Cartea De După Dacă nu primeşti poezia asta nu înseamnă că nu am scris-o. Nu înseamnă că nu ţi-am scris-o. Nu înseamnă nici măcar că nu mai scriu, nu înseamnă nimic. Înseamnă doar că nu ai primit-o. Da, ştiu, mă contrazic, nu înseamnă - da înseamnă... nu-i filozofie, e viaţă. Viaţa e o contradicţie, o loterie, o imposibilitate statitstică şi totuşi e. Există. Imposibilă ca poezia asta, ca orice poezie oricînd scrisă de orişicare poet. Ca mine. Dacă aş fi poet. Nu sînt. Sînt doar un om cu un clocot în inimă şi un clocot în coapse şi un clocot în suflet şi dacă nu cuvinte atunci ar fi explozie. Ca un cazan cu apă pe foc. Fără capac. Nu, nu fără capac adică uitat, fără capac adică închis, ermetic. Cum a ajuns apa înăuntru? Nu ştiu, ce ştiu eu, eu sînt doar poetul chiar dacă zic că nu sînt, cel care scrie cu î cu toate că ar trebui să scrie cu â, omul chiar dacă zic sînt şi ar trebui să zic sunt dar totuşi sînt. Maşina de scris. Maşina de dor. Maşina. Cartea de după. Cred că încep să o scriu. Mi-ai desenat flori mărunte pe frunte Şi mărgele între ochi şi lalele... Trebuie să scriu. Cum aş putea altfel, dacă aş vrea aş scrie o poezie în fiecare zi, chiar în fiecare oră, nu-i problemă. Dar cartea s-ar termina prea repede şi nu aş fi avut timp să visez. Omul are nevoie de vis. Nu numaidecît vise - vis. Unul. Îşi alege culoarea - verde. Îşi alege legea - iubire. Nu-şi alege loteria - asta alege altcineva. El îşi alege cuvintele. Cazanul clocoteşte, dar nu pocneşte... hei, rimă stupidă, am şi de astea. Frumuseţe. Tu ai. Numai de asta. Te iubesc. Nu ţi-am zis niciodată.

• back to list   • back   • next

Gînduri Gîndeşti. Nu ştiu la ce, dar gîndeşti. Gîndesc. Ştii la cine. Să te întreb, totuşi? Nu, nu trebuie. Nu nu cred că trebuie, nu trebuie. Un punct la sfîrşit. Nu, trei puncte nu-i mai bun ca un punct. Unul. Scriu. Ştii despre cine. Aş vrea să mă pierd între ghimpi şi pansele, Cărări cotropite de moarte lalele, Prin fulgii căzuţi în a mea călimară, Topiţi, în a verii fierbinte ocară. Citesc ce am scris. Nu-s satisfăcut, niciodată nu sînt, mereu găsesc că lipseşte ceva pasteluri, lipseşte ceva rugă, note de cristaluri sparte, de clopoţei striviţi sub copite, lipseşte nostalgia trecătoare a unei stele căzătoare, şterg, rar, prescriu, rar, rescriu, niciodată. Am un colţ de hîrtie, Odată tu l-ai ţinut între degete. Peniţa se-ndoaie şi pierde un dinte, Îl iau şi-l arunc între vorbele sfinte Ce-mbrac-a ta umbră, a ta amintire Cu vise albastre şi ani de căire.

• back to list   • back   • next

Se Zice Porumb, la noi se zicea popşoi. Pepene, la noi se zicea harbuz. La plural le alintam, ziceam harbujei. Floarea soarelui, la noi se zicea răsărită. Femeie. La noi se zicea minune, farmec, crăiasă. Cîteodată vrăjitoare, vrăjitoarea cea bună. La mine se zicea tu. Se zice. Continui să număr zilele de după. Ajung mereu la doi. Chiar după optzeci. Mereu încep, uit? Poate vreau să uit? Poate vreau să cred? Deschid scrisorile, una cîte una, nu-i hîrtie dar joc un joc de hîrtie si dechid, filez numele, încet... nu, nu-i asta... next! Le-am terminat pe toate dar poate mai tîrziu. Încă nu-i toamna, cu toate că e, caut frunzele care cad şi dacă găsesc mai mult ca zece declar toamna începută. O fac în fiecare zi, e tot un fel de început un început al pre-sfîrşitului. Pre. Speranţă Azi am găsit numai nouă dacă nu mai găsesc una o rup eu şi o las să cadă în spate, cică nu am văzut. Pe urmă mă întorc şi o găsesc, mirat. Tot un fel de creaţie, nu? La noi se zicea poezie. La mine se zicea tu. Se zice.

