Ca Cel Ca cel ce înşiră cu viţă de aur Cuvinte albastre prin alb de mireasă, Ca cel ce descîntă năprasnic balaur În zbor să te poarte, tu împărăteasă, Ca cel ce se-nchină la palidă lună, Un verde de viaţă în iadu-i promite Şi-i cere doar raze-mpletite-n cunună Pe-a tale şuviţe de păr unduite, Ca cel care zorii cu cîntec înşeală Şi-n maci împînzeşte a lor năucire Da-n loc să se puie cu ei la tocmeală El fură sclipiri pentru-a tale privire... Ca cel ce ascunde în jocu-i de rimă Miresme pierdute prin văi fermecate Şi patimi fierbinţi sub mormane de grimă, Pe veci între visuri şi gînd ferecate? Ca cel ce prin sînu-ţi revarsă brînduşă Şi glezna-ţi îmbracă în alb de lalele, Pe urmă în toamnă şi-n nori de cenuşă Dispare, ca ciobul de sticlă prin stele.

• back to list   • back   • next

Limbi Chiar dacă ţi-aş scrie într-o limbă care nu cunoşti, chiar dacă ţi-aş scrie într-o limbă pe care nu o cunosc nici eu, care nici nu există, care aş fi împrumutat de la oi, de la cîini, de la frunze, de la vînt, de la praf, toamnă, eclipse solare şi cărăbuşi pierduţi în ele, chiar dacă nu ţi-aş scrie... tot vei ştii să mă citeşti. Fiindcă ştii, nu?... fiindcă ştiu că ştii că ştiu şi totuşi scriu, cu cuvinte-ntortocheate prin şiraguri înnodate clare ca un pal de lună dup-o crîncenă furtună ca mirajele furate din pustiu... Limba, utilul isteţului nepriceput care caută în firavă lumină de lumînare poveşti adevărate care au avut loc, poate, sigur că poate, poate că sigur în inima celei flăcări tremurătoare care amestecă ceara cu întunericul şi creează farmecul şi farmecele şi fermecătoarea fiinţă din inima poveştii, a poveştii devenită poezie cînd se naşte, cînd te naşti în ea din creionul meu cel care absoarbe-ncet culoarea ta din curcubeu şi-n taină-ţi poartă faima cu cîntecul şi spaima cu dorul vechi neînţeles pe la cules de zîmbete pierdute-ntruna ce mă îmbată tot mereu ca un veşnic alizeu... Pierdut în cercuri nesfîrşite, pierdute şi ele în alte cercuri pierdute în sfere şi în filozofii, încerc să sparg cercul să îl dobor cu o lovitură de pumn sau de peniţă cu promisul unui sărut pe vîrf de limbă, pe vîrf de buze, în abis de inimă şi să-mi dezleg şi nodurile şi întortochelile să grăiesc cum gîndesc, simplu, să înţelegi chiar dacă îţi scriu în limbile mele cum zboară rîndunelele şi-mbată micşunelele cu picături de lapte trecute de-a ta gură şi rouă între şoapte ce dai fără măsură cu boabele de zmeură căzute între sîni şi-a ta vecie verde sub pleoape şi-n fîntîni, cum cîntă lunca pe sub deal cum barca lunecă la mal, cum degetele-ţi goale, mici, pierdute-n valuri de nisip scriu versuri dulci, de neuitat, pe-al vieţii dur şi aspru chip. Las’ să-ţi fluture rochiţa cu a nopţii adiere Cînd salcîmul dă în floare sub a vocii-ţi mîngîiere, Cînd arama toarnă-n aur, cînd pămîntul poposeşte, Cînd privighetoarea tace şi cu cîntu-ţi se hrăneşte.

• back to list   • back   • next

Pastorală în Treimi Spune-mi, unde te-ai culcat? În tufişul înflorit, Pe sub plopul răspicat Care zace-n asfinţit? Sub castelul pustiit, Unde boii trec în turmă Peste cîmpul înverzit Fără clopot, fără urmă? Unde vîntul, tăul scurmă După bob de ghiocel Şi cu dînsul jalea-şi curmă Cînd ţi-l leagă la inel? Sau prin frunze fel de fel În pădurea cea bătrînă Care-ţi toarnă un cercel Fir de aur tors din lînă? Dacă-mi zici, o, scumpă zînă, Ţi-oi aduce caş şi nuci, Lapte-n foaie de la stînă Cu o măliguţă-n tuci, Mărgărite la păpuci, Nai din trestie-nflorită, Must de mere cu clăbuci În căldare de răchită, Mînz cu pană la copită Şi cu panglică în coamă, Pat din trunchi de răsărită Împletit cu fir d-aramă. De cu seară o năframă Trasă cu mătăsuri fine Mîzgălită de-o calamă Cu cuvinte de la mine. Am să lunec lîngă tine Sub a frunzii cuvertură Ca să-ţi storc de pe ciorchine Vin prin sîni şi vin în gură, Să culeg cea dulce mură Din lăcaşul fin de ie, Sub a coapselor armură Să îţi seamăn iasomie. Între nori de păpădie Se topeşte-o albă pată, Cea ce-mi este poezie, Cea ce-a fost, şi-i niciodată.

• back to list   • back   • next

O, O, tu fermecătoare fiinţă, De-aş putea să te descriu în cuvinte ar însemna că cuvinte există, De-aş ştii că exişti în afara viselor ar însemna că visele încolţesc pe tulpine de trandafiri, De-aş ştii că zîmbeşti aş deschide ochii să mă predau orbirii. O, fericita umbră, pavăză te are între ea şi soare, de călcîi te-agaţă dis de dimineaţă, pînă în livezi pierdute printre dealuri se întinde şi cu mere pădureţe foc în gură îţi aprinde, te cuprinde cînd aluneci pe nisipul cald de vară şi cu şoapte încrustate cu scîntei te înconjoară. O, tu, fiică a timpului pierdut în a nu te cunoaşte, Talazurile care te-au cunoscut stau uscate la fund de dune, Păsările care ţi-au mîncat din mînă şi-au închis ochi şi aripă, Eu... stau aşezat în faţa hîrtii goale. Aşteptăm, să bată stînca în fărîmă să ciripească roua afară din maci, să te scriu pînă ce se rupe hîrtia.

• back to list   • back   • next

Dezlănţuită Dacă vrei să te uiţi la tine uită-te la mine. Citeşte-mi ochii pînă ce genele ni se împletesc şi buzele se pierd în adîncul gurilor şi sfîrcurile devin frunză de toamnă foaie de ţigară pînză de păianjen, topită. Dacă vrei să te uiţi în ochii tăi citeşte-mi vorba, şi-ai să găseşti culoarea furtunii domolită după degete descleştate, căldura soarelui mort după lacrima care l-a stins, culoarea visului răvăşitor în care Leonardo a găsit zîmbetul Giocondei şi Auguste sînul Francescei şi William cea otravă dulce care a pecetluit dragostea Iuliei pe veci, destrămat după trezire. Dezlănţuită treci prin mine ca furtuna, ca soarele, ca visul înainte de după.

• back to list   • back   • next

Străvezime Te strecori printre razele de soare o stafie străvezie, rochiţa, mai străvezie ca corpul ochii mai străvezii ca rochiţa, mă vezi? Cum mă vezi cu ochi străvezii, mă atingi? Cîtă putere în mînuţa aceia firavă, rupi gratiile soarelui şi pudoarea pînzei mă atingi, iar, mă iei? unde? acolo. Te iau, cum să nu te iau, acolo unde mîna ta mă trage peste pustiul care mi l-ai desenat cu garoafe peste oceanul pe care mi l-ai umplut cu perle formate după sînii tăi, după sfîrcurile tale amare cu soare cu sare cu floare cu visare cu durere cu plăcere cu viaţă cu dulceaţă... buze străvezii îmi atacă vocea, îmi îneacă glasul într-un codru luminat de răsuflete speriate, doritoare, nerăbdătoare cu limbi o duzină şi dinţi o mie şi plopi culcaţi sub răsuflu de furtună pe pat de păpădie cu resturi de mere muşcate şi seminţe de răsărită rătăcită răsucită ameţită de degetele străvezii ce termină glezne străvezii ce termină genunchi străvezii şi pulpe bătute în muşchi de piatră străvezie, şi lumea ascunsă de toţi, nu de mine. Du-mă! Nu întreb. Te iau în spate uşoară ca un fulg dulce ca o cireaşă albă ca o mireasă, virgină, pielea ta mă îmbracă în beţie degetele tale mi se încleştează între coaste şi coapse şi încep să alerg la picioare cu vulpi şi la frunte cu ulii şi în jurul meu roi de fluturi şi albine şi rîndunici parfumul tău pierdut aleargă după tine la fel cu verdele pierdut din ochi şi zîmbetele căzute din gură rătăcind disperate printre rădăcini de iarbă şi trandafiri căutîndu-ţi gura plecată... aşteaptă o clipă... şi aştept parfumul şi verdele şi zîmbetele şi îmi săruţi urechea şi îmi dai pinteni la şolduri şi iar alerg unde mă duci? acolo. Aici. Unde nimeni nu a ajuns înainte de tine, înainte de mine, de noi, unde apa curge albastră şi iarba se desfată în rouă eternă şi vorba devine vrajă şi corpul devine farmec şi tu deschizi uşa ca să ieşi din lume şi închizi uşa ca să te desparţi de lume şi deschizi gura ca să accepţi cireaşa dintre degetele mele după ce închizi ochii ca să nu pierzi iarăşi verdele şi închizi pumnii ca să striveşti parfumul în palme şi închizi iar gura ca să păstrezi şi cireaşa şi zîmbetul şi cerul gurii mele prin mărgele viorele şi cenuşă-n dor de stele. Te aştern mă aşterni? te las să pluteşti, subţire, străvezie, gingaşă ca pînza de păianjen trec ore, ani pînă ce te scufunzi în marea înflorită care te înconjoară din munte în munte şi din zare în zare cu meşteşugarul soare construindu-şi iarăşi cuşca de lumină în jurul tău şi artistul cîntec îngenunchind la fruntea ta cu susur de izvor şi tu? şi sclavul, eu, petrecîndu-mi mîna, buzele, corpul prin focurile ascunse, teribile, străvezii tăinuite în răscoala unei guri înfometate şi în crestele unor sîni ameţitori şi în abisurile parfumate de coapse dărîmate sub freamăt de farmec. Dispare părîul în aurul serii, Obrazul tău palid îmi cade pe umăr Şi-ncet, te topeşti între fluturi şi rouă... M-aştepţi?... Şi în veacuri, străvezi, fără număr.

• back to list   • back   • next

greieri bumbacul deşirat, mătasea topită. ochii... ochii... ochii... ascunşi sub pleoape? sau plecaţi, foame potolită, curiozitate satisfăcută, plecaţi pe cîmp după trandafiri sălbatici şi ciorchini striviţi şi greieri. greieri? greieri, adormiţi sub strune de vioară. şi ochii tăi, tot plecaţi după greieri? după greieri, adormiţi între sîni. nasturele rupt, mărgelele rostogolite în iarbă. buzele... buzele... buzele... plecate după greieri. zîmbet. încă un zîmbet, a făcut ocol lunii de trei ori pe urmă ţi-a strivit buza. da, numai una plecată după greieri, una a rămas aşteptînd să o strivesc la rîndul meu pînă ce dinţii au lăsat pătrăţele sîngerînde în dosul ei. şi buzele tale? nu s-au dus după greieri, numai după cei adormiţi între sîni. cu ochii? cu ochii. acum? firele de păr înnodate, firele de păr părăsite. fire de păr... fire de păr... fire de păr... încep să le deznod, unul cîte unul. cele părăsite le ascund într-o cutie de chibrituri, goală. lîngă greieri adormiţi. nu, alţii. cele rămase le pieptăn, încet ca vîntul între frunze, ca şoaptele între cîntece, ca arcuşul între strune? încet, de sus în jos, pe urmă de sus în jos, pe urmă de sus în jos, te opreşti? să mă opresc? încep să culeg greierii, din ochi, din sîni, din buze, dintre fire de păr întinse pe vioară.

• back to list   • back   • next

încetişor scoate-ţi mănuşiţele vreau să-ţi număr degetele, şi osişoarele în fiecare mînă toate două’ş’şapte din ele... două’ş’opt? unu-i crăpat? adică eşti asimetrică ca un nai ca o pansea ca un soare-n răsărit... da, unghiile tot. cinci? eşti sigură? da, eşti sigură. acum sînt sigur şi eu. dă jos şi pantofiorii vreau să număr şi degetele la picioare, nu poţi să ştii niciodată ce surpriză te aşteaptă într-un pantof... o, tot cinci. numai cinci. da, la un singur picior, ce-ai crezut? la al doilea ai patru. cum adică ce patru, degete. uite, numără şi tu, unu, doi... o, mă ierţi? am uitat de cel mare care ţi-l ţin în gură, da, ai dreptate, cinci. ai dreptate dacă aveai şase îţi luam două în gură, dacă şapte luam trei, mai multe cred că aveam o problemă trebuia să las mai mult de patru libere să înfrunte crivăţul şi urgiile vieţii şi celelalte năpastii ale naturii, nu, limba mea nu este o năpastie. nici dinţii. astea sînt unelte. da, unelte ale naturii care-ţi sculptează simţurile şi visurile şi uitările... dai jos şi pălăriuţa? nu, nu sînt Joe Cocker, eu prefer să o dai jos, aşa sînt eu, timid, şi să mă laşi să mă înec în lacul de mătase acoperit de nuferi şi invadat de papură, şi libelule... ...şi broaşte?... nu, nu îmi încerc eu norocul cu broaşte, mai pupi una şi aflu pe spinarea mea că povestea aia nu era poveste... pălăriuţa? să-ţi număr firele de păr, unul cîte unul şi tu să ghiceşti numărul şi de fiecare dată cînd greşeşti să-ţi fur un sărut şi de fiecare dată cînd ghiceşti să-mi dăruieşti unul... ...şi cînd tu greşeşti? asta n-ai să ştii... unu... o mie douăzeci şi patru... restul? restul firelor? restul de scos, de dat jos, de ieşit afară din... o să dureze o viaţă. ai ceva mai bun a face? nu am avut. am început cu restul.

• back to list   • back   • next

Răzbunare Mîna albă, piciorul dezvelit buzele răvăşite, Te văd în împărăţia cearşafurilor boţite şi te dezvelesc mai departe să îţi văd albul, umbrele, petele roşii care încep să se răscoale cerîndu-mi răzbunare şi răvăşitul corpului întreg, Mă submit, mă răzbun, te zmulg din ghiara cearşafului şi îţi răvăşesc întreg corpul chemarea sîngelui mai asurzitoare ca potopul rugăciunea sînului mai covîrşitoare ca o mare de bivoli înnebuniţi, îţi cuceresc foamea îţi ofer floarea apoi te privesc cum îmi adormi pe piept, neîndrăznind nici să respir nici să îţi părăsesc împărăţia coapselor.

• back to list   • back   • next

Ca-n Poveşti Dacă-ţi fur un sărut Sub o creangă de nuc Unde meşterul cuc Obosit şi tăcut Îşi zbîrleşte-o sprînceană Cînd te chem Co Sîn Zeană... mă ierţi? Dacă port al tău sîn Pe o palmă în foc Prin păgîn busuioc, Şi-ntr-o mare de fîn Arunc pielea ta dalbă Ca Zăpada de Albă... mă ierţi? Dacă-ţi semîn prin dinţi A mea buză şi cînt Şi-ţi ofer ca veşmînt Doar cearşafuri fierbinţi Să te-mbrace, mireasă, O, Cenuşă şi Reasă... mă ierţi?

• back to list   • back   • next

Desene Aici? Aici. Ţi-ai aruncat sandalele aiurea şi te-ai întins pe spate, o pată de soare, albă, pierdută într-o mlaştină de un verde mîngîitor, iarba înghiţindu-te cu o lăcomie avidă, avară. Ţi-am tras fusta mai jos, spre genunchi. De ce? Ca să pot să mă concentrez. Mincinos. Mi-am dat jos şi eu pantofii, ciorapii, i-am pus unul lîngă altul pe urmă am zmuls sandalele tale din gura furnicilor... cred că eşti dulce... ştiu... şi le-am pus lîngă pantofi. Ţi-am tras şi un fir de păr... au!... şi l-am tîrîit pe jos sperînd ca furnicile să aibe deajuns a face cu el şi să ne lase în pace. M-am aşezat lîngă piciorul tău am ridicat călcîiul şi l-am privit îngîndurat. La ce te uiţi, la călcîi sau sub fustă? Ai tras-o o leacă mai sus, am tras-o o leacă mai jos. Mincinos. Nu am răspuns, nu avea nici un rost să mă cert cu o fiinţă aşa de necredincioasă, îmi venea să te gîdil dar arta mă chema cu un vino-ncoace irezistibil. Am scos pixul şi am făcut două puncte pe călcîi. Nu prea mergea, am apăsat o leacă, am frecat la stînga, la dreapta, a cam reuşit. Pe urmă am făcut o curbă lungă dedesubt. Un smiley? Cum ai ştiut? Frumos? Da. Ca mine? Mai frumos. Neîncrederea ta nu avea limită, ai tras călcîiul înspre faţă, să vezi. Fusta aia mă înnebunea, m-am roşit ca o roşie. Ai dreptate. Slavă domnului, ai lăsat iar piciorul jos, am tras şi fusta mai jos, era să o rup... mincinosule... am ridicat călcîiul şi am început să desenez cîrlionţi în jurul punctelor, eram frustrat, ai simţit. O problemă? Da, nu este loc deajuns să creez ceva mai impunător am nevoie de o pînză mai mare, ceva mai în linie cu aspiraţiile mele. Şi? Şi înainte să am timp să zic şi şi eu tivul s-a pornit în sus şi nu şi-a oprit aventura decît cînd a poposit pe la talie... deajuns de mare?... şi am roşit ca trei roşii. Ar trebui să fie... pătrată, am reuşit să înghit şi sughiţ şi răsuflu şi vorbesc împreună, privind triunghiul alb ce mi se oferea artei şi necesităţii. Sau eu tremuram sau tremurau munţii în depărtare. Eşti ceva un rasist al formelor? Nu puteam admite aşa ceva absurd, mai ales că adevărat dar în sens... invers. Am făcut un punct. Albastru. Pe urmă încă un punct. Tot albastru. Cum nu prea reuşea, la fel ca chestia cu călcîiul, am apăsat o leacă, am frecat la stînga, la dreapta, am auzit un sunet ciudat, ca şi cum vorbeai o altă limbă. Ce-ai zis? am întrebat în română. mmmmm... mi-ai răspuns în internaţională, lăsîndu-mă perplex şi ameţit. M-am dat bătut, am renunţat la linia curbă şi am plecat mai sus, oprindu-mă la ombilic, am început să desenez un cerc în jurul lui. Te-ai întors la română, Nu l-ai teminat. Pe cine? Pe smiley. Nu pot. De ce? Nu pot să desenez peste tufişuri. Ţi-a sărit abdomenul de parcă erai gata să explodezi în hohote, ai avut milă, că nu ai făcut-o? Şi acum, ce desenezi în jurul buricului? Un ciclop. Ăsta-i ochiul. Ce fel de ciclop, are şi o gură? Un ciclop bărbos. Da, gura e mai jos. Too late! cum o zic ăia pe engleză. Prea tîrziu! Mi-am dat seama de gafă abia cînd cristalul hohotelor tale a ridicat un nor de fluturi din adîncul ierbii a atras în jurul nostru şaisprezece iepuri care au început să ne ronţăie pantofii şi să-mi facă ochi dulci (or fi ei... ele?) şi pînă şi soarele care era deja juma de drum în spatele pinului a renunţat la o oră de somn şi s-a ridicat înapoi de după pin să vadă de ce e vorba. Trandafirii morţi au înviat, izvoarele seci s-au umplut, coame de cai încîlcite s-au împletit cu panglici... am amuţit. Ai tăcut. Zîmbetul ţi-a rămas pe gură. Fusta a dispărut. Bluza a dispărut. Gemenii de bumbac au dispărut. Triunghiul a dispărut. Fluturii, iepurii, soarele, trandafirii, izvoarele, caii... au dispărut. Ai rămas. O pată de foc. Femeie. Acum? Acum. Am roşit, ca cinci roşii tăiate sferturi între felii de telemea. Acum? Acum! Am luat pixul în mînă, l-ai zmuls, l-ai rupt, l-ai aruncat... acum... a ajuns timpul să mă desenezi cu pielea... Răsuflarea ţi s-a aprins, m-a învelit, m-a covîrşit, m-a copleşit, m-a cotropit, braţele ni s-au încîlcit, cu buzele, picioarele, degetele, fîşii de piele ţesute în fîşii de piele fărîmături de dinţi amestecate cu fărîmături de dinţi vorbe cu şoapte cu murmure am pătruns, ne-am pătruns unul în altul cu altul prin altul peste altul pămîntul s-a deschis sub sfîşietoarea pară un urlet, o spaimă, o fericire, şi covoare de stele au început să umple căscătura să ne învelească, covîrşească, copleşească, cotropească. Linişte. Desenul terminat. Zîmbeşti? nu am întrebat. Zîmbesc, nu ai răspuns. Ultimul fluture din lume ţi s-a aşezat la colţul gurii, există oare o desăvîrşire mai supremă, mai glorioasă? Fericire.

