găleată cu apă, o înăduş în colb de drum, încăpăţînată para, mică dar refuză să se stingă. Bine, fie. Întorc spatele. Scot punctul cela lăsat în inimă. Îl sărut o dată închipuindu-mi că este gura ta şi îl las să cadă. Ultimul punct. Punct.

• back to list   • back   • next