• back to list   • back   • next

Fermace, Trei pe plaja senină... senină? şi plină cu lebede negre şi pui de găină mă duc să înot pe talazuri albastre prin mii de dolfini şi balene măiastre, în spatele meu şapte saci de făină ş-o biată chitară... chitară? i-uşoară, mai grea este toba că trage ş-o cioară ce-şi face un cuib în pereţii de piele din iederă moartă şi praf de mărgele, ba duc şi un cîine legat cu o sfoară, o şchioapă pisică... pisică? amică, că tare-o iubesc şi mănîncă nimică, grămadă de cuie şi lemne tăiate, mai am ceva loc pe la stînga, în spate, de-mpingi oala ceia, cazanul adică şi raţa frumoasă... frumoasă? şi grasă, ş-atîrni felinarul de pian, lîngă coasă, atunci, dacă vrei, te aşezi pe o pernă, caşti gura la stele ce-n ceruri s-aşternă, aştepti să ajung, să-ţi fac leagăn şi casă, din verde pănuşă... pănuşă? o uşă, steluţe bătute în ramă şi şuşă, salteaua din frunză şi patul din sînger trei perne ticsite cu pană de înger, şi dacă-mi zici da, îţi aduc corcoduşă cu mure tăiate... tăiate? murate cu vişini strivite şi prune uscate, tu mîna îmi dai iară eu îţi dau mura, tu sînul îmi dai iară eu îţi iau gura, ne-aduc licuricii arome uitate, eu zic te iubesc... te iubesc? te privesc şi soarele moare-n a nopţii cetate.