• back to list   • back   • next

Înspre Zori Ca talazuri mînioase sub un soare în aramă Zvîrcolindu-se, turbate, prin a norilor năframă, Ca o mlaştină bătută sub potop de nicovale De la ou de pitulice pînă-n drob de opt ocale, Printre şoapte tăinuite dup-a coastelor zăbrele Peticite cu coşmare sub a liniştii perdele, Printre strofe chinuite cu a vorbii neputinţe Să sădească în deserturi a iubirii năzuinţe, Împletite cu ghirlande de ciulin şi săricică Pe saltele decorate cu dantele de urzică, Împletite cu tulpine, ce în blestemul neştirii Au păstrat un aspru ghimpe şi pierdut au trandafirii, Aplecate sub povara unor gînduri aiurite Tulbure ca visuri moarte sub a soarelui cuţite, Aplecate, coroiate ca o salcie consoartă Care-şi caută iubitul într-un ciob de sticlă spartă, Peste solzul ars de sare pe cea coadă de balaur Mort sub lancea otrăvită cu nectar amar de laur, Peste pana-nsîngerată a pegasului sălbatic Mort sub mintea afumată a arcaşului zînatic, dorul, o, fetiţo, dorul care duce-n sud cocorul, care duce marea-n soare şi pe soare-l duce-n floare, un stejar trage din ghindă şi privirea din oglindă, dorul, o, fetiţo, dorul, dor de mîna-ţi şi piciorul, dor de codru-adînc şi verde cel ce-n ochiul tău se pierde, dor de mlădieri feline, dor de tine, dor de tine.

• back to list   • back   • next

lumi roagă-mă, să-ţi scriu legende pentru-a verii lungi calende, să te port în lumi sihastre unde spirite măiastre o să-ţi spele păru-n rouă ca să-l lege-n panglici, nouă, pielea o să-ţi spele-n lapte tras cu must de mere coapte, iar zefirul musafirul o să ţese-n juru-ţi firul pînă ce-mbrăcat-ai fii în pînzeturi străvezii şi pe pat de flori culese din cireşii adormiţi te-ai culca, cu libelule, şi cu iepuri istoviţi aşteptînd a mele şoapte să te legene prin noapte. roagă-mă, să-ţi scriu poveste cu ce-a fost şi poate este, să te port în lumi uitate unde-aşteaptă o cetate din a cărei dulce apă ai tăi cerberi se adapă, unde, cum a fost odată, şi pegaşii-n ea înoată lîngă tine, lîngă mine, printre nuferi o mulţime pîn’ ce dezbrăcat-ai fii din pînzeturi străvezii şi pe pat cules din frunze de trifoi cu patru foi te-oi purta, cu viorele, să-ţi acoper sînii goi iar cînd pleoapele ţi-or cade să îţi cînt de heliade. roagă-mă, să-ţi scriu scrisoare despre-a inimii chemare, să te port prin lumi cu soare, prin eterna-ncăierare între stihuri şi ardoare pîn’ ce-n foc un soare moare, lîng-a zîmbetului floare să-ţi ofer cireşe-amare bob de sare şi cîntare despre cuget şi răbdare, să-ţi ofer o îmbătare şi a pînzei deşirare cînd pe pat de fulgi albaştri îţi aprind în sîn dogoare şi a noastră carne arde cu a morţii-mbrăţişare, iar cînd moartea va dispare să suplic... a ta... iertare.

• back to list   • back   • next

Fără Sens Ca să-ţi leagăn între buze pete albe de zăpadă Şi pe vîrf de limbă rece a sărutului pomadă, Ca să-ţi leg de vîrf de deget un buchet de păpădie Cu petale ticluite în bluziţa-ţi străvezie, oare de ce mă urmăreşti? Frunze de trifoi, albastre, care mor pe-a ta cărare Cînd desculţă, lîngă ele, te petreci cu nepăsare, Vise îmbrăcate-n şoapte pe ghirlande de mătase Care-ncearcă a ta gură cu a mea în foc să coase. oare ce doreşti de la mine? Pe movila încălzită de a soarelui pudoare Unde zmeura aşterne ale sale dulci covoare, Între trestii istovite de-atît galben şi-atît baltă Şi-nsetate după verde şi-al tău roşu laolaltă. oare unde? Ciocîrlia duce-n soare zvon de-o fată, minunată, Şi cu farmecele tale pînă-n mare îl îmbată, Greierul şi libelula, fluturele şi bursucul, Toţi îmi cîntă al tău zîmbet, teiul şi salcîmul, nucul. oare cine ţi-a povestit? Cînd pe inimă se-abate un potop de iasomie Şi îneacă harul lumii într-un dor de veşnicie, Cînd închizi petala verde şi deschizi a ta visare La sărutul ce-ţi aşterne... poezii şi mărţisoare. oare cînd?

• back to list   • back   • next

iliteratură nu, nu gîndesc la tine. zîmbesc. nu gîndesc, zîmbesc, ce diferenţă o singură literă poate face. cum adică nu o singură, sigur că nu o singură, aproape o singură dar nu, nu trei, doar două, bine, maximu două şi jumătate. păi m şi n sînt aproape aceiaşi literă, cum nu, am văzut eu în trecut cum cineva scria zînbet, nu zîmbet, zînbet. nu, sigur că nu am văzut niciodată gîmduri dar da am văzut gîndac şi odată era scris gîmdac. aceiaşi idee, nu? gînsac? nu, asta-i altceva, gînsac ca gîndac asta-i o idioţie de copii, gînsac este masculinul de la femininul gîscă, asta o ştie pînă şi vecinul meu, este căsătorit cu una. nu, nu cu una gînsac, cu una gîscă. cu aripi. preferinţa lui, era singurul fel de a o salva de la abator. s-a făcut chiar o lege pentru el pe urmă s-a desfăcut, prea devenea populară. gîsca, nu legea. cred că zînbesc ar fi mai apropriat pentru actul de schimonosire cînd ridici colţurile gurii şi cobori colţurile ochilor şi cîteodată se ridică şi urechile. ar fi mai proape de rînjesc. şi de zînă. poate chiar zîndesc, de ce nu? mai bun pentru poezii, poeţi şi analfabeţi. analfabeţi, pentru că atunci nu ar trebui să ţină minte multe cuvinte, doar un cuvînt de bază şi pe urmă doar litera care îl transformă. atunci aş zice: “nu, nu gîndesc la tine, z la tine”, şi amîndoi am întelege că ar fi fost vorba de zîndesc, adică acel act de schimonosire care ţi l-am explicat mai înainte. şi schimonosire are deveni schimomosire, sau chiar schimosire sau poate momo? ar servi ca soluţie la problemele de mediu în care trăim cauzate de abuzul de cerneală şi făină. da, făină, ca găină dar făină, vezi ce lume minunată aş fi deschis? crezi că sîndesc ar fi şi mai apropriat? nu în legutură cu găina, cu gînditul. adică mă sîndesc la tine în loc de gîndesc, da, şi în loc de zîmbesc, bine, fie şi găină. subliminal apropiat. dacă zînă ar deveni sînă? depinde... găina mă mai preocupă. stai, cred că am o idee şi mai genială, de ce să mai scriem vocalele, de ce să nu facem ca în limbile semite - numai consoane şi vocalele lăsate la imaginaţie. nu contează că ei au imaginaţie levantină, ce, noi nu putem avea o imaginaţie latină? pînă şi sună aproape la fel. închipuie-ţi Scisoarea III a lui Eminescu scrisă în ăst mod revoluţionar... p stnc ngr ntrn vch cstl... nu, asta-i Bolintineanu, stai o leacă... ş c nr d rm ş c rptl d grndn, rznt-ntncnd-l, vn sgţ d prttndn... îţi închipui ce cadou ar fi asta omenirii şi mediului, am răpune foamea, durerile de dinţi, ţînţarii?... hei, stai, unde te duci, ce faci semne, poţi să faci semne fără vocale? o lume nouă! a brave new world! lm n! brv nw wrld! sculaţi, voi oropsiţi ai vieţii... de ce te scoli? eşti oropsită? sclţ, v rpsţ vţ... cum adică sclţ poate fi descifrat ca desculţi? şi vţ ca viţel? păi lipseşte l, ce, eşti analfabetă? au!!! nu, nu gîndesc la tine, visez. lasă-mă în pace, ăla nu era eu, ăla era un parvenit literar, un zelos gelos, un comunist cocoşat, uită-l, ăsta îs eu, eu, eu, cel ce îţi zice t bsc... opa, zău... zău că nu intenţionat. nu, nici nasul ăsta lung nu-i al meu. cum adică, păi aia-i doar o poveste?

• back to list   • back   • next

Chitară Chitară. Vîrfuri de degete caută încet acorduri, strune, ating lemnul şi alunecă mai departe îţi ating piciorul... Îl tragi. Pe urmă îl apropii, nehotărîtă. Îl tragi. Te-ai hotărît? Degetele înapoi pe strune, ochii închişi. Ochii tăi, închişi? Te ridici, aud sunete nedesluşite şi simt cum chitara îmi este trasă încet dar rezolut din mîini... ce faci?... un sunet sec, ca o chitară care cade pe podea, un chicot înainte ca ceva să mi se aşeze pe genunchi ceva să mi se agaţe de gît ceva să mi se apese pe buze. Ce faci? încerc să folosesc iarăşi limitatul meu vocabular, neîndrăznind să deschid ochii. Mai ştiu eu, te-ai fi dezbrăcat... Mi-am scos pantofii, răspunzi. Şi chitara? Linişte. Poate nici nu mă interesează, simţind că mă înec în miresme crescute în inimi de petale rupte, în gust de piersici coapte, strivite între dinţii tăi şi ai mei, îţi simt căldura cum îmi arde găuri la genunchi şi un miros de fire de păr arse mi se ridică de la gene, noroc că am ochii închişi. Pentru ce chitara? Îţi dau degetele mele de la picior, îmi sufli în ureche înainte ca să pierd parte din ea în gura ta. Caut degetele piciorului, unde or fi?... scuză-mă, am căutat degetele... le găsesc, acolo unde trebuiau să fie nu unde pretinde-am eu că le caut, încerc să construiesc o melodie pe ele, degeaba, păi parcă ar fi fost făcute din carne. Încearcă aşa, îmi şopteşti, lăsîndu-mă încet pe spate. Simt ceva îmi pătrunde în gură, unul, două... carne? Cine a zis că nu se poate compune muzică pe carne cu zece strune înzestrate cu muşchi supli şi piele fină şi un sînge care începe să clocotească... al meu sau al tău? Pămîntul se învîrteşte cu mine cu tot sub tine, sau te învîrţi tu deasupra mea pînă ce degetele tale se opresc deasupra degetelor mele... hei, nici nu ţin minte să-mi fi scos pantofii... şi împreună sunăm ca strune rupte de chitară în orchestră cu talere boţite şi trompete călcate de o turmă de rinoceri. Rinoceri? Rinoceri cu un corn sau două? chicoteşti iar. Deschid ochii, să văd cine mă întreabă. Greşeală. Mare greşeală. MARE (am nevoie de litere mult mai mari) greşeală. Un codru lichid îmi invadă privirea, se scurge în mine, mă umplă, mă cotropeşte... mor!... încerc să strig dar tu ştii şi adaugi plămînii, sînii, inima... trăiesc!... încerc să strig iar, uşurat, dar cum pot eu să ştiu ce e moarte şi ce e viaţă cînd amîndouă se împletesc în îmbrăţişarea ta? * Cobori. Piciorul pătrunde în chitară cu un zgomot infernal, o gaură mare cît un picior şi jumătate... Opa! zîmbeşti, o leacă fîstîcită, ridici o coardă şi jumate din ea îţi rămîne în mînă. Ura! răspund eu, acum trebuie mai departe să-mi oferi coardele tale, şi te culc pe spate. Încep cu degetele de la picioare. Ştiu că am să termin cu gura. Dar drumul este lung şi plin de aventură, pînă la gură.

• back to list   • back   • next

Fermace dacă deschizi ochii... cu găinile grămadă (în coteţul din ogradă) am să-ţi cînt o serenadă şi-n cuvintele alese printre picături de lună care într-un alb de flutur cu albastrul se cunună am să-ţi leg roş de legendă cu a zîmbetelor strună. dacă arăţi dinţii... cu o vacă încălţată (e-o poveste cam ciudată) am să-ţi cînt o serenată trei măsuri de toamnă caldă din frunziş căzut cu seară, o măsură foc de vatră, zest de vis şi de vioară, şi-un buchet de viorele cu tulpini de lăcrămioară. dacă liberezi urechile... cu a boului răscoală (cică nu prea vrea la şcoală) am să-ţi cînt o serenală ca în melos de izvoare să îţi răvăşească firea şi în verdele-ţi sălbatic să răsadă strălucirea cînd în funde alb-albastre va să-ţi legene iubirea. dacă dezveleşti sînii, dacă dezveleşti sînii, dacă dezveleşti sînii... şi rămîn în viaţă... cu o oaie mătăsoasă (da, arată caraghioasă) am să-ţi cînt o serenasă am să te îmbrac în panglici trase-n flori de tei uscate, pulbere de zori furată din a soarelui cetate şi cuvinte-ntortocheate de prin basmele... uitate.

• back to list   • back   • next

Picnic, Treizeci Şi Şase sau Same Time Next Year sau Unelte Ai preferat să închizi ochii. Te-am dus eu, o mînă ţineam pe a ta, o mînă ţineam pătura. Am ajuns, am pus pătura pe jos. Te-ai întins pe ea fără să aştepţi invitaţie ţi-ai scos sandalele şi ai început să bîjbîi ca orbul primprejur cu piciorul. Ai nimerit, nu ştiu cum, degetul mare de la piciorul stîng şi cel de lîngă el s-au închis în jurul tulpinei şi au smuls romaniţa, cu rădăcină cu tot. Ţi-o ofer, mi-ai zis, intinzînd piciorul în direcţia unde îmi auzeai răsuflul. Răsuflam greu, ce mirare, cu piciorul tău ridicat, cu rochiţa ta subţire... Am refuzat. De ce? Prefer să o văd intre degetele tale, am răspuns. Ca o coroană. Ai zîmbit. De ce dracu nu deschideai ochii? M-am aşezat lîngă tine. Atinge-mă. M-am ridicat. Pleci? Da. De ce? E tîrziu. Tîrziu? E abia amiază. Soarele te îmbrăca într-o aureolă galbenă, sclipitoare, miraculoasă. E tîrziu. La optzeci şi opt de ani e tîrziu. Dacă-mi ziceai anul trecut... Atunci erai optzeci şi şapte. Da. Am şovăit. Eram mai tînăr. Uneltele erau mai noi. Plec. Aşteaptă. Plec, m-am obstinat. Ai deschis ochii. Zgripţuroaică, vrăjitoare, zînă, femeie... ai plănuit momentul ăsta din clipa în care m-ai zărit prima oară, cîţi ani acum? Un verde devastator ţi-a ţîşnit de sub pleoape, un şarpe cu gene de mătase şi solzi de alb de mireasă şi buze de roş de mac mestecat şi susur de izvor de munte trecut prin pană de corb mi s-a învîrtit pe la mijloc, mi-a înconjurat pieptul, a început să mă sufoce... Atinge-mă. Nu am putut să mă aşed. Coloana mea vertebrală deodată nuia de salcie muşchii mei deodată capabili să sucească o potcoavă, am căzut. Ce au să zică nepoţii? Ai mei sau ai tăi? Ai cucului. Cuc? Nedumerire. O leacă de rumeneală în obraji, o leacă de brumă în ochi. Da, nepoţii cucului, aceia care stau acum pe creangă şi ne privesc curioşi, nerăbdători. Pariez că pariază, ai zîmbit, ai rîs, mi-ai vîrît un cuţit ştirb în inimă şi l-ai întors. Şi cine crezi că o să cîştige? Toţi. Toţi? Da, toţi. Au să înveţe o lecţie. Ce lecţie? O lecţie în viaţă. Se cheamă dragoste. Mi-ai dus piciorul după gît şi ai început să mă tragi jos, cu încetul, şi nici nu ştiai încă despre nuiaua de salcie. Cred că nepoţii cucului sau mirat chiar mai mult ca mine. Erau ca noi nouţe. Uneltele.

• back to list   • back   • next

Picnic, Care? Mergeam unul lîngă celălalt. Tu numărai paşii. Eu număram paşii. Degetele ţi s-au furişat între ale mele, menghina s-a strîns. Tu numărai paşi, fără greşeală, eu număram stele dar mereu trebuia să încept număratul la unu cînd îmi răpeai un sărut. Ne-am oprit. Am pus hainele mele dedesubt să nu te iriteze iarba, ai pus hainele tale deasupra să nu mă ude roua. Nu mai aveai paşi să numeri, eu mai număram stele, în ochii tăi. Şi cînd muşchii ţi-au impietrit ochii ţi s-au strîns unghiile mi-au gustat sîngele... mi-ai dăruit fiara, fiorii, fiorosul cîntec care curge din plămîn în plămîn... Am pornit înapoi. Degetele încleştate. Sînii tăi. Ce-i cu sînii mei? Mi-au lăsat găuri în piept. Ai rîs. Ai trecut o mînă în jurul taliei mele înfingînd-o adînc în buzunarul pantalonului din spate ai strîns o bucată de carne şi nu i-ai mai dat drumul. Am un răspuns potrivit, dar nu ţi-l dau. Am ajuns, unde nu voiam să ajungem. Degetele refuzau să se despartă. Cerem ajutor? Da, cuiva cu un topor. Eşti poet, rimezi. Nu, sînt om, îndrăgostit. Refuzam să ne despărţim. S-au despărţit. Ne-am despărţit. Am lăsat o jumătate de inimă cu tine, şi încă o jumătate. Atunci, eşti mort. Mort? De-abia încep să trăiesc.

• back to list   • back   • next

Fermace, Doi uite-o scroafă ş-o carafă, poate-ţi dau şi o garoafă... Dă-mi cuvinte-nseninate care vindecă uitarea, Curcubeu prin fir de geană, cînd mă podideşte sarea, O corabie cu visuri pîn-ce marea-n cer se pierde Şi-am să-ţi dau sîn de fecioară, alb, ca miez de nucă verde. o cămilă? îi gentilă doar că muşcă fără milă... Soare într-un pumn sălbatic să aprindă lumînare Printre licurici albaştri zumzăind în felinare, Pete palide de lună să îmi spele faţa-n şoaptă Şi-am să-ţi duc un sîn la gură, dulce, ca o dudă coaptă. secera? ciocanul? cranul, gîsca sau ditai curcanul?... Panglici împletite-n coamă şi o panglică în coadă Pentru mînzul cel zburdalnic din a norilor paradă, Doină-n nai şi vers în fluier, nestemate pe drumeaguri Şi-am să-ţi port sîn şi cireaşă peste-a pieptului meleaguri. şapte roate? sac în spate? cruda veveriţă, poate?... Seamănă prin frunze moarte vis de crin şi iasomie Şi doboar-a mea tristeţe cu talazuri herghelie, Lasă porumbei sălbatici să aprind-a mea privire Şi-am să-ţi las sîn şi văpaie, şi pe urmă... amintire.

• back to list   • back   • next

Săiastră O negură cade pe-a norilor ceară Cînd luna se-mbracă în straie de seară Şi-n lume coboară pe-a razelor scară, O noapte i-a dat-o celesta zeire, O singură noapte în corp de fecioară Să-i fiarbă în piept muritoare iubire Şi după a omului dulce beţie În cer să se-ntoarcă pe-a vieţii vecie. De ani şi milenii a pus rugăminte Cu-a cerului crai şi al nopţii părinte Să afle ce-i focul ascuns în cuvinte Şi-acum, în sfîrşit, prea măreţele rude I-au dat învoire... O ceaţă fierbinte Ticsită cu patimi şi vise zălude Se-aprinde în vine bătrîne de-o oră Şi arde... o, caznă, cu moartea suroră. * Mă uit năucit înspre geam, numai stele, Dar unde-o fi luna?... păcatele mele În ochiul ei blînd cu argint să le spele Cînd vise năroade prin minte năvală Răzbesc peste ochi înspre degete grele Şi-aştern cu a inimii roşii cerneală Dementele-mi rîvne şiroaie, puhoaie De aprigă lavă şi foc vîlvătaie. Aud ciocănit uşurel, prin fereastră Pătrunde o palidă rază albastră... Ce eşti tu... stafie sau dulce săiastră Prin sticlă că intri, că zbori ca o boare O pană îmi furi şi cu mînă măiastră Turnată în fire de albă ninsoare Aşterni floricele prin vorbele-mi scrise Şi-mi scrii întrebări peste pleoape închise? Stafie? Săiastră? Sau poate... femeie Cu bucla de aur şi suflul de zeie, Cu gura jăratec şi ochiul scînteie De unde venit-ai?... te-aşezi pe-a mea poală Îmi rupi bucăţele a mele condeie, În corpul meu veşted sădeşti o răscoală Îmi dai fericirea, îmi dai paradisul, Cu zori... te topeşti, şi se spulberă visul. * O viaţă... Trăită în singură noapte Prin dulci mîngăieri anrobate cu şoapte Şi crini înrudiţi cu a sînului lapte, O viaţă, în patima nopţii trăită, În buza tăiată şi-n coapsele coapte, Şi-n zorii zănatici pe veci risipită Cînd dă ciocîrlia cu cîntu-i în soare Şi viaţa se stinge, şi patima moare. Atîrnă de ceruri pierduta lucernă Cu piatră la sîn şi cu pleoapă în bernă, Lăsat a la mine, pe umeda pernă O pată în verde de ochi de copilă, O cheie l-a inimii sale poternă, O strofă, cioplită în roş de argilă... Mi-ai dat fericirea, mi-ai dat paradisul, În viaţă şi-n moarte... de-a pururea visul.

• back to list   • back   • next

Cîntece Cîntece pierdute, între buclele tale. Acolo unde degetele mele nu au pătruns încă să le găsească. Cîntece, găsite între tăcerile tale. Acolo unde îmi petrec zilele nenumărate cu mîna pe şoldul tău nenumărînd cuvintele negăsite pentru a-ţi nu povesti frumuseţea neuitată şi dansul. Cîntece. Cîte mai zac, acolo, nu ştiu unde în vioare, în acordeoane, în săruturi neîndrăznite, pierdute? Cîte au să zacă pe veci pe veci pe veci, cîte au să tacă pe veci pe veci pe veci odată cu vocea mea, şi totuşi le vei ştii pe toate. Le ştii. Pe toate. Mîna, pe inimă. Le ştii. Pe toate.

• back to list   • back   • next

Einstein sau Teoria Relativităţii Dacă nu te aveam pe tine, ce aş fi avut? Soare de cu dimineaţă, armăsari cu coamă creaţă, mal de mare tras în perle şi un codru-n cînt de mierle, flori din munte pînă-n stele numai crini şi viorele, doine-n seară rouă-n vară şapte coarde la vioară, viaţă basm, iar a mea soarte tinereţe fără moarte. Dacă nu te aveam pe tine, ce aş fi avut? Nimic.

• back to list   • back   • next

Anotimpuri Alese Cu-al primăverii prim apel Am să mă pierd pe cîmp, rebel, Ca-n pumn de rouă să-ţi aduc Unicul, primul ghiocel. Al verii cald cuptor şi chin Să-l storc cu strugur alb şi fin Ca setea să îţi răcoresc Cu bulgări de zăpadă-n vin. Cînd toamna cade la pămînt Cu frunza moartă-n ochiu-i frînt Am să-ţi aduc privighetori Cu guraliv, zburdalnic cînt. Pe-al iernii pas prin munţi pustii Am să sădesc pasteluri mii Şi dacă goală te găsesc Am să te-mbrac în fluturi vii. Şi-apoi, cînd timpul moare-n flori Şi soarele se culcă-n zori Un ultim vis am să mai port... Un codru-n ochi, şi-n corp fiori. Un anotimp în plus? Care? ai întrebat, alergînd după o libelulă albastră. V-aţi aşezat amîndouă pe iarbă, tu lîngă plop ea pe degetul tău mare de la piciorul drept. Al tău, am răspuns. Nu m-ai auzit, sărind iar în picioare şi lăsînd libelula să te fugărească. Copilă. Femeie. Zînă.

• back to list   • back   • next

Pe? pe care cărare ţi se plimbă picioarele desculţe? prin nisip fin şi umed lăsînd urme noroioase pe călcîi şi între degete... cine ţi le spală cu o limbă rătăcită, cine ţi le usucă cu o adiere, un răsuflu care îţi arde pielea şi îţi plesneşte lacul de pe unghii şi transformă boabe uitate de nisip în boabe de sticlă? pe unde pătrunde ziua în ochii adumbriţi de somn? prin gene subţiri, străvezii lipite cu resturi de lacrimă şi de mascara şi de cremă de noapte... cine ţi le spală cu picături de rouă picurînd din vîrfuri de degete îngheţate prin petale timpurii şi ţi le piaptănă cu alte gene, astea trezite de mult atîrnate de pleoape care te-au înghiţit cu lăcomie o noapte întreagă? pe ce pajişte tragi armăsarul de coamă? prin pături de pansele catifelate agăţate de crăpături în copite şi de încîlcituri în cosiţe... cine ţi le descîlceşte între dinţi şi le mestecă cu liliacul şi cu iasomia şi cu trandafirul şi cu săruturile pierdute de tine pe drum ca să-ţi decante parfum străveziu pe sub ie, între sîni? pe cine, pe mine tai cu tăişul unui zîmbet tras pe cute? prin gînduri născute odată cu primul tău surăs şi pierdute prin vasta, eterna împărăţie a neuitării cu al doilea... cine te vede cu ochiul închis te simte în inima ierbii şi a sîmburelui şi a dimineţii te aude in zborul rîndunicii şi te alintă cu boarea aripilor de fluture care ţi le desenează între pernă şi obraz?

• back to list   • back   • next

Momente Aş vrea să fiu pămînt, arat, proaspăt, să mă lupt victorious cu melci războinici şi fluturi năpraznici pentru a cuceri piciorul tău desculţ, eu să-l acoper pînă la gleznă, pînă la genunchi, aşteptînd ca călcîiul să-mi sfărîme bulgării şi degetele să-mi macine grunjii înainte ca să te culci pe mine mestecînd sămînţe de grîu amare, încolţite, şi miez de nuci. Aş vrea să fiu apă de iaz, caldă, limpede, cu degete de stuf si insule de nufăr şi muzică de broaşte mînioase că ţi-am cucerit întreg corpul, că te-am învelit cu mine şi am pătruns în tine eu cel care te poartă pe palme umede din mal în mal şi convinge peştii să se lase bătuţi de tine în timp ce desenez în urma-ţi amintiri trecătoare fermecătoare ca goliciunea ta. Aş vrea să fiu om, să mă lupt victorios cu melcii şi fluturii şi broaştele să-ţi cuceresc piciorul să te port pe palme... Eu... Aş vrea să fiu om să pot... să te uit.

• back to list   • back   • next

copulatio ...şi cînd alunec în tine ca o săgeată prin unt uitat la soare ca o trombă de apă în inima deşertului la amiază ca pleoapa peste ochi nu văd stele, îmi zici ce vezi? te întreb fluturi, îmi zici şi te simt sărind în vîrf de picioare desculţe zburdalnică, nebună, dezlănţuită ca o copilă sălbatică şi cu un rîs în cioburi de cristal începi să înoţi într-o mare de catifea cu ochiul-păunului şi tigrul-de-jersey şi coada-rîndunicii ridici mîinile la o parte începi să-ţi deschizi aripile îmi pierd virginitatea în tine zîmbetul îţi trece prin geamăt în zîmbet şi simt cum începi să te topeşti sub mine mîinile pline de fluturi...

• back to list   • back   • next

Momente În Doi Timpi, Unu Cînd piatra încinsă alunecă-n mare Şi duce cu ea blestemata-ţi pudoare, Şi trage şi şnurul ce-ţi leagă în spate A pieptului roşii şi dulci nestemate Iar pînza ce-ţi şade pe şolduri călare Se mistuie-n geamăt de rai şi sudoare, Cînd, mort, mă retrag printre coapse arate, În gură petale de foc măcinate Cu suc de caise şi bulgări de sare, În pumn rămăşiţe de-a pielii chemare, În inimă vine uscate, crăpate Şi-n suflet momente pierdute, uitate.

• back to list   • back   • next

Momente În Doi Timpi, Doi Din a crinului tulpină Am să-ţi ţes o rogojină Împletită cu secară Şi cu iz de lăcrămioară, Cu grăunte de lumină Îngheţate în răşină, Deluşorul tras în ceară Care sfîrcu-ţi înconjoară Ca o marmură divină Unde soarele se-nchină, Am să trag prin foc şi pară Şi prin strune de vioară.

• back to list   • back   • next

Momente În Doi Timpi, Trei Am sărit, trezit din vise într-o tainică poiană Sub un ropot de cireşe din a nourilor vană, Roşu-negru în pîraie îmi curgea prin păr şi piele Cu seminţe mîntuite din plesnitele mărgele, Între stropi, cu gura-n ceruri alerga o cosînzeană Ea, mai dulce ca cireaşa, o zeiţă, o icoană, O, a zorilor fiică, mîndră zînă între iele Cu a tale săltăreţe măgurele, mărgărele, De n-ar fi cireşe-n ploaie... “...Ce-ai fi vrut să fie, mană? Sau gutui în cap să-ţi cadă?...” Şi a rîsului coroană I-a împodobit privirea cu privighetori şi stele Înainte să se scurgă printre degetele mele.

• back to list   • back   • next

Momente În Doi Timpi, Patru Un gînd ce-ntr-un colţ de hîrtie se frînge Aştearnă prin noapte cuvinte nătînge Şi scuipă cu foc sub o scoarţă uscată Ce zace, cu floare de tei măcinată, Scîntei răsădeşte prin marea de sînge Ş-ascultă sirena ce-n inimă plînge, Cuvîntul se-nfiripă-n viaţă furată, O sete, o foame ca marea turbată... Un răcnet... o şoaptă... o linişte-l strînge Şi-n pete albastre povestea i-înfrînge, Încet se cojeşte cerneala crăpată S-a dus ce n-a fost... şi n-a fi niciodată.

• back to list   • back   • next

Momente În Doi Timpi, Ultimul Şi dac-o zi nu mai găseşti Ce-a fost odată ca-n poveşti, Şi te tocmeşti, dar în zadar Cu biata flamă-n felinar Cînd între vise te opreşti Şi după licurici cerşeşti, Închide ochii-o clipă, iar, Înfinge mîna-n buzunar Şi unde nu mai sînt sau eşti Prin fire de cuvînt cereşti Ai să găseşti pierdutul dar, Un vers, uitat în chilimbar.

• back to list   • back   • next

Luminiţe Luminiţe. Luminiţe? Sau poate felinare, sau fluturi fosforescenţi pătaţi cu fluturi fosforescenţi pătaţi cu fluturi fosforescenţi pătaţi cu fluturi vii adormiţi în coroane de flori la margină de băltoacă cu stuf şi nuferi şi stele căzătoare fîşîind o moarte sublimă sub apă... Sau poate doar reflecţii de vise. Clipeşti, şi luminiţele dispar pentru o eternitate şi aproape că izbucnesc în hohote pînă ce pleoapele ţi se ridică iar şi luminiţele mă invadă din nou. Cine ţi le-a pus acolo? întreb şi mă pierd în ochi trăgînd după mine o plasă de fluturi uriaşă tot încercînd să prind luminiţele jucăuşe dar reuşind doar să cad în băltoacă şi să cînt cu broaştele. Stai alungită pe spate, nasul măsurînd distanţa între iasomie şi liliac sînul ascuns adormit cel vizibil spintecînd văzduhul ca un iatagan oţelit, ca un turn de cetate, ca o albină adormită, învelită într-o petală de busuioc, pîntecul dezgolit chemînd viaţa. Îmi las vîrful degetelor pe vîrful nasului, undeva mai aproape de liliac, şi îl las să îţi taie buzele în două, bărbia, pieptul, pîntecul... ce faci? întrebi înnodînd cîteva raze de lună în jurul unuia din degetele mele şi trăgîndu-l în sus şi în jos ca o marionetă. Măsor viaţa, răspund, şi degetul trage razele de lună după el măsurîndu-ţi pîntecul în lung şi în lat şi în jos şi dimprejur pierzînd pe alocuri picăţele de lună dar şi picăţele de soare. De unde picăţele de soare? întrebi dar nu ştiu să răspund şi nu răspund. Şi? întrebi. Şi ce? întreb. Ai măsurat? Da. Şi? Mă ridic, mă îmbrac, plec. Nu am răspuns. Cuvinte nu există să descriu frumuseţea. A ta. În tine. Mă întorc doar o clipă înapoi şi văd cum luminiţele se prind a părăsi ochii şi încep să-ţi învelească tot corpul în lumină.

• back to list   • back   • next

Cocteil Am tăiat florile de salcîm mic, mic, mic, mic, mic, mic, am tăiat florile de tei mic, mic, mic, mic, mic, mic, am tăiat sîmburii de răsărită mic şi i-am adăugat la flori împreună cu vişine strivite, fără sîmburi, şi cu alcool pur, transparent, făcut din prune verzi şi mere stîlcite le-am amestecat pe toate le-am vărsat într-o sticlă am scuturat-o de cîteva ori şi am pus un dop pe deasupra sigilat cu ceară roşie şi degetul meu gros. Ce faci, un nou cocteil? ai întrebat. Am pisat în piuliţă un diamant de un sfert de carat pînă a devenit mai subţire ca praful, talc, l-am vărsat într-o sticlă am adăugat cîteva picături de mercur, un pahar de lichior de gutui şi am lăsat să cadă cîteva picături de plumb topit făşîind în forme enigmatice pînă la fundul sticlei unde a îmbrăţişat talcul de diamant şi împreună cu cîteva mărgele adăugate mai tîrziu a început să clocotească, m-am grăbit şi am pus dopul sigilat cu ceară roşie şi cu degetul meu. Cocteil? ai întrebat, nedumerită. Am cules cîţiva saci de cremene, le-am strivit pe o nicovală cu barosul şi am vărsat fărîmele într-o sticlă pe jumate plină cu vin de zmeură, am lăsat să cadă înăuntru şi barosul şi nicovala şi am mai îndesat o herghelie de cai murgi şi o jumate de codru fără vulpi dar cu veveriţe am pus dopul am sigilat-o cu ceară roşie şi degetul ars şi am pus-o lîngă celelalte două. Am pregătit o sticlă, a patra. Am rupt pagina cu plopii fără soţ, cea cu codru fără ploaie fără vînt şi pe urmă cea cu prea frumoasa fată din rude mari împărăteşti am rupt şi cîteva pagini din caietele mele le-am rupt pe toate împreună mai ferfeliţă ca polenul... Ce faci? ai întrebat, prinzîndu-mi braţul care se întindea în sus. Amintiri, am răspuns. Amintiri de ce? ai întrebat. Amintiri de cine, am răspuns. Pentru ce? ai întrebat. Pentru cine, am răspuns, şi cu imensă gingăşie ţi-am descleştat degetele lăsîndu-mi braţul să-şi continue drumul în sus. L-am vîrît în soare pînă la cot şi i-am cuprins inima...

• back to list   • back   • next

Magică Italia Închid ochii, să te văd. Deschid ochii, să te văd. Clipesc mai des, mai rar, îi strîng, îi holbez, îi încrucişez şi descrucişez, îi ascund sub ochelari, sub bucăţi de plumb... să te văd. Te văd. Te văd, cum hrăneşti cu seminţe un piccione într-o mînă şi o sută de piccioni în cealaltă că aproape că cazi în genunchi sub atîta greutate şi desfătare îndoită în faţă de Basilica di San Marco şi mă săruţi acolo, unde n-am fost împreună niciodată, Te văd, pierdută în adîncul fotoliului de pluş în loja a treia la Scala di Milano şi safirul îţi sclipeşte între sîni la fel ca lacrima sub ochi cînd auzi cea una furtiva lagrima a lui Donizetti şi îmi strîngi mîna acolo, unde n-am fost împreună niciodată, Te văd, cum sari în Fontana Trevi şi te zbenguieşti ca o nebună culegînd pumni plini de monete de la fund ca să le împrăştii înapoi peste umărul stîng, fusta udă străvezie, bluza udă străvezie, te văd mai mult ca goală şi îmi zîmbeşti acolo, unde n-am fost împreună niciodată. Te văd. Cum hrăneşti găinile şi te ciupesc şi gîştele te fugăresc cum încerci să cînţi pe-a asurzitelea după radio înainte ca să sari în iaz să te bălăceşti între raţe, şi broaşte şi stuf şi tot ce văd este Basilica di San Marco şi Scala di Milano şi Fontana Trevi acolo, unde mă duci în fiecare zi. Şi noapte. * Magie? m-ai întrebat odată. Realitate, ţi-am răspuns, ca niciodată.

• back to list   • back   • next

Capodoperă Aş vrea să scriu cea mai frumoasă poezie scrisă vreodată, o capodoperă. Aş vrea. Nici nu încerc, mă dau bătut de la început. Poezie mai frumoasă ca tine nici nu se poate scrie.