• back to list   • back   • next

Inventar Şaizeci. Nu ani, vieţi. Plus - minus cîţiva, ştii, întotdeauna am fost onest cu tine. Numai cînd nu am fost nu am fost. Fiindcă ai ştiut, fără să-ţi zic. Fac inventar. Patru membre, cred că deajuns, îmi ating nasul - încă acolo, urechile, o leacă clăpăuge o leacă în căutare după clipocit de izvor după sunet de clopoţei după... limba? unde-i limba şi un moment de panică trece repede cînd mă uit în oglindă şi o văd că scoate limba la mine. M-ai trădat, limbă, ştii? Ca atunci pe cărarea bătută între buruieni cînd am vrut să-i spun Te dar nu i-am spus Te, ca atunci cînd am îmbrăţişat-o frăţeste şi am vrut să-i spun Te dar nu i-am spus Te. Nu, ştiu că nu eşti mîndră de tine. Nici eu. De mine. I-am zis că am fost onest cu ea. Nu am fost. Nu i-am spus Te. Gură, sprîncene, degete, vertebre cam crăpate, muşchi cam ascunşi sub vieţi, toţi răspund prezent. Vrei să controlezi? Îţi stau la dispoziţie. Ştiu că nu vrei. Stai acolo, aşezată pe leagăn şi te legeni şi mormane de stele ţi se leagănă în ochi. Mă uit la urechi, ai cristale în ele, chiar dacă-s diamante tot cristale sunt, chiar dacă ai avea cărămizi atîrnate de ele eu tot cristale aş vedea... ştiu ţi-ar rupe urechea. Poate cărămizi mai mici? Îţi scot cerceii, îmi apropii gura de lobul găurit şi încept să suflu prin el ca prin fluier de cioban jucînd cînd doine, cînd operă, cînd muzică de dans, nici nu ai ştiut de arta asta? Nu există, decît în tine. La cealaltă ureche tot. Uite, lasă-mă să-ţi arăt încă o artă particulară, ţine buzele aşa, ţuguiate, nu, o leacă mai mult, aşa, acum îmi pun buzele contra găuricii făcute... de ce întorci capul? Nu, nu vreau să te sărut, aş vrea, vreau doar să cînt, să-ţi cînt, să-ţi arăt arta ascunsă în tine, un urechi, în buze, în ochi. Da, sigur, pe urmă am să cer să ajung la sîni, o altă muzică, altă artă. Îmi controlez serpentinele ascunse în cutia craniană, lumea le cheamă creier, eu le chem timpul trecut. Istoria, memoriile. Trăite, moarte, inexistente. Nu fac inventar complet, ar dura multe vieţi şi mai am doar puţine, caut ce cred mai important. Găsesc ciudăţenii. Ştii că iubire nu este un sentiment? Nici religie, religia are ceva raţional în iraţionalitatea ei, un produs de mase. Cu iubirea este contrar - are ceva iraţional în raţionalitatea ei, un produs singurit, nu, nu pot să chem iubire un produs, e altceva. Este ceva între ideologie, idolatrie, idioţie, fragilă ca o casă de cărţi - atingi o carte şi totul se dărîmă, sclipitoare ca un diamant - atingi un atom şi totul devine cărbune, impalpabilă ca o poezie - atingi o rimă şi totul e şaradă. Ştii că iubire este ceva adimensional? Nu se măsoară în timp - fie trecut, fie diferent, măsurat în ore, ani, grăunţi de nisip. Nu se măsoară în distanţă, cu toate că milimetrii ajută, kilometrii tulbură, tridimensiunile aprind, consumă, lasă cenuşă şi jărăgai în urmă. Poate în grade de căldură, dacă am putea măsura un soare care se aprinde sau o stea care se stinge sau o inimă care se frînge. Ştii că iubire rimează cu aiurire, făurire, neştire, veşnicire?... Da, cu veştejire tot. E o greşeală. Cu amintire. Eşti culcată, dormi? Depinde, dacă dormi este o poezie, dacă nu este o altă poezie. Mîna îţi acoperă un sîn dezgolit, cealaltă trage în jos pînza subţire pînă la genunchi, nu, nu te-am dezgolit eu, te-a dezgolit gîndul, tău. Te întorci la dreapta, la stînga, la dreapta, îţi tragi genunchii la piept, sudoarea te îneacă, suflarea ta cojeşte pereţii, pumnul ţi se înnoadă între pulpe presate cu o forţă împrumutată din inima soarelui buzele ţi se încălcesc între dinţi codrul se aprinde, vîlvătaia ţi se scurge din ochi peste obraji, îţi aprinde pielea, carnea, te tragi afară din pînze şi te zvîrcoleşti în neştiinţa de cum ar fi, cum ar fi fost, cum nu este, cum nu va fi ca niciodată... adormi. Vîlvătaia se stinge. Soarele te îmbracă în păianjen de dimineaţă şi te scoli. Vrei să crezi că era vis. Nu era. Ştii. Continui inventarul. Descopăr degete arse. Descopăr picioare sîngerînde. Descopăr urme de cenuşă, sudoare, diamante. Închid ochii. Descopăr miros. De femeie.

• back to list   • back   • next

Domniţa lui Ştefan cel Mare după Muma lui Ştefan cel Mare, de Dimitrie Bolintineanu Pe cea stîncă neagră, în cel vechi castel, Tînăra domniţă merge-ncetinel, Poartă-n mînă apă, ac şi aţă, salbă, Lungi fîşii tăiate din cămeşa-i albă, În genunchi s-aşază la domnescul pat Unde-n chin de moarte Ştefan stă culcat, Taie sub centură hainele-i mudare, Între răni crăpate praf de vraci presare, Coasă carne ruptă, spală cheag de sînge, Cînt-o rugăciune dar în pieptu-i plînge, Te-ai bătut cu turcii pentru moştenire, Jug de bir să birui, aspră prigonire, Ai izbit cu sete turci ş-a lor năloagă Săbii-ncovoiate ai zdrobit sub ghioagă Ieniceri în ţepe şi spahii sub coase Romaniţa creşte printre munţi de oase, Ai plecat războinic, ai venit rănit, Dar în focul lupţii la mine ai gîndit? Ştefan se ridică, rana îi pocneşte, Prin puroi şi sînge mîndrul domn grăieşte – M-am întors să caut nu a mea moşie, Nu cea avuţie nici a mea fălie, Laurii şi zimbrii, semne de mărire Las cu cei ce-n luptă mi-au făcut oştire, Ridică-te domniţă, o, dulce suflet pur, Pe mica cruciuliţă ce-o porţi pe piept să-ţi jur Secretul care-mi şade ca sceptrul şi curoana, Nici muma mea nu ştie, doar murgul meu şi rana, Venit-am ca să caut, în zidul ist de piatră, Al tău ochiu albastru, şi albu-ţi sîn, ş-o vatră.