• back to list   • back   • next

Pe lîngă plopii fără soţ, decenii după... versuri împletite în farmecul inegalabil al lui Eminescu... Pe lîngă plopii fără soţ Mai trec cu pas mărunt Mă cunoşteau vecinii toţi – Eu, cel pierdut, cărunt, Prin curtea care dă în dos Adesea am trecut, Toţi mă ştiau băiat frumos, Tu nu m-ai cunoscut. La geamul tău ce strălucea Cîntam cu poezii O lume toată-nţelegea Iar cînd, fără să ştii La floarea ta în zi de Mai Privii atît de des Tu te-ntorceai, şi tu plecai, Tu nu m-ai înţeles. De cîte ori am aşteptat Un zîmbet ca să pierzi, O zi din viaţă să-mi fi dat Prin cînt de frunze verzi, Prin linişte de-a verii seri O şoaptă de răspuns O zi, un azi, un mîine, ieri, O zi mi-era de-ajuns. O oră să fi fost amici, De mînă să te ţin S-ascult de glasul gurii mici Şi dulcele ei vin, Prin iarba dată-n busuioc Să ne iubim cu dor, Prin grîul incolţit cu foc O oră, şi să mor. Dîndu-mi din ochiul tău senin O lacrimă şi-un vis, În calea timpilor ce vin Un colţ de paradis, Din faţa palidă-n bujori O rază dinadins Mă crezi că între şapte sori O stea s-ar fi aprins. Ai fi trăit în veci de veci În amintiri şi chin, Cu ale tale braţe reci Ş-al meu nefast destin Te-aş fi cîntat prin versuri mii Şi rînduri de vieţi, În ode lungi şi-n arte vii Înmărmureai măreţ. Un chip de-a pururi adorat Ca stelele ce curg, Acele zîne ce străbat Prin macii de amurg, Ca flori găsite-n pat de rai Cum nu mai au perechi Decît în basme fără grai Din timpurile vechi. Căci te iubeam cu ochi păgîni Pătaţi cu foc şi dor Ce mi-i lăsară din bătrîni Cei care-n viaţa lor M-au învăţat prin trai amar Şi plini de suferinţi Să dau iubire doar, un dar, Părinţii din părinţi. Azi nici măcar îmi pare rău Îţi zic, dar nu mă crezi, Că cu tristeţe capul tău Mă caută-n livezi, Cînd zic cu glasul dureros Că trec cu mult mai rar Ce chin, cînd capul tău frumos Se-ntoarce în zadar. Căci azi le semeni tuturor Îmi vine să îţi zic Şi te privesc nepăsător Cum că ai fi nimic, Ca toate-n felu-ţi femeiesc La umblet şi la port Dar tot nu pot să te privesc C-un rece ochi de mort. Tu trebuia să te cuprinzi, Şi dragostea să-mi bei Şi noaptea candelă s-aprinzi Prin valuri de scîntei Să-ntrebi cu gura într-a mea De acel farmec sfînt, Să laşi a corpului mlădea Iubirii pe pământ.

• back to list   • back   • next

Febră M-am căţărat pe catarg, îţi mai vedeam năframa în vîrf de deget pe urmă în vîrf de băţ pe urmă în vîrf de prăjină, m-am căţărat mai sus, mai sus, după scări, peste cîrlige, m-am ridicat în vîrful degetelor aproape să mă prăbuşesc pe punte un talaz mă mai ridica o leacă şi mai sus, năframa mai flutura... Ai dispărut, burta obeză a orizontului a tăiat linia vederii, linia vieţii, au rămas numai pescăruşi. Şi amintiri. Unde eşti, deasupra mea? De-aş ştii aş turti pămîntul între palme, l-aş sfredeli cu mîinile, aş goli mările, m-aş războii cu curcanii numai să-ţi privesc sub fuste şi să-ţi prind glezna să te fac să cazi şi să-ţi văd ochiul, să-ţi muşc gura să te despoi de cele lumeşti şi să te înveşmînt de cele ale firii înainte de a te înveşmînta de cele ale cărnii, şi ale viselor. Une eşti, dedesubtul meu? De-aş ştii aş aduce toamna să îngălbenească iarba şi iarna să îngheţe marea şi primăvara să îmbrace gheaţa cu fluturi şi vara să ţie soarele la mijloc de cer pînă că crapă vulcanii şi pămîntul şi fundul oceanelor numai să-ţi destram bluza şi să-ţi tai bumbacul şi să-ţi scot cuiele din pantofi şi scaii din păr şi strugurii din valea sînilor înainte de a te hrăni cu ai mei şi a-ţi descîlci cosiţele. Unde eşti? Febra îmi mănîncă pielea, judecata, mă înec în butoaie de sudoare şi bulgări de sare îmi cad în urmă şi scînteiază ca licurici morţi în propriul lor jăratic alb amestecat cu fulgi de zăpadă şi cioburi de caleidoscop zdrobit... şşş... mi se pare că aud prin negura cîrpei umede care îmi mîngîie fruntea, aşchii... poate degete?... presărînd picături de răcoare pe obraz şi praf de flori uscate de tei peste buze... halucinezi... dar ce pot degete să ştie decît ceea ce le spun eu cu scînteia licuricilor mei, morţi?... Te văd îmbrăcată în zale de pînză pătate cu miez de cireşe strivite, Pe geana ta lungă fărîme de aur culese prin fire de fîn împletite, Pantoful cel stîng stă pierdut în căpiţă, cercelul cel drept şi-a urechii dulceaţă Îmi cad între buze şi-mi cîntă în şoaptă secretul ce-ascunde a ta rumeneaţă. Zîmbeşti, te ridici, ţii un nasture-n mînă, în cealaltă mînă o floare stîlcită, Îmi tragi peste pleoape mătasea încinsă şi-mi laşi între buze miros de cordită, Piciorul tău mic îmi încheie cămaşa cînd treci peste mine şi coama îţi scuturi Şi cad mărgăretele-n ropot de vară cu freamăt de valuri şi susur de fluturi. Îmi dai doar o clipă şi-mi tremură ochiul plecînd dela gleznă în sus, mai departe Prin albe privelişti şi aprige umbre şi cea tinereţe de basm fără moarte, Dispari... trasă-n munţi de puhoiul sălbatic din mari pelicani duşi de mici rîndunele Dar laşi înapoi al tău zîmbet, cercelul, pantoful pierdut şi un licăr de stele. Ceva... te rog, mi se pare că aud o voce trasă prin inel, o gură de nai, o buză înflorită, dacă îţi mai dau degete subţiri şi picături de răcoare şi praf de flori uscate de tei... îmi promiţi... Tac. Te aud? Nu ştiu. Te înţeleg? Nu ştiu. Număr butoaiele de sudoare şi cîntăresc bulgării de sare şi mi se pare că îţi zic sau îţi răspund sau întreb despre ce promisiune vorbeşti tot încercînd să găsesc cai verzi în papură sau noduri pe pereţi sau ce-o mai fi că caut pe drumul întortocheat al neştiinţei... ...halucinaţii? îmi pare că termini ce-ar fi fost promisiunea sau poate ziceai hacilunaţii, nu, poate că haciunalaţii, ce mai cuvint ar fi haciunalaţii, o, poate haciumalaţii, ciuma, ce ciumă, ce laţii, ce porcărie?... cînd, deodată, puhoiul de pelicani şi rîndunele te aduce înapoi şi încep să îţi cînt cuvinte... Cu foamete strîngem în pumni ce-ar fi straie şi pîrîie aţele-n jale şi spaimă, Se-mparte vulcanul şi-al vieţii balaur răcneşte în rana ce-i duce-a sa faimă Cînd sînii turbaţi între sîni se fărîmă şi dinţi între dinţi ciot de limbi devorează Iar bezna dispare în vîlva de carne ce-aprinde-a sa noapte în iad de amiază.

• back to list   • back   • next

Vioară Te desenez cu coarde de vioară, rupte, Fărîm cu un baros the şapte ocale lemnul lăcuit pînă ce devine surcele, pe urmă aşchii şi le împrăştii în jurul ochilor tăi, peste sprîncene, pe buze, le atîrn de urechi ca cercei, în jurul degetelor ca unghii, ca inele, ca inel, Culeg notele pierdute cele care nu mai vor fi vreodată produse pe coardele astea, pe lemnul acum fărîmat şi ţi le presar între degete, sub sîni, peste coapse, muzica pierdută înviind un moment înainte a se stinge pe vecie, Rup arcuşul în două, trec o jumătate printre coardele care îţi desenează inima, o jumătate printre coastele care o împrejmuiesc pe a mea.

• back to list   • back   • next

Zile Trecute Te ridici în miazăziuă să tragi soarele-nspre seară Şi pe urmele-ţi pătate cu argint păunii zboară, Norii ce-ţi îmbracă coapsa şi se schimbă-n vijelie Părăsesc a mea peniţă şi adorm pe-a mea hîrtie. Te opreşti in miezdeziuă, pe-al tău armăsar călare Şi-l adapi cu-ntreaga turmă la ovăz cu fulgi de soare, Cozi de zmeu legate-n noduri curg din coapsă pînă-n gleznă Împletite cu cuvinte, cu cerneală, dor şi beznă. Te cobori în miazănoapte ca s-atîrni pe colţ de lună O visare înstelată cu o patimă nebună, Laşi zefirul între coapse să te legene-n ispită Cînd citeşti a mele şoapte din hîrtia rîncezită.

• back to list   • back   • next

văz dacă te caut în ocne pătrate săpate de-a curmezişul în piatră albastră sub un munte bătut în zăpadă ...te găsesc dacă găsesc muntele. dacă te caut în pietriş spart de rîu pierdut de un val de cormorani înnebuniţi de foame pe mal de iaz uscat ...te găsesc dacă găsesc iazul. dacă te caut în trunchi de brad ars trăsnit şi de fulger şi de mînă de om căzut la gură de peşteră umplută cu frunziş de stejar şi licurici roşii ...te găsesc dacă găsesc peştera. te găsesc. unde oi fi. unde oi fi, eşti. deschid doar ochii. închid doar ochii. te văd.

• back to list   • back   • next

Eu Cînd îţi porţi între albine Mînă şi picior, Într-o mare de regine Eşti regină lor, Cînd din cer comete plouă Ca să-ţi cadă-n sîn Şi te-mbracă-n iz de rouă, Eşti a lor stăpîn, Cînd te duci la mal de mare Şi întîi zîmbeşti Se usucă-n al tău soare Cînd te dezveleşti, Cînd te culci printre lalele Şi duci ochii-n nori Eşti o zînă între stele Şi-o mireasă-n zori... Şi tu? Eu? Adică... Cînd mă pierd în miez de noapte între mînă şi picior, Cînd mă-mbat cu alb de lapte la al sînului izvor, Cînd şi corpul tău dispare dacă-n zîmbet mă orbeşti Iar din ochiul tău văpaie arde-n astrele cereşti? O, regină, O, stăpînă, O, mireasă, O, tu, zînă, Eu poet nătîng plîng.

• back to list   • back   • next

Triptic Temporal sau Tempus Fugit zilele curg, orele se termină, minutele... rămîn doar clipe numărate, nedefinite, şi clipa de rînd trage pleoapa în jos şi minutele devin ore, zile, degete se încleştează cu degete buze se încleştează cu buze corp cu corp şi tocmai cînd lupta avea să devie război şi geamătul cîntec şi bobul de sînge... floare, clipa, sinucigaşă, amară la nedefiniţie, decide să se răzbune şi trage pleoapa în sus şi nu rămîne nici colb. * o clipă mai puţin. vectorul determinist al sfîrşitului sfîrşit fără început, paradox. floare fără mugur cerneală fără peniţă rimă fără poezie tragicul amurg fără falnicii zori. dragoste fără îndrăgostiţi. pleopa se ridică fără a coborî. * adînc ca oglinda. nesfîrşită, încerci să atingi nesfîrşitul vîri degetul, pumnul, şi găseşti sticla spartă, milimetrul pînă la argint, tăietură. pleoapa coboară găsesc oglinda, o fur o duc cu mine acolo unde pleoapa nu se mai ridică şi mă războiesc cu cîntecul, cu floarea cu amintiri nesfîrşite îngheţate în foc năpraznic, şi ochi verzi.

• back to list   • back   • next

Linişte Întinde degetele, lasă-le să picure picături de ulei de trandafir în palma mea şi am să-ţi umezesc tălpile şi călcîii, gleznele, am să umplu urmele-ţi în nisip şi urmele-ţi în mare şi urmele unde ai călcat în soare lăsînd sămînţă de dihanii înaripate şi limbi zvăpăiate de fosfor. Şi pe urmă? Ai să-mi umezeşti genunchii, şi pe urmă coapsele şi sînii, buzele? Şi pe urmă? Pe urmă am să-ţi învelesc tălpile în coceni măcinaţi cu perle albastre şi călcîii în ştiuleţi fărîmaţi cu smaralde brute şi gleznele în pănuşi zdrobite cu sîmburi de cireaşă şi diamante galbene, Şi am să te acoper cu un cearşaf alb brodat cu aţă răsucită din mătase de porumb cu rădăcină de răsărită şi frunză de salcie, Şi am să te las. Pînă ce am să umplu nisipul cu tăcerea şi marea cu pacea şi soarele încolţit între dihaniile lui înaripate şi limbile lui zvăpăiate cu liniştea ta.

• back to list   • back   • next

Vizită de Vară “Vino,” mi-ai zis. Îţi promit vară în toamnă.” Mi-ai zis ziua, ora, locul. Am venit. Am luat avionul şi am venit. Cum de ştiai exact pînă şi ora cînd vara avea să fie? m-am mirat, dar aşa o invitaţie nu se discută, se execută. Am executat. Am venit. Am luat avionul şi am venit. Da, ştiu, am zis-o o dată, o zic de două ori, ca să mă conving că s-a întîmplat. Aş zice şi de trei ori. Am luat avionul şi am venit. Am cîntat tot drumul în gura mare “...du-m-acasă măi tramvai...”, vecinii mei de zbor au refuzat să fie aşezaţi lîngă mine pesemne cîntam fals, sau credeau că e molipsitor, au preferat să steie pe genunchi la alţii chiar pînă la aterizare, inclusiv (am aflat mai tîrziu că unul s-a însurat şi unul s-a măritat cu cei ce-i ţineau, da, unul şi unul, bărbaţi amîndoi). Am ajuns. Am ajuns cu o oră înainte, aşa cum se cuvine. Nu puteam să risc hazardul unui accident, unui război, unui asteroid, mi-am luat o margină de securitate, o oră mi s-a părut apropriat. Ai ajuns cu cinci minute mai tîrziu, aşa cum se cuvine. Cred că ştiai mai bine ca mine situaţia cu accidentele, cu războaiele şi asteroizii. Sau poate nu îţi era aşa de important cum îmi era mie? Nu cred, altfel nu îmi dădeai ziua, ora, locul. Şi zîmbetul. Mi-ai zîmbit, şi dacă nu începea vara tot vară era. Dar a început. La ora dată. Ştiam, şi am acceptat fără să întreb sau să încerc să schimb situaţia. Ai rămas la un metru distanţă, în dreapta mea, “Mergem?” “Mergem.” Am mers. În mîna stîngă ţineam florile, nu ţi le-am dat, nu puteam la un metru depărtare, trebuia să ţi le arunc şi nu voiam, nu erau legate. “Mergem?” Am mers. “Povesteşte-mi.” Ţi-am povestit. Toate nimicurile, toate importanturile, toate ştirile de la bursă. Nu gîndurile. Dacă îţi povesteam gîndurile, trebuia pe urmă să îţi povestec şi visurile şi la un metru distanţă nu puteai să mă pălmuieşti. Sau să mă săruţi. Aşa că am preferat să nu ajung la visuri prin gînduri, nu am vrut să te ambarasez într-o decizie. Am teminat cu bursa şi am trecut la geologie. Ai început să rîzi, şi cînd ai terminat să rîzi erai la jumătate de metru de mine. Cred că rezistam deajuns de bine amîndoi. La gravitaţie, vreau să zic. “Vrei florile?” Am trecut buchetul în mîna dreaptă şi ţi l-am întins. L-ai luat, nu mi-ai atins degetele, ai reuşit fără dar o floare ţi-a căzut şi înainte ca să pot să o ridic a coborît pe ea un pescăruş şi a furat-o, fugărit de alţii. “Crezi că e îndrăgostit şi el?” te-am întrebat, fără să fac atenţie la ce ziceam. “Şi el?” Am roşit, şi am trecut repede la alegerile în Mozambic. Cred că erau numai vreo douăzeci de centimetri rămaşi. Am încercat să îi micşorez, am tras o leacă la dreapta, ai tras la dreapta şi tu, am tras la stînga, ai tras la stînga şi tu. Am terminat şi cu Mozambicul. Umărul tău stîng mi-a atins braţul drept, mai sus de cot. Noroc că ora de vară nu era încă terminată. Mi-am dat jos haina, am rămas în t-shirt. Ţi-ai dat jos puloverul, ai rămas în bluză fără mîneci. Umărul tău stîng mi-a atins braţul drept, mai sus de cot. Piele de piele. Carne de carne. Arsătură, ei şi? Degetele ţi sau strecurat între ale mele, arsătură, pîrjol, coroziune, muşchiul piatră, inima incendiu... “Şi el?” ai repetat, accentul pe “Şi”. Ţi-am tras o margaretă din buchet şi am început să-i smulg petalele, “...da, nu, da, nu...da.” Am rămas la “da.” Parcă se putea altfel. Vara s-a terminat. Mi-am pus haina. Ţi-ai tras puloverul. Mîneca mea dreaptă se tîrîia după noi, la fel ca mîneca ta stîngă. Mîinile lipite. Mă temeam să îţi dau drumul să nu se cojească pielea de pe palmă. “Te temi să nu se cojească pielea de pe palmă?” mi-ai ghicit gîndul. Dacă puteai să îmi ghiceşti gîndul, atunci puteai să îmi ghiceşti şi visul, mîna ta dreaptă era liberă. Nu m-ai pălmuit. Mi-ai strîns doar degetele mai tare. “S-a terminat vara.” M-am uitat la ceas. Da, ora era trecută. “Îmi dai voie?” Te-ai oprit. Te-ai întors înspre mine, mîna dreaptă mi-a luat degetele mîinii stîngi. Prizonier. Cine? Al cui? Ai ridicat ochii. Am coborît ochii. M-am îndoit înspre tine. Am luat avionul. Am plecat. Săracii, au să aibe cîţiva ani teribili, cu toate verile pe care le căram în piept nu a rămas înapoi acolo nimica, nici măcar cîteva minute. Sigur, dacă mă chemi iar am să le duc pe toate înapoi, cu condiţia că le pot restitui în acelaş fel. “Da,” am răspuns, aşezat în avion, numărînd miile de fluturi liberaţi. * Taromul m-a anunţat că refuză să mai plec cu ei, le-am cauzat prea multe pierderi avionul mai era în hangar şi ei mai erau ocupaţi cu fluturii. Ei şi? Ridică degetul mic şi vin cu un tren. Vin cu o maşină, vin cu o cămilă. Promite-mi iar un sărut verde şi ajung, fie şi cu o tricicletă.