• back to list   • back   • next

Barca Se leagănă barca pe valuri mărunte, Pătrunde-ntre frunze şi trunchiuri uscate, O lună te-mbracă cu raze pe frunte Şi-ţi seamănă sînii cu stele mirate. O leacă de vînt, picătură de ploaie Se zburdă în păru-ţi cu fluturi de noapte, Se-ntrec liliecii şiroaie, şiroaie Să-ţi poarte căpşune şi zarzăre coapte. Îţi curge-o şuviţă de zeamă din gură, Zîmbeşti şi te lingi, te ridici în picioare Te scuzi la un biet liliac cu o mură Şi tai înspre fund ca o pată de soare. Te zbengui prin broaşte şi castori sălbatici, Te-ntreci la înot cu un şarpe de aur, Te culci între ramuri şi nuferi tomnatici Şi-astepţi să te-nhaţe un aprig balaur. Frumoasă, ca fulgul pierdut în zăpadă, Ca roua crescută prin lacrimi divine, Ca mugurul fraged născut în livadă Şi nota găsită-n al nopţii suspine. Aştept să revii, aţipit cad pe bancă, O umedă mînă-mi pătrunde-n cămaşă Ne-acoperă-ncet sub fineţe de spancă Şi-mi toarnă în gură a buzei cireaşă. Un soare ce creşte din boabă în roată Aruncă pe noi rămăşiţe de seară Şi trage prin nori poezie pictată Cu toamna-mi tîrzie şi-a ta primăvară.

• back to list   • back   • next

Tablou Te-am înrămat. Am tăiat un carton, am tăiat o gaură în carton, l-am colorat cu creioane colorate, cu acuarele, ba chiar am şi lipit scoici pe deasupra, ca copiii. Ca îndrăgostiţii. Ca condemnaţii. Ca poeţii, cei care nu-s ca mine, şi cei care-s ca mine, chiar şi cei care nu-s poeţi. Ca mine. Am împletit trandafiri, cu ghimpi cu tot, ceva pete mici de sînge nu au omorît încă pe nimenea, am cumpărat un pachet întreg de bile colorate, plastic – asta-i ce-am găsit, le-am risipit între scoici, am aşteptat pînă la primăvară ca să pun şi ceva ghiocei şi viorele, îmi plac ghiocei şi viorele, îmi plac ghiocei şi viorele după urechea ta, între buzele tale, între sîni, între degetele de la piciorul stîng. Cel de dreapta? Am degetele mîinii mele stînga între ele. Şi încă ceva ghiocei, ţi-am spus, îmi plac ghiocei. Da, am pus în ramă ochii tăi, gura, corpul întreg cu şi fără ghiocei, cu şi fără mine, eu sunt doar decoraţie nenecesară pe cînd tu eşti, frumuseţe, vară, viaţă. Am atîrnat tabloul de un cui bătut în perete în faţa mea ca să mă orbeşti. Da, te văd, orbii văd fără ca lumea să ştie – uite, culeg ghioceii dintre degetele tale ţi-i pun după ureche, vrei să dansezi? Lumea mă crede nebun, unu care dansează cu un tablou, ce ştiu ei, nu au urechea la pieptul tău.

• back to list   • back   • next

Aştept Cîţi ani au trecut? Nu, nu luni, ani, irelevant ce zice calendarul. Un an? Doi, cinci? Mai curînd o viaţă. Da, o viaţă poate fi măsurată în orice unităţi, chiar secunde. Te uiţi pe geam? Nu, nu sînt acolo. Nici pe stradă, nici pe hîrtie. Da, sigur, în gînd, ştiu că sînt în gînd, poate chiar şi în vis? Poate. Cobor la metrou, urmele pantofilor tăi mai sînt acolo. Cum ştiu? Ştiu. Nu numai că ştiu, dar le şi găsesc, le ating. Mai vibrează. Cum amprenta palmei tale be bara de separaţie mai e caldă. Cum aerul şifonat de trecerea ta e încă ameţit, te caută, te simte în pielea mea, în răsuflu, în buzunarele mele unde ţi-ai pierdut odată de mult degetele, şi mă îmbrăţişează distrat şi mă părăseşte dezamăgit şi continuă să te caute printre uşorii porţilor, între şine, pe lîngă fluturii morţi aşteptîndu-te, de mult. De cînd nu te-ai întors. Ies afară, cobor iar. Încerc magia statisticii cu toate că îi ştiu futilitatea. Mai ies o dată. Mai cobor o dată. Vibraţie. Căldură. Adiere. Doar atît. Verdele a dispărut. Cu carnea. Cu zîmbetul. Culeg rămăşiţe de cerneală, aţe agăţate de unghii crăpate, molecule de parfum... al tău, sigur, numai tu miroşi a vară iarna şi mă aşed pe banca din spatele gării. Am să aştept. Nici nu ştiu ce. Aştept.

• back to list   • back   • next

La Condiţional Iar dacă timp aş mai avea Să pun în vers dorinţa mea Mi-ar trebui creioane mii Cu şapte tone de hîrtii Şi doar o şoaptă           de la ea. Dacă m-aş pune-acum la scris Aş pune dracu-n paradis Şi cu un aleluia-n glas Aş duce sfinţii toţi de nas Să mi-o aducă           chiar şi-n vis. Dacă prin tei nenorociţi, Prin cîini bătuţi şi obosiţi Eu m-aş culca, ca să aştept O mînă dulce pe-al meu piept Ce-ar fi?... o moarte?...           doi iubiţi?... Dacă creionul va să rup Şi moartea între ochi să pup Mă-ntreb dacă va ştie-n sîn Că dusă-i cu ăst biet păgîn Ş-o poezie,           şi un trup. Ridicol. La condiţional Un dacă trece la furnal, Întorc o călimară-ncet Pe paginile de-alfabet, Din rugă-i... ruget...           ş-animal.

• back to list   • back   • next

Amintirile Ne-am întălnit pe strada trandafirilor, după aleea teilor în spate de drumul plopilor, ţi-am adus un trandafir. Ţi-am adus şi o floare de tei, am vrut să-ţi aduc şi un plop dar era prea mare. Ţi-am adus o bucată de scoarţă, în loc, am tăiat în ea literele noastre cu un briceag am tăiat şi o inimă dar scoarţa s-a rupt tocmai acolo unde tăiam. Am încercat să o lipesc cu pap de făină şi cam ţinea pînă ai luat-o în mînă şi s-a rupt iar. Ai plîns. ...nu pentru că s-a rupt, pentru că mi-ai făcut-o. Mi-ai dus mîna la sîn şi gura la gură, limba ta o bidinea în gura mea furîndu-mi toţi microbii şi toată dragostea, am vrut să protestez ca să-mi laşi şi mie ceva că am să depun o plîngere la prefectura din colţ dar tot ce mi-a ieşit era un sforăit de porc, nici măcar mistreţ, arta ventrilociei fiindu-mi străină. Mi-ai dus mîna a doua la al doilea sîn şi sforăitul mi-a amuţit, mă înecam, înnebuneam, am dus mîinile la spatele tău şi te-am strîns într-o mengină necruţătoare oasele au început să-ţi pocnească în timp ce bididneaua tocmai termina cu curăţatul cerului gurii şi a dinţilor pe dinăuntru şi a ieşit începînd să-mi cureţe dinţii pe dinafară, buzele... mîinile mele ţi-au părăsit spatele şi au pornit înspre nasturi... ...întîi... tu. Mîinile tale mi-au găsit nasturii, mi-au găsit fermoarul, elasticul, toate au dispărut... A durat mult pînă ce am găsit bucăţelele de corp împrăştiate printre diferitele iaduri şi paradisuri şi în beciul mucegăit al lui tanti Rica, a durat şi mai mult pînă ce le-am pus toate la loc, sper. ...acum... eu. Am pornit la război nimicind totul pe drum, am tras nasturii inamici ca cuiele fermoarul, zăvor de biserică am dat jos cu toporul şi în timp ce elasticul redevenit gumă arabică ţi se prelingea peste coapse am pătruns în livada de portocali înfloriţi căutînd floarea albastră am găsit-o am fugit înapoi înainte ca cîinii să mă prindă dar m-au prins m-au jupuit m-au deşirat au rămas numai petece de piele, şi carne, şi zgrunţuri de oase. Te-ai topit în jurul meu. Mă întreb numai cine m-o fi cusut înapoi. Ar fi fost, poate, amintirile?