• back to list   • back   • next

esc Am încercat să te farmec. Am încercat să te vrăjesc, să te răpesc, să te cîntăresc... în braţe. Nu am reuşit. Am încă un “esc”, ai zis, zîmbind. Ghicesc? am întrebat, zîmbind înapoi. Firesc, şi zîmbetul ţi-a devenit rîs. Ceresc? Îngeresc? Zeiesc?... Las’te opresc. Verb. Ştii. Sunt mii. Ştii. Ştiu. A rămas nezis, nescris. Poate, Poate că ar fi trebuit să îl zic?

• back to list   • back   • next

Lăcrămele, Lăcrămioare floarea. Lăcrămele, lăcrămioare, În parfumul ei sălbatic nici grăunte de pudoare N-are dulcea voastră floare. zîna. Rezemată stă de trunchi, Cînd în verde mă băieşte, pe rotundul ei genunchi Vă depun în alb mănunchi. îndrăgostitul. Îţi ofer iubire oarbă Înşirată cu mărgele pe argint furat din barbă De la zmei, şi fir de iarbă. dragostea. Ochi cu zîmbet se cunună, Greierul cu zor ciupeşte doine din orfana-i strună, Fulgeră în piept şi tună. sărutul. Marea se desparte-n două, Luna moare-n praf de stele şi cu nestemate plouă, Buze dulci şi suc de rouă. secretul. Zi-mi, eşti rudă cu păunul, Ţi-a dat pana pentru rimă? Nu, secretul este unul, Tu crăiasa, eu... nebunul.

• back to list   • back   • next

Memento Mori Cum vrei să mori? Cu mîna mea pe sînul tău, Cu degetul mare în limped părîu, Cu stele de sare topite în mare ş-adînci buzunare umplute cu grîu. Cum vrei să trăieşti? Cu mîna mea pe sînul tău, Cu gînduri hoinare în veşnic desfrîu, Cu flori de cicoare jertfite la soare şi visuri fugare în clonţ de hîrău. Cum vrei să te ţiu minte? Cu mîna mea pe sînul tău. Cu mîna mea pe sînul tău. Cu mîna mea pe sînul tău. Cu cîini fără zgardă şi cai fără frîu, Cu vişini amare, cu iz de turbare, cu piept în dogoare... şi-n cap nătărău.

• back to list   • back   • next

Gemene Clipeşti din ochi, şi tu şi ea, amîndouă, ca la înot sincron ca un balet aproape clasic, o dată încet, o dată repede, două ori repede, două repede una încet... mă întreb dacă ar fi Morse, dacă ai zice... nu? ba? poate da? poate un zîmbet şi-n el catifea? Degetul mare în gură, mare... ha... mai subţire ca degetul meu mic, mai subţire... nu, nu mai subţire, doar subţirel, la fel de subţirel ca o nuieluşă de liliac, da, şi tu, păi ai fi parcă altceva decît o fetiţă ceva mai mare călare cu părul în vînt şi cu sînul în floare? Adormiţi împreună, gemene, aproape că, într-un interval de o viaţă precedată de infinit şi urmată de infinit sunteţi gemene, şi cu toate că te văd numai pe tine vă acoper pe amîndouă cu cuvinte pline de ghicitori, cu flori, cu puf de miraje şi valuri de nori.

• back to list   • back   • next

Adio Deodată eu zic - te iubesc... O pată de lună pătrunde în tindă, Îmbracă cu lapte-al tău sîn fecioresc Pe urmă dispare în dos de oglindă. Te-ntreb, ezitant - mă auzi?... Aşezi pe genunchi un mănunchi de garoafe Şi-n cor de petale albastre ascunzi Cuvinte de-amor prin idei filozoafe. Dar eu tot cu-al meu - îmi e dor... Un colţ de rochiţă pluteşte în briză, Aminte mi-aduce de-un dulce lichior Uitat şi pierdut pe a vieţii banchiză. Încerc un penultim - aş vrea... Mă-neci într-un verde de codru, sălbatic, În alb de zăpadă şi-n roş de lalea Cu sînul în puf şi cu buza-n jăratic. Un ultim - e timp să... mă duc... Cu mîna strivită în pumnul tău mic Mi-e inima arsă şi capul năuc, În suflet magie, în visuri nimic.

• back to list   • back   • next

Începuturi Te caut, în buzunare adînci pline cu flori, cu amintiri, cu spini însîngeraţi şi degete sîngerînde, cu harbujei dulci şi ţepe de albină şi genunchi dezgoliţi, amintiri, flori îngheţate în zăpadă trezite cu vîrfurile de degete zăpada în praf de aur florile în praf de argint amintirile în praf. Te simt, o răsuflare dublă care mă înveleşte peste şi sub vestminte o bătaie de inimă dublă care îmi cîntă ba vals ba rock ba doină, patru mîini care îmi ating urechea, vîrful de nas, sprînceana, gura şi le sărut pe toate patru, opt, douăzeci şi nouă, cîte sunt, cît mai pot să număr să respir să cînt. Te uit, pe veci, numai ca să pot să te găsesc, să te descopăr din nou şi să cad iar într-o mare clocotind grăunţe de farmec, muguri de dragoste, fulgi de sărut, numai ca să pot să te uit pe veci din nou ca să pot să te găsesc... să te uit... să te găsesc... mă repet, zici?... nici nu mi-am dat seama, poeţii niciodată nu repetă vorbele fiecare e un început, un sfîrşit şi între ele o viaţă.

• back to list   • back   • next

Privighetoare Prin fiere-n rugin-am găsit un tezaur O cuşcă ţintită în cuie de aur, O cheie legată cu fir de mătase Cu funde-mpletite de şase ori şase, Iar după zăbrele, pe pat de ninsoare, Prin frunze albastre uitate de soare pe veci adormită o privighetoare. Pe veci? Nu-i posibil, nu văd a sa rană, Nu văd decît cîntec în calda sa pană, În corpul său fraged ca miezul de pîine Un mugur aşteaptă lumina de mîine, Sub pleoapa sa neagră ca miezul de noapte Nu văd decît verdele merelor coapte şi codrii pierduţi între vise şi şoapte. Întinde aripa, fiinţă divină, Deschide-al tău cioc şi în el ocarină, Dezlănţuie-n inimă focul de vară Şi roşul de mac prin uscată secară, Despride micuţa ta gheară de pîntec Şi lasă miracol născut prin descîntec să poarte-a ta floare în viaţă de cîntec. O, fost-ai odată o zînă, crăiasă, Frumoasă ca ziua în văl de mireasă, Întorc acum cheia... O, tu curcubeu, Zeiţă, icoană-n al meu himeneu, Deschide-ţi aripile, zboară-ntre stele Îmbrac-a ta inimă-n foc de lalele, cu luna, cu roua, cu visele mele.

• back to list   • back   • next

Cărarea Cărarea mă duce prin sombre tufişuri, A toamnei secrete şi-a ei povestire, În spate o traistă cu mii mărunţişuri De primă şi vară şi caldă iubire şi-a vieţii fetişuri. Piciorul meu stîng trage fragedă rană, Piciorul meu drept poart-a lui bătătură, În capu-mi prihană, idee profană, În stînga-mi cerneală de lacrimă pură, În dreapta mea pană. S-au stins pe-al meu drum cele trei anotimpuri, Pierdută-mi stă umbra sub lung mărăcine, Mă-mpiedic ca orbul pe cîmp de clocimpuri Şi sîngele-ncepe să fiarbă în mine în dese răstimpuri. Pătrund în poiana de pură albeaţă Cînd sîngele fiert izbucneşte prin piele Şi-ncepe să semene maci peste gheaţă Cu mici picături de cerneală şi stele şi-a sa rumeneaţă. O voce începe să-nscrie-n hîrtie Pierdutele zile şi vrăjile moarte, Cuvintele-alese din versuri o mie Ce bat în aramă o veştedă soarte şi floarea-i tîrzie. Omătul cu-ncetul se-ntinde, cuprinde, Cerneala mă-neacă, cuvîntul mă pierde, În ochiul tău floarea să crească pretinde Dar tot adevăru-i în flacăra verde ce visu-mi aprinde.

• back to list   • back   • next

Vizita Te-ai războit cu jeanşii timp de două ore, pe urmă, după ce ai reuşit sa pătrunzi în ei alte două ore cu fermoarul refuzînd să recunoşti că burta îţi vinea între dinţi şi figura de fetiţă de şaptesprezece ani nu ţi se mai potrivea, cel puţin temporar pînă ce... pînă... un zîmbet ţi-a decorat gura, mîna lunecînd deasupra rotunjimii pîntecului şi, dîndu-te bătută, te-ai extras cu chiu cu vai dintre pînzele înguste şi ţi-ai trecut peste cap o rochie largă mai potrivită, tot o leacă cam strîmtă, dar... te-ai admirat în oglindă şi din profil şi din faţă ţi-ai suflat un sărut şi ai hotărît că tot mai arătai ca o fetiţă de şaptesprezece ani, niscai cu o dublă... personalitate şi rîsul care ţi-a explodat înapoi din oglindă ţi-a plăcut aşa de mult că ţi-ai mai suflat un sărut, ca să fie cu soţ cică. Te-ai apropiat de geam păşind ca o raţă legănată, şi ai încercat să te apleci peste pervaz să vezi ce-i gălăgia aia jos dar cu o burtă aşa de mare între tine şi ţintă... te-ai dat iar bătută. Părea că este ziua să te dai bătută peste tot, char şi atunci cînd te-ai aşezat pe fotoliu şi ai încercat să tragi un picior sub tine apoi pe celălalt şi pînă la urmă ai lăsat efortul baltă cu picioarele rămase pe podea, crăcănate ca să lase loc de pîntec capul rezemat de speteaza fotoliului, ai închis ochii. Am tras celălalt fotoliu şi m-am aşezat în faţa ta, picioarele jos. Şi tu ai o problemă cu burta? ai întrebat. Cu burta? Da, ai şi tu o problemă cu o burtă pînă-n dinţi? M-am pipăit, nu de alta dar ca să fac sigur să nu ies mincinos. Nu, am o burtică, dar nu pînă în dinţi. Ai dinţi? Aaaaaaaaaaaaaaaa... am căscat o gură ca o poartă de biserică ca să poţi să găseşti singură răspunsul. Ai tras degetul înapoi, fără să ţi-l muşc... Da, ai o puzderie... ţi-ai rezemat iar capul de spetează... ...cum ai intrat? De ce? Uşa e închisă cu cheia. Este o gaură pentru cheie, nu? Răspunsul părea că îţi este acceptabil. Le-ai adus? Sigur că le-am adus. Cu ce încep? Cu ce vrei, numai fii sigur că sunt apropriate pentru urechi copilăreşti, şi înainte ca să întreb ce urechi copilăreşti ai făcut un semn înspre pîntece şi ai dus degetul la buze. Aha... Am început cu Alecsandri alergîng printre Doine şi Lăcrimioare, pe urmă am trecut prin comorile lui Eminescu timp de cîteva ore înainte să mă poticnesc la Coşbuc, citind acum de trei ori pe El Zorab... Încă o dată... m-ai implorat şi am început, pentru a patra oară, ştiind că pentru a patra oară am să termin cu lacrimi în ochi, şi tu la fel. Acum tu. Acum eu ce? Acum tu, ai insistat, aşteptînd să înţeleg şi eu mă făceam că nu şi tu ştiai că da şi eu mă făceam că nu fiindcă eu nu eram apropriat pentru urechi copilăreşti. Şi... ea?... am şuşotit, făcînd cu capul în direcţia rotunjimii burţii. Ai zîmbit. N-avea nici o grijă, ea nu înţelege, de aceia te rog. Şi tu? Ezitare. Eu înţeleg, de aceia te rog. Am dezlegat teancul de hîrtii, mi-am curăţat gîtul de cîteva ori, am ales o poezie la întîmplare şi am început să citesc. Să citesc? O ştiam pe de rost, le ştiam pe toate pe de rost, le-am scris pe toate cu pară în inimă şi cu văpaie în piept şi cu licuricii înconjurîndu-ţi goliciunea orbindu-mi albul ochilor în negru şi negrul ochilor în aminitiri netrăite. Respiraţia îţi era uşoară, calmă, regulară. M-am ridicat, ţi-am muşcat buza şi am apăsat mîna pe sîn, lăsînd în urmă o pată umedă, de lapte. Am adunat cărţile, hîrtiile, am plecat. Ai deschis ochii. Aş fi adormit, visat? te-ai întrebat, mirată, privind stingheră fotoliul gol din faţa ta şi cu un effort rezolut te-ai ridicat şi ai pus mîna pe perna de fotoliu, căldura începînd imediat să ţi se absoarbă în degete, palmă. Da, pesemne că mîţa, ai rîs, şovăielnică, ştiind că nu aveai nici o mîţă. Nici măcar de pluş.

• back to list   • back   • next

Iarnă Dă-mi mănuşa ta dreaptă, am să pun în ea mîna mea stîngă. Nu, lasă-ţi mîna dreaptă înăuntru, nu o scoate. Dă-mi mănuşa ta stîngă, am să pun în ea mîna mea dreaptă. Nu, lasă-ţi mîna stîngă înăuntru, nu o scoate. Ştiu, nu pot să te îmbrăţişez aşa, pot doar să te las să te sprijini de mine, capul tău pe umărul meu... alege tu care, mîinile de-a lungul corpului pîntecele tău visează prin nasturi încheiaţi pîntecele meu visează de nasturi descheiaţi, dormi. Deschide ochii. Dacă vezi doar paşi în zăpadă care duc înspre tine înseamnă că am fost acolo, eu. Dacă vezi doar viorele crescute în paşi în zăpadă care duc înspre tine înseamnă că am fost acolo, eu. Dacă vezi doar cenuşă căzută pe viorele crescute în paşi în zăpadă care duc înspre tine înseamnă că am fost acolo. Eu.

• back to list   • back   • next

Picături de Ploaie Număr picături de ploaie, am ajuns la douăzeci şi patru, primul reper, pe urmă la douăzeci şi şapte. Al doilea reper. Douăzeci şi şapte. Milioane. Sunt pe drum spre al treilea reper, mă întreb ce număr ar fi? Douăzeci şi opt? Treizeci şi doi? Treizeci şi cinci miliarde? Infinit? te aud fără să te aud. Infinit? Ce este infinit? te întreb fără să te întreb. Depinde, la fiecare este altul, îmi răspunzi fără să îmi răspunzi. Depinde care este numărul la care te opreşti, fiecare are alt număr, alt infinit. Crezi că viitorul meu reper este la infinit, fie infinitul ce ar fi, chiar şi blestemat? Nu te aud. Nu fiindcă nu te aud ci fiindcă nu te aud fără să te aud. Mai număr cîteva, cîte? Mi se strică vederea, mi se strică dinţii, mi se strică număratul şi tot număr, m-oi fi apropia de infinit? mă întreb fără să te întreb. Depinde, îmi răspunzi fără să te întreb, dinţii tăi nu stricaţi ca ai mei într-un zîmbet încolţit cu o promisiune sălbatică de muşcat, scheunat, cîntat care nu va fi ţinută niciodată. Depinde de ce? De promisiunea pe care tu o ţii. Promisiunea mea? Da. Care? Să nu uiţi ce ţi-am promis. Ce mi-ai promis şi nu vei ţine? Da. Iarăşi zîmbetul, şi carnea a început să-mi sîngere acolo unde colţii trebuiau să sfîşie cîntece de dragoste şi poezii de înainte de infinit. Număr. Picături de ploaie, picături de zăpadă, picături de floare. Încerc să ajung mai repede la infinit acolo unde poate că nu te găsesc. Poate că da. Trişezi, ciupeşti la cîntar, te-am auzit iar fără să te aud şi zîmbetul acela pe care nu-l vedeam în tot albul lui sălbatic s-a transformat în rîs şi dinţii au rămas agăţaţi acolo, de unde i-am tras înspre dinţii mei ca să pătrundă prin buze lacome de mînie pînă ce gură şi limbă şi dinţi şi buze au devenit cioburi de carne arsă şi mîngîieri de mătase, Numeri şi fluturii mei? m-ai întrebat. Amprente dentare pline cu venin afrodiziac îmi picură în sînge cărîndu-mă prin cărări dumnezeieşti cu îngere, zeiţe, zîne, tu... tu, o, tu miraculoasă imperfecţie în astă lume perfectă în urîţenia ei împlinită... Am luat-o de la început, privind cum fluturii ţi se ridică de pe sîni şi se aruncă în cratere aprinse de vulcan ca să uite că drumul înapoi e pierdut. Nici un drum nu e pierdut, nici cel înapoi, mi-ai zis fără să-mi zici, fără să precizezi dacă despre fluturi sau despre picături sau despre mine fără să deschizi ochii, poate ca să nu ghicesc? Să ghicesc ce? Număr picături de timp. Îmi dă flexibilitatea să număr cît şi cînd vreau, poate infinitul este aproape, poate este infinit după infinit poate infinitul depinde de mine. Poate te aud şi te aud. Poat te văd şi te văd, poate îmi răspunzi şi îmi răspunzi. Poate te ating. Şi te ating.

• back to list   • back   • next

Împătimire Spune-mi, care-i împătimirea-ţi pentru mine? Ia-mă! Abuză-mă! Răpune-mă! Taie-mi părul cu firavele-ţi degete, năpădeşte-mi urechile cu ispititoarele-ţi cîntece, spală micii-ţi sîni înăuntrul ochilor mei şi cel ce a răpus leul şi cel ce a doborît ciclopul şi cel ce a învins goliatul îşi va renunţa dumnezeul ca să-ţi lingă curată o talpă încrustată cu cioburile de sticlă adunate pe cărările vieţii, ca să-ţi coroneze o frunte încreţită de liniile întrebărilor nescrise cu coroană de mireasă împletită cu struguri verzi, pădureţi si boboci de ghiocei nedeschişi, neprihăniţi, ca să-ţi coase, să-ţi înfăşure o inimă brăzdată de tăişul celei peniţe făurită în furnalele lui Hefaistos cu aţă deşirată din melodie urzită în eolica poezie cîntată de Psappha şi pomadă mestecată din ghimpe de trandafir sălbatic şi cenuşă de cerneală.

• back to list   • back   • next

Fair Trade Te-ai culcat după munte, mi-ai terminat ziua. Aştept dimineaţa. Îmi trec timpul alungit pe spate, mă simt ridicol cu paiul în gură tot numărînd stele. Pînă ce răsari iar am doar cîteva catraliarde de numărat şi am ajuns deja la două sute cincizeci şi şase, singura problemă e că mereu pierd capătul cînd aţipesc şi mă scol la un cer nou... uite... sunt acum la două sute nouăzeci şi doi, un nou record, victorios, mîndru, şi aţipesc iar. Simt o căldură pe faţă... răsari? Ai terminat stelele? mă întrebi, nesigură pesemne că de număratul meu depinde răsăritul tău.. Da stelele, şi iarba, şi nisipul... mint fără ruşine în timp ce căldura ta începe să-mi pătrundă pe piele prin nasturi care ai descheiat şi cei care nu ai reuşit să-i deschei i-ai tăiat şi cei care nu ai reuşit să-i tai i-ai rupt şi cei care nu ai reuşit să-i rupi i-ai muşcat şi la urmă, mulţumită, te-ai încovrigat pe pieptul meu, era rîndul tău să dormi. Răcoare de soare pe piept vîlvătaie, nimenea nu o să mă creadă, gîndesc în timp ce tu îmi dai sînul şi eu îţi dau visul.