• back to list   • back   • next

Trecere Mai am o mulţimea de Eminescu în mine, Mai am o mulţimea de parcuri, de paşi, de verde. Odată ţi-am ţinut mîna, mai am o sută, cel puţin. Teii s-au scuturat pe strada mea. S-au scuturat şi urzicile. Au rămas ghimpii de trandafir şi îi rup, unul cîte unul, în palmă. Nu, nu sîngerez, poeţii nu sîngerează, ei doar scriu despre tei, despre urzici, despre ghimpi sădiţi în palme.

• back to list   • back   • next

Felinar Te văd prin sticlă de felinar, afumată. Felinarul e stins. Ochii-ţi sînt închişi. Dacă erau deschişi s-ar fi aprins felinarul. Dacă erau dechişi m-aş fi aprins eu. Dacă erau deschişi s-ar fi scuturat teii să te îmbrace cu floricele galbene, mărunte, mirosind a paradis şi a răcoare de codru şi a copilă neprihănită în ultima ei noapte de fecioară şi prima ei noapte de femeie. Deschizi ochii. Felinarul nu se aprinde, explodează. Eu nu mă aprind, explodez şi te îmbrac cu floricele roşii, mărunte, inimă de petale de trandafiri tîrzii şi inimă de rouă căzută din tei pe buzele tale. Te răpesc. Zmeul ce-mi naşte în piept răcneşte, vrea luna, vrea soarele, te vrea, călare pe balaur te duc la felinar te dezbrac şi în timp ce flacăra lui îţi înveleşte corpul eu, aşezat pe coada balaurului, îţi scriu o poezie. Printre fulgi căzuţi la vale Şi cărări pierdute-n munte Unde cerbul dă agale Cu-a sa turmă pe sub punte, Doarme-n pat de măgurele Cea născută-n răsărită, Ţine degetele mele Ïntre palmă şi ispită. Dormi domniţă, lasă visul Ce-ntre sîni se furişează Să-ţi ofere paradisul Din amurg pînă-n amiază, Mîna mea neruşinată Las-o cu-al ei zel aparte Să strivească-n vişinată Sfîrcul copt şi vise moarte. Lasă-mă să-ţi bat în umăr Nestematele găsite Ïntre stele fără număr Şi fărîmi de nopţi topite, Cînd prin ochi ţi-ar trece-o lună Să o prind în a mea plasă, Şi în piept să-ţi scriu furtună Cu buchete de mireasă. Frunze zac mototolite Unde nopţi şi neuitare Au scris buze împletite Şi a cărnii tremurare Cînd te scoli şi... treci prin mine, Vara moare-n a mea rimă Şi găsesc doar dor de tine Sub a zîmbetului grimă. Balaurul mă muşcă. Tresar, te îmbrac, te iau în braţe şi las balaurul să ne ducă înapoi, te las în paradis, în răcoare de codru, înainte de femeie şi nu după fecioară, după felinar.

• back to list   • back   • next

Roşie Cu Telemea Un început. Am tăiat roşia în patru, telemeaua era deja tăiată. Am uns două felii de pîine cu unt şi după o mică ezitaţie am mai pus un strat, să fie mai gros, mai cu gust, am pus roşia şi telemeaua pe o farfurie pîinea pe o altă farfurie, să nu se ude, am mai adăugat şi o buruiană înflorită zmulsă pe drum între farfurii, de frumuseţe, şi am acoperit totul cu o basma albă. Să nu vie muştele. Apoi m-am aşezat pe iarbă şi am aşteptat. Poate că vii. Două ore. Nu ai venit. Încă un minut mi-am zis dar tot nu ai venit. Cred că trebuia să mă aştept că nu vii, doar nici nu ţi-am zis că ajung acolo dar totuşi te-am aşteptat. Mai ştii, o minune. Nici minunea nu a venit. Nu era pesemne ziua minunilor. Am mîncat roşia cu două felii de telemea şi o felie de pîine, am aruncat a doua felie la un cîine jigărit care stătea culcat la cîţiva metrii de mine şi mă tot fixa cu o privire pierdută. Îmi părea o oglindă. A înfulecat pîinea de parcă era ultima felie pe lume, pesemne prima lui de o săptămînă. Am mai uns o felie şi i-am aruncat-o pe urmă i-am aruncat toată pîinea şi untul, cel puţin o minune pentru el să fie. Nu i-am dat restul de telemea şi de roşii, nu era de cîini, le-am pus la gunoi pentru furnici. Am împăturit basmaua, pătura, am terminat poezia şi am pus-o în buzunar, mai aştept cîteva minute... hei, mai ştii?... Avionul era la şase fără un sfert. Mă tot uitam înapoi, chiar şi în avion mă tot uitam înapoi, şi după ce am aterizat acolo unde am aterizat. Numai în maşină nu puteam să mă uit înapoi decît doar din cînd în cînd în oglindă. Am ajuns acolo unde nu erai. Nici nu puteai să fii. Asta ar fi fost deacuma o minune prea mare, ceva de pus în ziar. Am tăiat o roşie, cîteva felii de telemea, o felie de pîine cu unt. Un sfîrşit.

• back to list   • back   • next

Savarină Ţi-am adus o savarină. Ca pe vremuri. Pe o farfurioară de porţelan subţire ca petala de trandafir, acoperită cu frişcă albă şi înaltă cu o cireaşă pe deasupra şi o zeamă din o mie şi una nopţi, şi încă una. Tu Şeherazada, eu sclavul, noi păcătoşii din harem şi luna nouă în verdele tău din ochi. Ai vîrît degetul în frişcă şi l-ai lins, ochii închişi peste verde, peste lună... “Deschide-i...” te-am rugat ţi-am luat degetul, l-am vîrît adînc în gura mea l-am lins, încet. Mi-ai luat degetul l-ai înfundat în frişcă, în zeamă, adînc pînă ce aproape că am găurit farfurioara pe urmă l-ai dus la gura mea să îl ling ce a rămas ai lins tu. Paradis. Am sărit o mie de ani înainte, în civilizaţie. Am luat două linguriţe, tu îmi dădeai cu a ta şi o lingeai curat după, să nu se irosească nimic, eu îţi dădeam cu a mea şi o lingeam curat după, să nu se irosească nimic. “Cine linge farfurioara?” am întrebat. Ai lins-o, nu mi-ai lăsat nimic. “Tu îmi lingi acum buzele,” ai zis şi ţi-am lins buzele pe urmă ţi-am lins umerii, sînii, talpa picioarelor... “Te opreşti?” m-ai întrebat. Nu m-am oprit. Ne-am trezit. Furtuna a trecut din noi afară prin geam prin pereţi copaci zmulşi din rădăcini, acoperişuri atîrnate de stîlpi. Linişte, înăuntru. “E zahărul,” am încercat, “zahărul lipeşte.” “Nice try,” ai zis pe o limbă străină dezlipindu-ţi gura, corpul, viaţa. Ai încercat şi sufletul. “Nice try,” ţi-am răspuns pe aceiaşi limbă străină lăsînd înapoi farfurioara, linguriţele, nu erau fărîme să las înapoi aşa că am lăsat doar fărîme de suflet.