• back to list   • back   • next

Paralaxă Zi-mi, cum mă vezi? * Cum the văd? Adică ca fetiţă? Adică cu cosiţele-mpletite şi cu coatele julite? Te văd alergînd după albina aceia care ţi s-a aşezat pe pîinea cu dulceaţă şi ţi-a furat o fărîmătură noroc ca nu ai prins-o, Te văd alergînd după bondarul galben-negru care ţi-a gîdilit năsucul scurt şi te-a făcut să strănuţi de trei ori noroc că nu l-ai prins, Te văd alergînd după viespea ceia cu mijlocul de, bine, viespe şi cu ţeapa de, bine, viespe noroc ca nu ai prins-o chiar dacă ai dat prin urzici şi nu ai plîns. şi noroc că nu erau şi şerpi sau scorpioni pe acolo că tot îi fugăreai şi, mai ştii, mai îi prindeai. Văd gîsca fioroasă care te-a fugărit ea pe tine pînă ai căzut în iaz şi ea tot înota în jurul tău şi tu aproape că te înecai, Văd căţeluşul fioros care nu te-a fugărit pe tine ci aripa de pasăre prăjită care ţineai în degete murdare de grăsime şi nu s-a dat bătut pînă nu ţi-a rupt tivul rochiţei şi a adormit învelit în el, Văd fluturul fioros care ţi-a atacat aceiaşi rochiţă înflorită, acuma şi ruptă împreună cu toata familia lui - copii, părinţi, bunici, mai tineri sau mai bătrîni ca el cu cîteva zile întregi şi chiar cînd a descoperit adevărul tot te-a sărutat, pe buze. Era primul tău sărut. * Aştept. Era răspunsul la întrebare? Era tăcerea ta aprobare sau reprobare? Răspunsul era în mîna ta, l-am aşteptat. A rămas în a mea. Mîna. Eram la mijloc de drum şi degetele ni se mai ţineau. Cred că era aprobare. Zi-mi, cum mă vezi? * Cum te văd? Adică ca fetişcană? Adică cu boboci sub a ta bluză şi cireşe pe-a ta buză? Te văd alegînd lingeria, care mai subjugătoare, care mai liberatoare, care mai ascunde ce ai sau arată ce nu ai, roşie, albă, neagră, cu floricele, cu picăţele, şi dacă fusta plisată îţi va fi înşfăcată de o bătaie de vînt... te-ai decis? Te văd alegînd fusta, mai sub de genunchi, mai sus de genunchi, mai roşie ca gura închisă, mai albă ca sînul dezgolit, mai verde ca ochiul înlăcrămat, mai groasă, mai străvezie... te-ai decis? Te văd alegînd partenerul de dans, mai înalt, mai ruşinos, mai obraznic, mai ciufulit cu pistrui, mai visător fără pistrui... te-ai decis? De eram acolo mă alegeai? Văd cel care te conduce acasă şi încearcă să te ţie de o mînă şi în cealaltă ţine o îngheţată şi refuzi, Văd cel care îţi adunce un scaun şi încearcă să uite mîna pe el şi îl ciupeşti, Văd cel care te strînge uşurel într-un moment de neatenţie şi te şi sărută uşurel în alt moment de neatenţie şi îl pălmuiesti, uşurel, şi tu. Era primul tău sărut. De aş fi fost eu acela, m-ai fi pălmuit? Cred că da - nu ar fi fost uşurel, nici sărutul nici palma. * Aştept. Era răspunsul la întrebare? Mîna a rămas în a mea. Pare chiar că mi-ai strîns-o o leacă, ar fi fost asta oare fantezia mea dezlănţuită, învoaltă? Sau viaţa? Zi-mi, cum mă vezi? Ne apropiam de sfîrşitul grădinii, de sfîrşitul drumului, de sfîrşitul visului, încă cîţiva paşi şi mîna ta se va strecura printre degetele mele ca făina de grîu, ca apa de fîntînă într-o libertate nevoită, asupritoare, tot viaţă şi asta. * Cum te văd? Adică ca femeie? Adică cu obrazul alb de ceară şi cu ochiul verde pară? Te văd cu luna în cunună de mireasă, cu raze împletite în bucle de aur care curg în jurul urechilor peste umeri dezgoliţi şi cad adînc într-un decolteu generos, lîngă mine, Te văd cu trena de treizeci de metri care se tîrîie pe scări interminabile şi se destramă încetul cu încetul în mărgăritărele şi viorele, şi boboci care parte se deschid în pansele parte se caţără pe crengi şi se deschid în liliac, o mai rămîne ceva din trenă cînd ajungem sus eu lîngă tine tu lîngă mine? Te văd în camera iluminată de alba ta piele, rochia aruncată, lingeria deşirată sînul tău în pumnul meu, pumnul meu în pumnul tău, limbi avide iscodind nesătule soarele pe cerul gurii celeilalte culegînd pe drum picături de miere topită de albină pierdută amestecate cu picături de lapte dulce de capră sălbatică. Văd pata de sînge între noi, pierdută într-o mare de valuri albe şi flăcări epuizate, adormite, Văd mîna uriaşă care pătrunde prin sticla ferestrii şi mă zmulge de lîngă tine, Văd cum se topeşte într-un neant infinit cel ce ar fi putut fi primul tău sărut. * Am ajuns la sfirşitul grădinii. Două porţi, una stînga, una dreapta. Viaţa pătrunde între mîini şi începe se le descleşteze, buzele refuză viaţa cu cleştele lor personal, încăpăţînat care mai ţine cu muşchi, cu fildeş, cu oţel... viaţa pătrunde pînă la urmă şi între buze. Rupe maxilarele. Eu am luat poarta stîngă. Tu ai luat poarta dreaptă, îndepărtîndu-te cu pas încet, burta ta în dinţi, dinţii mei fărămaţi între oasele feţii şi ciocanele inimii. Nu am îndrăznit să întorc capul de frică să nu-ţi văd capul întors şi el şi să te răpesc din viaţă în viaţă, am ajuns la colţul grădinii am luat-o iar la stînga. M-am oprit. Am aşteptat. Poate că apari legănînd burta aceia uriaşă şi viaţa care creşte în ea. Am aşteptat un sfert de oră. Am aşteptat încă un sfert de oră. Pe urmă am mai aşteptat un sfert de secol. M-am ridicat şi am mers mai departe. Trebuia. A ajuns timpul să intru în lumea aceia unicoloră, ar fi ea albă sau neagră? Ce contează, roşul nu e permis. Nu, nici verdele. Ce contează celelalte culori fără roşu şi fără verde? Si ce linişte, ce plictiseală, cică paradis îl cheamă. Pe dracu, dacă-i paradis atuncea paradisu-i iadul sfinţilor, am să cer să mă mute în celălalt departament, se aude muzică... îndrăcită de acolo. Dacă treci odată şi odată, cine ştie cînd, în vizită pe acolo cu un autobuz de turişti te rog - rogi şoferul să oprească o clipă ca să-mi acordezi dansul? Dacă refuză că cică se teme sau are ordine - atunci sari din mers, doar nimenea nu moare de două ori. Pe de altă parte nu-i prea tîrziu niciodată să trăieşti.

• back to list   • back   • next

Busuioc De mult nu ţi-am scris poezie cu vers, Cu note de aur căzute din mers Şi vii licurici care val după val Prin păr îţi ascund clopoţei de cristal. De mult nu ţi-am scris poezie cu tact Pe-al meu metronom aiurit dar exact, De-ar fi a mea inimă-n ea s-o ascund Ar zace la glezna-ţi şi munţii în prund. De mult nu ţi-am scris poezie cu stil Chiar dacă m-ai crede debil sau abil, Dar dusă-n cel verde sub pleoape ascuns Ar da întrebării-ţi năvalnic răspuns. De mult nu ţi-am scris poezie cu-n dor Ca floarea-nsetată în mortul ogor, Un vaiet, un vuiet, vacarm, vîjîit, Un vals de cuvinte de ochiu-ţi vrăjit. De mult nu ţi-am scris poezie. Da, ştiu, Încerc al tău sîn cu-n cuvînt auriu, Încerc pe-a ta buză silabă de foc, Consoane, vocale, şi mort busuioc.

• back to list   • back   • next

Abdicare? Să mă las de tandrii muguri Între soare şi ninsoare, Sau de pumnul plin de struguri Lîngă buzele-ţi avare? Între caii şi buhaii Să nu-ţi fac cărare-ngustă, Să nu fac război cu scaii Agăţaţi de scurta-ţi fustă? Cînd prin ţepi de mărăcine Treci cu faţa visătoare Şi culegi pe drum ciorchine, Să nu-ţi prind în bucle floare? Culcă-te pe miez de pîine Între albe aşternuturi Şi cu fiecare mîine Am să-ţi scriu pe pleoape fluturi, Leagănă-te cu secara Între briză şi amiază Şi-am să-ţi zic cum naşte seara Cînd luceafărul oftează, Poartă albul de mireasă Peste lacrima ta verde Şi cununa de crăiasă Unde stihul meu se pierde. Să te uit cînd ziua moare Şi-i pierdută rumeneaţa?... În cea crîncenă pudoare Ce-i a ta... ascultă-mi viaţa.

• back to list   • back   • next

Plecată Plecată. Pe şapte cărări împletite Cu stihuri albastre-n cerneală găsite, Cu visuri în alb de mireasă pierdute Pe-a soartei creneluri şi-a vieţii redute,                               cu nopţi părăsite. Plecată. O văd printre munţii de gheaţă, O trenă ţesută în fir de verdeaţă Topeşte în urma-i şi viscolu-n cîntec, Şi spulberu-n floarea ce-i creşte în pîntec,                               şi patima-n viaţă. Plecată. Trecută-i din toamnă în vară, Din stinsă scînteie în falnică pară, Alerg după ea cu-a mea roabă stricată Cu farmece plină, cu vis îndesată,                               cu olm de fecioară. Plecată. Deschis-a a inimii-mi gherle Şi pieptu-mi se zbate sub fluier de mierle, Zefirul îşi bate de joc cu-a mea gură Şi-mi zice că-i gura-i ce suflul îmi fură                               şi-mi seamănă perle. Ajunsă? Văd zorii goninduse-n zare, Ajunsă? Gust aur în bulgări de sare, Ajunsă? Aud clopoţeii în doină Şi sufletu-mi trece din iarnă în moină                               pe visuri călare.

• back to list   • back   • next

Vieţi Croşetezi, nu, ştiu că nu. Dar totuşi croşetezi. Este primul cuvînt găsit, dicţionarul deschis la întîmplare degetul căzut pe cuvînt - a croşeta - şi încep să construiesc viaţa. O viaţă. Una din ele. Croşetezi. Eu sunt cu plugul pe ogor, caii trag, din cînd în cînd ne oprim obosiţi, tragem mai departe. Vin acasă - şase copii, cinci fete, un băiat, ne-am oprit după băiat. Toţi aşteaptă în jurul mesii, leg ovăzul la cai, mă spăl, intru, ne aşezăm la masă după ce îi pup pe toţi, pe tine te sărut. Mergem la pat? mă întrebi după masă între chicote de copii. Şi vesela? te întreb. Mîine, îmi zici, îmi iei mîna şi mă tragi după tine. Încui uşa? îmi zici. Cerneală. Alt cuvînt. Altă viaţă. Cerneala mea sau a ta? Una vîrsată pe cuvinte, una între cuvinte, cine scrie cui cînd amîndoi stăm aşezaţi la aceeaşi masă, faţă în faţă, hîrtiile împrăştiate între noi şi picioarele se ating din cînd in cînd. Degetele, mai curînd. Suntem desculţi. Avem copii? Depinde, cum vrei tu. Te las să decizi. Îmi scrii mie? Dar tu? Eu scriu o poveste. Dacă-i bună e ţie, dacă-i mai bună e despre tine. Dacă-i proastă o vînd. Unde mergi? Să mă culc. Singură? Depinde. De ce? De cine. De tine. Trebuie să se termine totul cu culcat în pat? Depinde. Ştiu. De mine. Nu. De mine. Întreprindere. Ce cuvînt şi ăsta... nu-mi place, caut altul. Mîţă. Mai departe. Cumpărat. Cred că aş putea scrie o poveste cu cumpărat dar prefer celălalt cuvînt găsit. Pădure. Se termină şi ăsta în pat? Stai că încă nu exişti. Nu am început încă povestea. Nu ştiu. Ba ştii bine... şi dispari. Deocamdată. Toamnă. Frunze căzute, copaci goi, Făt Frumos călare pe un armăsar negru se opreşte. Un cîntec. Un nor îi cade în drum, o stea, o scînteie... Făt Frumos îi dă calului din pinteni o pară din nară schimbă toamna în vară din miez şi din crez creşte-un falnic nechez se-ntinde cupride pădurea aprinde... Cine eşti tu? întreabă Făt Frumos frumoasa fată care se leagănă sub salcie. Eu sunt Ileana Cosînzeana, zice frumoasa fată care se leagănă sub salcie. Cui îi cîntai? întreabă Făt Frumos frumoasa fată care se leagănă sub salcie. Lui Făt Frumos, zice frumoasa fată care se leagănă sub salcie. Eu sunt Făt Frumos, îi zice el frumoasei fete care se leagănă sub salcie descălecînd, şi culege un buchet de bujori ca să i-l ofere. Ştiu, zice frumoasa fată care se leagănă sub salcie, coborînd de pe leagăn să ia buchetul şi să-i dea sînul. Veveriţe, şi căprioare, şi vulpi, şi mistreţi, şi rest de dihănii pleacă din luminiş lăsîndu-i pe cei doi iubiţi cu cîntecul, cu floarea, cu sînul, cu visul. Şi patul? întrebi. Patul? răspund eu, încă în vis. Şi patul, ţesut din alb de in cu floare de crin cu pană de corb din lemn de sorb cu ghiocei şi flori de tei cu lăcrămele legate-n inele şi voal de mireasă căzut între ele. Da, am ştiut că vine şi un pat. Îţi pare rău? Nu. Îţi pare bine? Nu Îţi pare ce? Vis. Da, am răspuns, deschizîndu-ţi visul meu. Mai ai cuvinte? Mii. Zeci de mii. Puzderie. Îmi faci încă o viaţă? Am început să fac. Vieţi. Multe nu-mi plăceau şi le ştergeam, mult mai multe îmi plăceau şi le regretam cînd se terminau. Am lăsat cîteva să continue, în paralel, în universuri diverse, în timpuri diverse, în visuri... aceleaşi. În pat? Am început să rîd, pînă ce s-a uscat roua şi au înflorit liliacii şi soarele a apus în răsărit. Tu ştii, că te iubesc, fetiţă? Ştiu, mi-ai zis fără să-mi zici. Am mii de vorbe, zeci de mii, puzderie. O singură vorbă a ta, nezisă, şi toate vorbele mele sunt ca licurici pe buzele Cosînzenei, ca porumbei între sînii ei. Ca praf sub călcîiele ei.

• back to list   • back   • next

Adevărul Deodată, o problemă de producţie, i s-a terminat lutul. Da, şi El poate avea ceva probleme din cînd în cînd şi era cam presat. Dar cum El nu-i degeaba El, într-un moment de inspiraţie divină (da, are şi pe astea din cînd în cînd) a zdrobit în pumn o stea mai micuţă, mai ascunsă (ca nimenea să nu ştie), a cules ceva străluciri de pe licurici, o leacă de sare din Marea Moartă, o leacă de zăpadă de pe vîrful Chomolungmei, a mai adăugat şi cîţiva curcubei mititei care se zbenguiau în boabe de rouă un sîmbure de cireaşă, zdrobit şi el şi după un moment de ezitare - şi restul cireşii, nu zdrobit ceva frunze de mentă stoarse o portocală cu coajă cu tot... tocmai bătea în uşă cel cu lutul... prea tîrziu, te-a născut. Închide camera, încuie uşa, închide lumina, fă întuneric, beznă, dezbracă-te, goală... da, poţi să păstrezi zîmbetul, bîjbîie-ţi drumul pînă la dulap şi deschide uşa cu oglinda cea mare... vezi? Da, nu te mira cînd vezi aura palidă care ţi se prelinge încetişor de pe umeri printre sîni, peste coapse, în jurul pulpelor pînă în vîrful degetelor... este timpul să ştii şi tu adevărul.

• back to list   • back   • next

La Sfîrşit Întîi pixul, clic, degetul gros apasă pe urmă se retrage împreună cu minuscula bilă care a rostogolit atîtea urme albastre pe hîrtie întortocheate în litere, amestecate în cuvinte, căzute în şi din visuri, vertijuri, valuri, rătăcire, uitare, neant. Urmează caietul, un fîşîit de foi cînd una alunecă peste alta pînă ce tartajul gros cade peste ele şi le înmormîntează împreună cu cuvintele, literele, urmele albastre scrise, urmele transparente nescrise dar ştiute urmele de curcubeu furate şi împăturite împreună cu frunzele uscate de tei şi petalele tăiate de trandafir şi sîmburii sfărîmaţi de cireşe negre. La urmă uşa, un sunet uscat, surd clanţa sare înapoi şi uşorii se îmbrăţişează cu lemnul şi lumea rămîne împărţită între împăraţii de o parte şi cei de cealaltă mîini descleştate, panglici destrămate, mărgele deşirate literele tăiate în două, cuvintele tăiate în trei, urmele albastre desenînd părîuri verzi, părîuri căprui, părîuri sărate sub pleoape plecate, pîrlite, topite. După. Linişte. Grea ca un munte. Ca trei munţi. Grea, ca o amintire.

• back to list   • back   • next

Trei Peceţi Prima în lemn, Bătută cu piroane de un cot, prinsă cu menghine groase de cinci degete şi lungi de cincizeci cu mînere rupte şi panglici albastre trecute prin ochi de mîner şi aripă de fluture, A doua în oţel, înşurubată cu şuruburi de cale ferată, sudată de-a lungul şi de-a crucişul şi nituită cu nituri rămase de la turnul Eiffel parte ruginite, parte noi nouţe, parte argintate cu seri de lună tîrzie, A treia în beton, Armată cu roţi de locomotivă, înmormîntată în inimă de vulcan stins sub gheţari eterni amestecaţi cu schelete de dinozaur şi trunchiuri de stejar împietriţi a căror rădăcini se avîntă în văzduh şi lasă şoimii să facă cuib şi să măsoare pămîntul, De nepătruns. De o parte eu. Chiron. De o parte... Ridici pleoapa. Încet. O picătură verde se strecoară, izbucneşte soarele-mi stinge, ziua-mi aprinde şi pecetele se aprind, se topesc, se sfărîmă, ard, picură, cad şi nu rămîne între noi nici măcar aer nici măcar piele, nici măcar gînd.

• back to list   • back   • next

Trezire Aştept. Ziua trage în noapte prin sînge şi noaptea-nspre ziuă în rouă se frînge, Iar ziua, iar noaptea, iar ziua se-nchină, Iar noaptea se zbate-n a vieţii răşină, Iar inima-mi latră, peniţa îmi plînge Cînd număr toţi sorii pierduţi sub colină. Încerc să găsesc a călcîiului urme, A buzelor zîmbet, a degetu-i burme, A glezne-i dantelă, a sînu-i comoară, În ochiu-mi tristeţe şi dor se strecoară Cînd număr a timpului palide turme Ce pier în nimic de cu zi, de cu seară. Pun punct după vers, după stih şi soroacă, Schimb coarda viorii cu lemnul de toacă, Sting stelele-n bolta aprinsă pe lume Şi focul încins printr-a vorbelor plume, Culcat sub un scai rătăcit pe toloacă Aproape că uit al meu dar, al meu nume... Trezeşte-te! Uităte-n ochii-mi, citeşte Ce-ncepe în verde şi nu se opreşte, Ghiceşte în sare cuvinte cuprinse În boabe rotunde din geană prelinse, În gîndul ce-n noapte în vis se topeşte Trăieşte-a mea taină cu vorbe încinse! Aştept. Deschid ochii. Deodat-a mea gură Toţi sfinţii cu dracii şi zeii înjură, Îmi rup din cămaşă făşie boţită Să leg de picioare şi mîini cea ursită Ce suflu-mi robeşte şi spiritu-mi fură Şi-ncearcă să-mi prade a mea afrodită, Mă scol cu un chiot ce crapă un munte, Ce naşte-un balaur din vorbe mărunte, Leg şeaua pe cal şi jăratecu-n nară Las focul să bată-n a ei inimioară, Femeie, fecioară, coroana-ţi pe frunte Cînta-voi din vară şi în lăcrămioară, Femeie, fecioară, fetiţă divină, Cînd codrul în ochiu-ţi deschis se închină, Cînd palida flamă ce moare în soare Din nou pe-a ta buză cu foame răsare, Cînd bezna demenţei devine lumină Lăsa-voi pe pieptu-ţi o floare, o floare.

• back to list   • back   • next

Cîntec. Poate Cîteodată cînt. Îţi pun degetul pe vîrful nasului şi cînt. îţi pun degetul pe mijlocul buzei şi cînt, altceva. Îţi pun degetul pe bluză, acolo unde ghicesc că o inimă se ascunde după sfîrc şi după un groaznic atac de tuşit, înghiţit, sughiţuri şi leşinuri (fără ca să mişc degetul, da ce - îs fraier?) cînt pînă ce răguşesc (sigur, degetul tot acolo). Nu întotdeauna cînt. Cîteodată cîntăresc. Te cîntăresc. Te iau în brate şi îţi zic că eşti prea grea, hai să dăm jos pantofii, dar pare că eşti la fel de grea aşa că haide să dăm jos şi rochia dar cum nimica nu se schimbă te conving să dai jos şi ce mai rămîne. Tot nu devii mai uşoară, din contra, pare să devii şi mai grea cu timpul care trece. Cred că creşti o burtă, îţi zic, şi roşeşti şi îţi laşi capul pe umărul meu şi eu te plimb prin cameră, în faţa oglinzii, roşeşti, pe scări, pe stradă... ...pe stradă?... goală?... da, ca toata lumea să ştie înainte ca să te duc înapoi pe scări, în faţa oglinzii, roşeşti, în cameră, în pat, te acopăr, adormi. Zîmbeşti în somn. Vis? Cîteodată tac. Las cinteza să cînte şi eu tac. Las şi piţigoii, privighetorile, sticleţii, ciocîrliile... Eu tac. Nu că nu cînt, dar cînt în gînd şi tu nu ştii pînă ce nu îţi zic şi pe urmă ştii şi tu. Poate. Sparg cîteva pahare pe asfalt, las cîţiva clopoţei să cadă sub tren, arunc cu ceva pietriş în geam, deschid robinetul pe o tigaie întoarsă, mare, pe urmă pe una mică, îţi iau degetul mic şi bat cu unghia lui pe dinţii mei, fac la fel cu degetul mic de la picior, muzică. Îmi arunc şi hainele pe asfalt, sub tren, fac ca Zorba şi în liniştea absolută pe dinafară cu muzica ochiului tău în inima ce-mi atîrnă de coaste, pe dinăuntru, dansez cu umbra ta între braţele mele, peste buzele mele, da, în vise. Ale mele.

• back to list   • back   • next

Păpădie Ca fulgerul care cade în păpădie, alunecă prin laptele ei amar şi îl arde afară prin vîrfuri de rădăcină peste cîmpie, peste tot. Fulgerul moare. Cîmpul se îneacă în mii de păpădii jinduitoare de soare, de un fulger mort. Norii au plecat. A rămas setea.

• back to list   • back   • next

Jind Jinduiesc după cîntec, Cel care ţi se desenează în ochi cînd degete, legate cu sfoară de marionetă mînuite de gînduri pătate cu păcate, ciupesc în liane verzi, bat afară argintul din lacrimi, prefac genele în harpa biblică a lui David, în lira mitologică a lui Apollo, în vioara ţiganului ponosit care stă la colţul străzii şi-mi joacă orice-aş vrea pentru doi lei. Mă uit la hîrtia ce zace pustie Sub ceară topită, un sfert de scrumbie, O pată albastră pe faţa de masă, Un teanc de poeme cu marginea roasă, O vază crăpată, o poză hidoasă, Şi-o rimă tîrzie... Le ating, cu gîndul, acela care te ţine cu pietate în fecioară fără prihană, acela care te scrie pe picături de rouă şi în vîrfuri de flamă şi pe margini de aripi de fluture, le ating, fără vis, doar cu jindul. Un mugure naşte pe alba hîrtie, Din ceara topită o pană învie Şi-aşterne cuvinte pe faţa de masă, Poeme găsite în ochi de mireasă, Prin flori de apus şi-n urcior tămîioasă Şi-n rîvne o mie... Acul se ridică, se retrage. Sunete mecanice ramplasează miracolul celor patru fraţi şi-a lor green leaves of summer, Picioarele îmi cad iar pe pămînt împreună cu acul de patefon care se retrage în colivia lui şi lumea reapare cu încetul în jurul celui strop de vis care insistă, rămîne, mă îneacă, mă înveleşte cu dantela lui verde şi-mi şopteşte în adîncurile urechii, fără ca nimenea să audă... cîntă! Şi cînt. Mai departe, Cîntecul din ochi. Ai tăi.

• back to list   • back   • next

cadouri îmi aprinzi ziua. îmi presari sare pe inimă şi-mi pui trandafir după ureche şi cînd ghimpele îmi muşcă în carne tu îmi muşti în buze şi îmi laşi acolo elixirul liliacului pe care nu ţi l-am cules împreună cu soarele care îţi curge în vine şi urzica din privire care îmi arde adîncul ochilor, care îmi arde vîrful degetelor, care îmi arde pe piept o săgeată... nu, inima nu trebuie arsă, e deja cenuşă, pune urechea, auzi? nu, nu-i o centauromachie, mă faci să rîd. nu, nu-i nici titanomachie nici amazonomachie... astea-s legende, mituri, nici ropot de grindină nici val vîrtej de furtună doar aripi. de rîndunică. în colivie, în temniţă, în piept, în desene desenate în cenuşă. caută soarele. da, cel care îţi curge în vine. îmi aduci ghiocei. primăvară, fluturi, izvoare dezgheţate şi pui de lup la ţîţă de lupoaică şi albine furioase şi fluier de nai la stînă, la miei, la cîine de coban, la lunca acoperită cu maci, îmi aduci panglici străvezii de păianjen cu boabe de zmeură şi polen galben de crin alb şi cireşi roşii de sîn alb şi mătase deşirată pe şolduri adormite între fîn şi argint de lună, unde ai uitat degetele? pierdute între linia vieţii şi linia inimii săpate în palma mea de viaţă, de inimă, de timp, le-ai uitat pentru mine să le păstrez între pagini, în ierbarul amintirilor care nu usucă niciodată niciodinioară nicicînd nici în floare de zăpadă nici în pană căzută din negru de corb nici în spice de grîu călcate de furia corpurilor agăţate de momente de viaţă şi momente de eternitate. le păstrez. toate. culcat, pe mare, pe masă, pe mormînt de tinereţe, pe staniol de ciocolată topită, în picioare, pe creangă de brad, pe brazdă proaspătă, pe carnet de poezii abia deschis şi plin de albeaţa virginală a pielii tale pe care presar peniţe pline de cerneală care le mînui, una cîte una, şi scriu. le păstrez. toate. primite, netrimise, rîvnite. furtuna nepotolită, nenăscută în pieptul tău. o păstrez. pentru cea noapte senină cînd vijelia de fluturi ne înnăduşeşte ne îmbracă goliciunea, ne poartă pe cîmpiile de dincolo de fluviul Okeanos, prin poarta neştirii ca să ne lase, singuri, în lacul de nuferi, topită în buze.

• back to list   • back   • next

doine te văd. cum adică, unde? cum adică de unde? chiar nu ştii? chiar dacă ai trebui să ştii? sub fustele tale duc turma la vale cu zîmbet şăgalnic şi cîine năvalnic pe stană de stînă bat lapte-n smîntînă îmi cos o opincă îmi tai o tilincă iar seara cînd murgul s-adapă la gîrlă mă culc printre vase în vechia-mi codîrlă cu biata-mi pohîrlă pe pat de motîrlă tilinca la gură o doină îmi plînge şi inima-n şapte daraburi mi-o frînge. o... pe pielea ta goală conduc o răscoală cu armii plecate prin porţi ferecate cu steaguri frumoase cusute-n mătase cu cotu-n ţărînă dă-mi mica ta mînă să-ţi vărs nestemate din ţările cele ce-amestecă grîul cu maci şi lalele şi-apoi viorele de-a mîndrei Kybele ce-n biga ei albă te caut adese cu roşii cireşe şi doine alese. o... pe şolduri firave în şase octave a şaptea secretă a opta discretă nu plouă nu tună dar totuşi furtună cu mierle beţive şi-atingeri furtive cînd sînul îmi caută-n palmă iubire şi-n farmec de noapte găseşte căire uitate delire în dezlănţuire o doină în mugetul crunt de balaur în clipe-nsăilate cu aţă de aur. o... acum mă vezi? nu. mă auzi? nu. mă ştii? cred că... da.

• back to list   • back   • next

cu sau fără semn de întrebare să vin? să vin, să te iau în braţe, să te alint? să îţi suflu în urechi poveşti de dragoste, să îţi număr firele de păr pe gene, să îţi desenez pe umăr floricele mărunte?... ...ce fel de floricele? ...cu multe petale... ...cît de mărunte? cît vîrful degetului meu mic, cît vîrful creionului de ochi, cît vîrful peniţei... ...nu ai să mă înţepi? cît vîrful acului cu care mi-ai cusut inima după ce ai umplut-o cu sîmburi de cireaşă după care ai împăturit-o după care ai cusut-o cu şuviţe de păr împletite, după care mi-ai dat înapoi parte din ea. de ce sîmburi? ca să-mi crească cireşi în inimă. şi dacă este şi un sîmbure de gutuie printre ei? atunci o să-mi crească şi un gutui. poate să fie şi o dudă, o corcoduşă, o portocală? poate să fie şi un morcov. ai rîs. să te măsor cu degetul, cîte degete de la talpă la gleznă, cîte de la gleznă la genunchi, cîte de la genunchi la... ...sari te rog. cîte de la sari te rog la sîn, cîte de la sîn la umăr, la bărbie, la gură? de ce te-ai oprit? încă nu m-ai terminat. cîte de la gură la gură, de la gură la gură, de la gură la gură... te-ai stricat? m-am îndrăgostit. de gură? printre altele, printre altele, printre altele... ce să fac ca să avansezi? ce să fac ca să te sărut? avansează. să te sărut, să te sărut, să te sărut... nu mai aud semnul întrebării. s-a stricat şi el. ai să te strici şi tu? linişte. cînd barza o să adoarmă pe două picioare, cînd calului i se va despica copita, cînd floarea de tei o să crească în cireaşă... cînd m-ai săruta? cînd barza o să adoarmă pe două picioare, cînd calului i se va despica copita, cînd floarea de tei o să crească în cireaşă... cînd m-ai săruta? cînd barza o să adoarmă pe două picioare, cînd calului i se va despica copita, cînd floarea de tei o să crească în cireaşă... iar te-ai stricat. cînd m-ai săruta? linişte. cînd m-ai săruta... linişte. ...am să găsesc barza să adoarmă pe două picioare, am să găsesc calul cu copita despicată, am să găsesc floarea de tei să crească în cireaşă. cînd am să te găsesc. ai să mă găseşti? te caut. am să te găsesc.

• back to list   • back   • next

Încă O Zi Plec. Cu căldărarii. Nu, nu m-au furat. Mi-am cumpărat eu locul cu ei. Mi-am cumpărat şi un cal, o birjă împodobită cu perdele roşii, clopote de argint şi perne de puf pe banca din spate pentru lighioana care m-a muşcat şi m-a adoptat, dedesubt atîrnate cazane de alamă care le vînd, ziua, pe care mă aşez, seara cînd şatra se aşază în jurul focului unde mîncarea-i pîrlită şi ceara topită şi fierul încălzit, bătut, rotunjit, unde scînteia sare şi îmi arde faţa şi o las. Să ardă. Să-şi scrie şi ea poezia. În carne. Cineva scoate o vioară, altul o tobă, o armonică furată, o ţigancă neagră cosînzeană sare în picioare îşi leagă fusta pe la mijloc şi începe să danseze şi oricine sare după ea şi vrea să o pupe îi dă cu pumnul în faţă, desculţă, picioarele albe, pîrlite de scîntei, sînii abia acoperiţi, şoldurile valuri de mare mîinile şerpi flămînzi îmi face semn cu degetul şi eu mă scol mă duc în birjă şi mă culc lîngă lighioană care îmi linge faţa cu rîsul vinului în spate şi înjurăturile ţigancei pe deasupra adorm. Îţi scriu o scrisoare. Toţi sforăie împrejur. Pînă şi cîinii. De pe unde, de prin mare Îţi scriu doamnă o scrisoare Îmbrăcată în cuvinte Făr’de har şi făr’de minte, Dezbrăcată de pudoare Dar cu vorbă în dogoare Cînd se culcă seara-n noapte Şi mă-neacă-n a ei şoapte Las condeiul să cuteze Şi-ntre rime să danseze Cu-a sa inimă de smoală Cu-al său sînge de cerneală Las pădurea să s-aprindă De-a mea gură l-a ta tindă Las cireaşa să s-adune Pe jăratic de cărbune Şi cu zori, o alboradă Peste sînii de zăpadă. Zori. Lătrat de cîini. Lighiona mea se întinde, se scutură, îşi împărtăşeşte puricii cu mine înainte ca să sară jos să se uşureze pe jăratic şi să se războiască peste ciolane. Găsesc scrisoarea mototolită, o citesc iar înaine ca să o arunc în jăratic. Cosînzeana neagră îmi trage un blestem, pe urmă mă pupă cu foc, îşi ridică fustele ca să văd ce am pierdut şi pleacă dînd cu piciorul în roată... “mă, baraulă, mă...” Înham calul, îmi chem cîinele. Încă o zi.

• back to list   • back   • next

Naşteri În spuma ce naşte din creastă de val Mînat de Eolus pe falnicu-i cal Găsesc o privelişte-n ceaţă albastră Ţesută în apă de mînă măistră Cu turme de zimbrii pierdute pe deal. Pe deal naşte-un codru cu aspru desiş, În marea de umbre un vast luminiş Cu raze-mbrăcate-n mărgele de rouă Şi muguri sălbatici ce-n haina lui nouă Port albul de crin şi al ierbii tăiş. Pe iarbă născută-i coliba de lemn, O albă răchită în tandru-i desemn Un măr poartă-n uşă şi plop poartă-n masă Şi floare tîrzie prin văl de mireasă Ce curge din pat... al iubirii subtsemn. În pat naşte-o viaţă, un strigăt, un plîns, O gură la ţîţă, un pumnişor strîns, Puhoiuri de floare pătrund pe fereastră Şi-mbracă-n miresme micuţa săiastră, Eu plec, zîmbitor, în al codrului hîns. Din spumă născut-a priveliştea fină, Dispare în spumă de apă divină, Îşi ia epigonul hîrtie şi harpă Agaţă o notă de vechia escarpă, În ochii-i urzică, în dinţi mălăcină.

• back to list   • back   • next

Scrisori De ce îmi scrii? Ca să te îmbrac, Cu struguri striviţi pe-a lor viţă de vie, Cuvinte răpuse pe albă hîrtie, Cu visuri albastre prin peşteri pierdute Şi nori de cerneală prin stele căzute... De ce îmi scrii? Ca să te dezbrac, Pe flori de salcîm risipite în vale La susur de grîu aruncat pe timbale, Sub floare de tei ameţită de viaţă În cald miazăzi cu a lui rumeneaţă... De ce îmi scrii? Ca să te iubesc, Cînd şoaptele mele te-ating fără preget, Cînd ard al tău umăr cu trasă de deget, Cîn focul pocneşte în ochiu de vatră Şi albul de sîn se transformă în piatră... De ce îmi scrii? Ca să te îmbrac, iar, Să-ţi leagăn pe şolduri zefir de mătase, La glezne sandale cu salcie trase, Să-ţi tremur pe sîn gînd de ie cusută Cu zmeură coaptă şi rouă pierdută... De ce îmi scrii, iar? Ca să plec, Să caut a soarelui tîrlă în mare, A lunii iatac într-un fulg de ninsoare, A inimii leac prin livezi desfrunzite, Uitare, în vorbe şi buchi ramolite.

• back to list   • back   • next

Muşcătură Mîinele latră, muşcă. Devine azi, ieri înainte de devine alaltăieri mai încearcă să muşte o dată... prea tîrziu, alaltăieri, niciodată, nimic Nu ai dreptate, mă corijează ea, un azi devine odată, o amintire. Are dreptate. Nu ai dreptate, O amintire est un act intenţional devenit fapt existenţial. Faci deodată ca un dicţionar. Nu e numaidecît intenţional. Dicţionar. Rimează cu funcţionar. Rimă perfectă cu ficţionar. Ficţionar nu-i cuvînt. Ficţional e. Nu-i cuvînt, ar trebui să devină. Bun pentru poezie. Cu toate că ficţional rimează cu existenţial dar mai bine cu intenţional. Amintire e bună pentru poezie. Imaginaţie, e bună şi ea. Nu act, nu fapt. Vis. O iau de mînă. Visez. Îi arăt coada rîndunicii care i s-a aşezat pe umăr, desenez cîteva linii albe pe furca cozii ca să o fac să rîdă, nu rîndunica, ea... rînduzebră... zic, rîndunica se răzbună pe umărul meu îmi lasă norocul acolo. Îi arăt o vrabie la război cu o pîine întreagă, o ajut şi o fărîm, şi îmi lasă noroc şi ea. Sper că nu te aştepţi să îţi las noroc şi eu... rîde şi mă trage la un liliac. Cîte petale are? Nouă sute şaptezeci şi trei. Şi ăsta? O mie şi una, ca nopţile. Cum ştii? Am fost aici ieri seara, le-am numărat. Ca nopţile. Pe toate? O trag la o lalea. Cîte petale are? Ea numără. Cinci. Ar trebui să fie şase. Ai dreptate. Ţi-o ofer, şi scot o hîrtie împăturită în care am presat petala. Ea rupe o altă petală. Ţi-o ofer, zice, o mestecă între dinţi şi mi-o lasă în gură. Amară. Ca mierea de floare de zarzăr, ca sucul de pere măcinate, ca mustul de mere trecute, murate. Ca şerbetul. Ce-i şerbet? mă întreabă. Ca halviţa. Ce-i halviţă? mă întreabă. Ca savarina. Ce-i savarină? mă întreabă. Amintire? o întreb, cînd îmi lasă gura. Amintire, îmi răspunde, cînd îmi lasă gura. Ai să te termini, odată. Niciodată. Exişti. Continui să mestec petala, poate că roşul o să-mi treacă în lacrimă? Mîinele de mîine, tot o să te muşte. Adevărat. Adevăr adevărat, dar acum tu ai petala mea uscată. Eu am petala ta mestecată. E gustul amar. Amar, ca muşcătura. Amintire.

• back to list   • back   • next

Undeva Mă opresc la mijloc de pădure. Mă întreb. Dacă te întîlnesc, cum ai fi? trează, vitează, plăpîndă, flămîndă, frumoasă, aleasă ca grîul sub coasă ca pîinea pe masă ca norul ce-n soare îşi poartă visarea şi schimb-a sa ploaie în voal de mireasă? Mă întreb. Dacă albia rîului crapă în trei locuri şi roşul de vulcan războieşte apa împreună cu lăcustele şi ghioceii şi rădăcina salciei, dacă te întîlnesc, cum ai fi? ca ghindă căzută din floare trecută, ca frunză plecată pe cale uitată, sălbatică dulce lunatică dulce zînatică dulce ca focu-n secară uscată de vară cu stele de seară? Mă întreb. Dacă cad. Dacă cad în prăpastie. Dacă cad în prăpastie şi fac din iarbă fluier şi din papură nai, întind mîna şi întîlnesc pe a ta, cum ai fi? străvezie ca fumul fierbinte ca scrumul ce cade sudumul şi plantă parfumul de-mbrac-a ta piele cu stele duiumul?... Mîna. Mi-o iei?

• back to list   • back   • next

Fel Şi Fel De Aşteptare Ai tras o perdea de copaci după tine, meri, peri, pruni, cireşi, nuci... am să mă aşed lîngă primul şi am să închid ochii aşteptînd să treacă înfloritul, aşteptînd să-mi cadă în cap un măr, o cireaşă, a nucă verde, aşteptînd. Ai tras o perdea de spini după perdeaua de copaci după tine, scai, trandafiri, pînă şi cactuşi trei feluri, un arici... am să mă aşed lîngă arici şi am să închid ochii aşteptîndu-l să se adăpostească lîngă mine înainte ca să aştept petala trandafirului să cadă înainte ca să aştept soarele să se înfingă pe ţeapă de cactus înainte ca să aştept. Ai tras o perdea de linişte după perdeaua de spini care ai tras-o după perdeaua de copaci care ai tras-o după tine, linişte de seară cîntată de greieri linişte de mare cîntată de valuri linişte de mere muşcate de două perechi de dinţi una după alta, două perechi de buze împreună, mîini, una în alta, sîni, goi... m-am aşezat cu greierii in buzunare, şi valurile la căpăţînă, şi cotoare de mere o mie împrejur, aşteptînd să putrezească să încolţească sîmburii să crească tulpina să închid ochii, să miros floarea, aşteptînd să nu mai aştept.

• back to list   • back   • next

Nimb Copilă. Madonă cu copilă. Frumoasă ca ziua naşterii frumoasă ca gîndul de înger frumoasă ca un voal de crini pe o creastă de val. Copilă cu copilă. Madonă. Caut nimbul, nu îl găsesc. Caut în jurul ochilor aprinşi, în jurul buzelor întredeschise, nu găsesc. Era să mă întorc cînd privirea îmi căzu la sîn. Copilă cu copilă la sîn şi nimbul abia perceptibil în jurul micii guri înfometate.

• back to list   • back   • next

Ultima Scrisoare Mă scol, devreme. Beau cafeaua... nu, nu beau cafea, glumesc, nu-mi place cafeaua dar beau un pahar de apă. Mai curînd o jumate de pahar, ar fi un pahar întreg dac-ar fi un pahar mai mic şi nu l-aş fi chemat păhărel fiindcă un păhărel tot pahar e, nu? Filozofie dimineţeană fără sens decît, poate, în cercuri literare. Sau politice, sau criminale. Nu alte cercuri. Nici măcar celea care atîrnă cu o inconsideraţie (nu, cuvîntul nu există, ştiu, nici neconsideraţie) încăpăţînată privitor legilor gravitaţiei pe deasupra a anumite capete de obicei pletoase, masculine feminine, tinere bătrîne, desenate nu sculptate, singure grupate, luminate întunecate, dezbrăcate îmbrăcate... hei, opreşte... sigur nu deasupra meului. Nălucinez? Da, ştiu, se zice halucinez. E cafeaua. Cea care nu am băut-o. Şi nevoia de a-mi stoarce creierul de toate cuvintele care mi se învărt acolo, nevoie neîndeplinită. Fără şansă. Dar încerc. Sînt doar om, nu? Poate. Romantic incorigibil. Da, tot eu. Amant pasionat. Da, tot eu. Realist inveterat. Nu negativ - inveterat positiv. Cum adică nu merge? Merge la mine - inveterat positiv, romantic realist, pasionat cumpătat. Amintire uitare. Noi eu. Iubire iubire. Poet. Cred. Mă aşed la volan şi las gîndurile la o parte mai curînd fac atenţie la ceilalţi nebuni după celelalte volane, cel puţin pînă ce ajung, uite-l pe ăla care face schi pe asfalt, sau ăla cu nasul în parbriz, gagica cu o mînă pe volan una pe ruj şi gîtul între dinţii gagicului, celălat cu chelia... nu, ăsta-s eu, îmi rearanjez oglinda trec într-a şasa deschid aripi şi zbor cu fluturi sălbatici născuţi în floare de tei şi rîndunele cumplite venite din inimă de cireaşă şi ulii cu ramură de măslin în clonţ şi strună de vioară întinsă între ghiare. Nu adorm. Sînt prea responsabil de-a păcatelea, trag volanul rapid la dreapta cînd sînt atacat din stînga cobor la a patra să am ceva mai multă putere şi dau o groază de benzină maşina urlă dar îmi respectă decizia şi trage înainte între două camioane într-un nor de gălăgie şi fum şi cauciuc împuţit, scap nevătămat şi găsesc iar drumul cu fluturii şi rîndunelele, şi ulii. Îs o leacă mai înapoi de ei, văd şi o cioară albă... cioară albă?... mai dau ceva benzină şi-i las care ar vrea să mi se aşeze pe umeri, pe cap, în poală. Uliul mă lasă să gust o măslină. Nici nu mă plîng cînd mă zgîrie pe faţă, nu a făcut-o dinadins. Un fluture i se aşează pe moţul din cap. Caraghios. Ce fel de imaginaţie mai am şi eu, mă întreb, lăsînd maşina să mă ducă cum vrea ea. E mai sigur decît să o iau în mîinile mele. Pînă ce ajung, preiau controlul, o parchez. Încă o zi fără tine. Ultima scrisoare. O flacără verde îşi scutură coama pe-a ochiului moine de albă ninsoare, Un vis necioplit încălţat în voroave se macină-n gînduri pe dînsa călare, Alunecă-ncet de pe şa în cărbune, se pierde-n a focului grea vîlvătaie Şi curge-mpreună cu bulgări de sare pe-a ochilor albii şi crunte pîraie. Culeg rămăşiţe, scîntei înşirate pe fire de păr îngropate-n cenuşă, Silabe crăpate, căzute din rime ce zac junghiate pe-a rozei ţepuşă, Fărîme de aur, argint şi argilă ce scutură-n juru-mi salcîmii sălbatici Cu strofe compuse de fluturi bezmetici şi note cîntate de melci apostatici. Mi-e plin buzunarul, mi-s coşul şi şura umpluţi cu sămînţa ascunselor vise, Mă scol şi mă lepăd de hainele vieţii, de gînduri de om şi păcate comise, Cu mîna în torbă pornesc printre dealuri, împrăştii pe mirişti seminţele moarte, Mă culc printre ele şi-aştept ghioceii să-mi scuture-n pleoape a verdelui soarte. Cred că-i prea lungă. Cred că-i prea scurtă. Cred că trebuie să nu mai cred atîta. Cred că... ups... obişnuinţa. Închid călimara, aşa zis, rup peniţa, rup condeiul, aşa zis, le aranjez pe etajeră în aşa fel să le pot vedea chiar cu spatele întors, închid uşa, deschid uşa să mă mai uit o dată, închid uşa, deschid uşa (maşinii), cheie, benzină, viteza întîia, iar nebunii (alţii) , iar schiorul (altu), iar gagica cu gagicu (alţii), noroc de fluturi şi rîndunele şi ulii şi cioara albă (toţi aceiaşi) de data asta uliul cocoţat pe fluture. Tot caraghios. Noroc de ea. Ea. EA. Îmi umple capul, îmi umple pieptul, inima. Opresc la o librărie cumpăr o călimară, un condei, peniţă. Nărav. Poetu-şi schimbă părul... Trec în verde. Cînt.

• back to list   • back   • next

Amintiri De Sticlă Dacă nu de mine, de cine ţi-e dor? Dacă nu de tine, de cine mi-e dor? Cînd urmăresc picăturile de ploaie pe fereastră împreună cu frunze galbene, moarte, şi rîndunele noi născute care mereau măsoară distanţa de la mine la stîlpul îndoit. Sar dintr-o băltoacă în alta, caut broaşte dar găsesc noroi şi picăturile îmi murdăresc pantalonii cu desene care de care mai caraghioase, cîteva chiar frumoase cîteva asemănătoare la un soare, la o floare ruptă, la o fată adormită. Mă duc sub un burlan crăpat, las cascada să-mi pătrundă prin guler sub cămaşă prin pantaloni în ciorapi, în pantofi pe urmă încep să alerg numai ca să aud apa clipocind sub tălpi ca o nouă unealtă a muzicii nici celebre nici clasice doar personale, nescrise, uitate... sau poate nu. Mă culc pe o bancă cu un ziar împrăştiat peste mine şi-i citesc cuvintele înainte ca să se moaie, să se topească să mi se lipească de pleoape, de haine, să se scurgă printre scîndurile băncii împreună cu vise neîncepute şi vise trecute, terminate. Ploaia s-a terminat. Merg undeva, am uitat unde, un nor de aburi pluteşte în jurul meu, apa mă părăseşte printre boţituri cuvintele mă părăsesc printre degete timpul mă părăseşte printre zile trecute grăunte de nisip şi amintiri de sticlă.

• back to list   • back   • next

grăunte de argint, grăunte de argilă... Căciuliţa-ţi peste ochi, Cizme trei şi treişpe rochi, Mănuşele căptuşite şi fulare împletite, Cu bujori În obrăjori Şi în verde şapte sori C-o lumină Ce-nsenină Fără pic de disciplină Al meu drum, a mea cărare, Cel sălaş pe sub ninsoare Cu-a ta floare Şi dogoare De-ar păli şi mîndrul soare, Cu mînuţe Subţirele Şi cu stele Ca mărgele, Vin-o ici la săniuţă Cu-a ta roşă băsmăluţă Să zburăm ca zmei şi cai În cel alb şi dulce rai, Mîna-n deget, gura-n buză, Rîsul fie călăuză Înspre vară, înspre nori, Înspre viaţă, înspre flori... * Cînd flutură clipa Deschide-ţi aripa Şi zboară-n cel vis Chemat paradis Ce-am scris. Cînd inima doare Aşteaptămă-n soare Cu flori de salcîm Ce în palidu-ţi sîn Se îngîn. Cînd gîndul meu pleacă Şi-n strofe se-neacă Trezeştemă-n zbor, Nu mă lăsa să mor De dor. * O, tu, fată minunată, cînd seara se-mbată cu ochii-ţi de vată şi pleacă-ncîntată, pe veci fulgerată de zîmbetu-ţi, zînă cu farmecu-n mînă şi-n sufletu-ţi soare şi floare, Eu în urma-i rămîn şi încetul îngîn... O, tu, fată, minunată... * Mă topesc ca ceara Cînd se-aprinde vara În ochii tăi, fetiţă, Zeiţă. * Soarele prin verde roade Şi din frunze arse cade Se aşează pe sprîncene Şi alunecă spre gene Unde-n lacrimă... dispare . O, ce dor mi-e de-a ta floare... * Prin seri petrecute şi zile pierdute şi şuier de vînt printre fluiere mute, Prin cîmpuri pustie cînd iarna învie cu fulgii-i de gheaţă prin munţi de hîrtie, Prin mîinile-ntinse cu florile stinse şi-o mare de fluturi cu-aripile-aprinse, Te-ai ivit, te-ai topit, ca un vis, ca un mit. O, frumoasă mireasă... * Pentru tine... amîndouă Cînd te scoli în cuib de rouă, Cînd lumina-n ochiu-ţi verde A sa inimă şi-o pierde, Cînd s-aprind a tale buze Şi-nfloresc pe ele muze, Cînd în pieptu-ţi ruge vîntul Şi-ţi dansează-n sîn... cuvîntul. mbasadoare * Cînd luna s-abate prin inimi pustie Şi-n palida-i luce încearcă să-nvie Un stih rătăcit prin cea viţă de vie Ce-n cuibu-i tomnatic se-nchină doar ţie, Se-opreşte mirată Cînd vede cea gloată De visuri o sută şi stihuri o mie. * Tare-aş vrea, iubita mea, să te urc pe aspră şea, Pe-armăsar cu foc şi har să fugim peste hotar În pădure ce-o se-ndure să ne deie fragi şi mure Să-ţi fac masă, pat şi casă, să-ţi scriu versuri pe mătasă, Vers de dor de-al tău izvor, de-a ta gură, sîn, şi-amor. * Şi nu va fi decît de mîna ta Că vorbe, stihuri se vor termina Şi ăst jăratec Crunt, sălbatec Cu stele moarte se va măcina. * Steaua-n ochi mi-a pus-o zîna Şi cu gura şi cu mîna, Soarele în piept tot ea Tandră ca o micşunea, Iar magia-i... tot a ei, Cea născută-n flori de tei. * E doar una mîndra luna? Poate două flori sub rouă sau chiar trei cu flori de tei? Ba-s o mie în cea ie între sîni şi iasomie în cea laie vălvîtaie cînd mă tragi în foc de paie, Taie dorul, taie, taie... * O frunză se scutură-n cuib de stejar şi-mi duce în taină al gurii-ţi nectar, Şi fluturi o mie prin noaptea tîrzie îmi umplă cu zîmbetu-ţi gînd şi pahar. * mi-ai furat şi inima mi-ai furat şi visul fură-mi şi viaţa şi dă-mi paradisul du-mă în braţe-n pădurea bătrînă tu pana-n aripi, iar eu pana în mînă dă-mi palidu-n ochi şi dă-mi zmeura-n dinte şi eu am să-ţi ţes o coroană-n cuvinte. * Cînd adormi, Şi toamna trece Şi m-atingi cu mîna, rece, Se topeşte pieptu-n şoapte Fierbe sîngele în lapte Se dezlănţuie furtuna Îmi dai sînul, îmi dai luna, Buze zece, Vara Una. * ...prin valuri de iarbă o grea vijelie ş-a spicelor barbă s-aprinde-n mînie, un tunet, un geamăt, o şoaptă tîrzie, un deget şăgalnic pe-a pielii hîrtie... “Visezi?” “Da, în verde, şi-n stihuri o mie.” * Lasă buzele-ţi să lingă mărul îngheţat în rouă foc de şoapte-n el să-ncingă pîn’ ce crini din gura-ţi plouă, Lasă soarele, bătrînul, să-ţi aprindă pielea, sînul, să se piardă prin ogoare pîn’ ce-n vis de mere... moare, Lasă vara cea tîrzie al tău verde să învie, înflorată, înrourată, eşti ce-a fost chiar... niciodată. * O petală cade-n rouă ca un vers, ca două, nouă, O petală cade-n vale printre degetele tale, O petală-ţi cade-n mînă, o săruţi tu, dulce zînă? O petală cade-n soare, moare. * Prin inima-mi stearpă aştearnă-ţi căldura Trimite-mi culoarea, trimite-mi măsura Ca mîine, culori să culeg între stele De gît să-ţi atîrn şi scîntei, şi mărgele. * Te-ai întors. şi te-ai dus. Deodata gîtul s-a sucit M-ai privit, Mi-ai zîmbit, Un ochi galeş m-a strivit M-a răpus. Te-am pierdut în cea mulţime, Mi-ai lăsat doar dor Şi rime. * Rîzi ca o privighetoare cînd se culcă în floare şi nimeni nu ştie că-n inimă-i arde un soare... * cînd pieptănul îţi părăseşte părul şi ceafa şi poposeşte între vertebra a şasea şi a cincea, a cincea şi a patra, se înfinge în elastic şi îl trage în jos, tot în jos, cînd soarele se zbate, pe urmă se dă răpus în faţa albului tău şi a umbrii... * printre degete mă vezi vise dulci îmi croşetezi, cu cel mic mi-acoperi ochii cînd mă tragi în taina rochii, cu cel gros şi mai fălos plec prin păru-ţi mătăsos, inelaru, cel ştrengaru trage sufletu-mi cu caru, cel chemat arătător pleacă-n gura-ţi, visător, cel din mijloc... cum îl chiamă?... plin de foc şi plin de teamă intră în a mea cămaşă trage inima mea, laşă, trage buza, vorba-mi fură şi mă pierd în a ta gură. * cînd picături de lună în ochii-ţi se adună îmi semeni în sînge furtună... * ce-ţi zice cea salcie cu vocea-i bătrînă şi-n dulcea-ţi ureche îngînă? ţi-o zice ea dorul ce-mi umplă izvorul cu vise de-o gură ce mintea îmi fură a ta mînă albă şi-a ta piele dalbă ce-mi macină gîndul şi-mi dăruie zborul? * dă-mi gura dă-mi sînul cobzaru, bătrînul să cînte la poartă a piepţilor ceartă cînd corpul răcneşte, răneşte, iubeşte, şi-n mare de smoală prin foc ne uneşte... o linişte-amară coboară pe seară momentul de ceară încet se topeşte. la coapsă mă-nchin, doar mîna îţi ţin şi ling picături de-al tău vin... * cînd pleoapa îţi cade Şi somnul te roade Îţi las răsăritul Şi-ţi dau ciripitul ...şi olm de aubade. * Respiri, acolo unde nu pot să văd cum pieptul ţi se ridică sub bluză, Zîmbeşti, acolo, unde nu pot să-ţi număr dinţii, Clipeşti, acolo, unde verdele se termină pînă ce genele ţi se ridică iar. Închid ochii. Eşti aici. Respiri. Zîmbeşti. Clipeşti Îmi dai voie să-ţi ascult inima, să-ţi număr dinţii, să mă rătăcesc în verde?... Să trăiesc? * Pierdut, printre pete de ziuă şi noapte, Prin ore topite-n a sînului lapte, Prin zorii ce zac ameţiţi după munte Şi norii de gheaţă pe-a muntelui frunte. Deodată... te văd între gene şi rană A zilei zeiţă, a nopţii icoană. * zic, ciripit de vrabie sub tăiş de sabie, must de mere copate sub a morţii noapte, cînt privighetoare îngropat în sare, ziuă ne-ncepută, dragoste pierdută. zici, unde, cînd, de ce să fie într-o lume aşa cruzime? zic, o lume fără tine. zic, unde-i verdele-ţi sub pleoapă vrabia cu foc s-adapă, buza-ţi picură cu stele, must de măr şi viorele, o privighetoare cîntă şi c-un sîn se ia la trîntă iar pe urmă, obosită, în poiana-ţi adumbrită, între sîni şi-ntre mărgele cîntă vise... ale mele. ziua mea trecută, dragostea-ncepută. * Prin alb de flori mă plimb, uitat, E mult de cînd ţi l-am prădat, E-acuma trandafir... uscat. Mă uit la stele printre nori, Mă uit la vrăbii printre ciori, Şi nu găsesc... privighetori. Îmi amintesc de zori fierbinţi, Cînd ochi obraznici, cînd cuminţi, Cînd a ta gură... ai tăi dinţi... * poet ?... poate-aş fi eu, de voie mi-ai da ca eu, haimana, peste inima ta să las ca să cadă poeme grămadă, ca vorba-mi beteagă din sîn să-ţi culeagă un oft şi un murmur şi-o viaţă întreagă...

• back to list   • back   • next