• back to list   • back   • next

Cunună Romîncuţă frumoasă Cu ţîţa gustoasă Cu drac pe sprînceană Şi zîmbet în geană Dă-mi ochiul tău verde Cînd luna se pierde Prin codrii tomnatici Pe munţii sălbatici, Cînd va să se culce Dă-mi gura ta dulce, Cînd va să dispară Dă-mi sîn de fecioară, Şi cînd peste noapte Cireşe şi şoapte Amesteci pe pîntec Cu-al gemului cîntec Îţi leg poezie Cu viţă de vie Cu vise pierdute Pe-a coapsei redute... Îmi tulburi gîndirea, Îmi dai amintirea, Mă laşi cu-a mea strună. Cu ghimpi. Cu cunună.

• back to list   • back   • next

Arată-mi-o Arată-mi-o, la sînul tău Ca aurul în bob de grîu, Ca zmeura în luminiş, Ca trandafirul, în tufiş. Arată-mi-o, pe pielea ta Ca flacăra la miez de stea, Ca rugetul în cel moment Cînd roua naşte un torent. Arată-mi-o, cînd vă spălaţi Cu stropi de lună îngheţaţi, Cînd adormiţi, în patul vechi Cu degete perechi, perechi.

• back to list   • back   • next

Melanj 7 Noiembrie, cinematograful. L-au desfiinţat, l-au dărîmat şi au clădit pe el cutii pătrate vopsite în gri cojit, murdar. 30 Decembrie, cinematograful. L-au desfiinţat, l-au dărîmat şi au clădit pe el cutii pătrate vopsite în gri cojit, murdar. Eminescu, cinematograful de vară. L-au desfiinţat, au făcut din el magazii. Casa de Pionieri, castelul visat din desenele lui Disney. Au dărîmat-o, au asfaltat-o. Grădina de Vară, “barca numărul şase la mal!...”. Au tăiat jumate din ea şi au clădit pe ea cutii pătrate vopsite în gri cojit, murdar. Ticăloşii, mîrşavii, păcătoşii, nemernicii. Amintirile mele, visele mele dărîmate, vopsite în gri cojit, murdar. Am adunat marea de lacrimi şi am ţinut-o în mine pînă ce am să te văd, să te spăl curată în sare şi să te îmbrac cu mărţişori regăsiţi în gînduri, cu insigne de carton galben pe bolduri de 1 Mai revăzute, cu mere pădureţe lunguieţe, regusatate si ghiocei redescoperiţi sub un metru de zăpadă albă ca... zăpada, cu flori din tei recăţăraţi şi pere din părul putrezit şi flori de liliac cu trei petale şi pietricele de pe mormîntul lui Tiţa şi corcoduşe acre şi cireşi negre şi agude uriaşe şi zarzăre furate, nu te-am găsit. Şi te-am căutat, marea aşteptîndu-ţi umărul alb gîtul subţirel şi sînul vinovat de altul. Mi-am adunat bulgării de sare şi i-am aruncat sub tramvaie. Mi-am adunat amintirile, visele şi le-am aruncat sub alte tramvaie. Mi-am adunat momentul de nebunie şi l-am tradus in cuvinte ca să am ce să arunc sub tramvaie. Mai erau tramvaie, multe. Şi te-am căutat marea aşteptîndu-ţi piciorul ieşit din sandala aurită şi ochiul sub pleoapa trasă în albastru şi sînul nevinovat de mine. Mi-am adunat mărţişorii şi insignele şi merele pădureţe şi restul de catrafuse copilăreşti şi am aruncat totul sub tramvaiele care mai existau după celelalte tramvaie aşa ca să treci peste ele dacă treci într-un tramvai şi să le auzi cum crapă între roţi. Nu mi-a rămas mult de adunat. M-am aşezat în genunchi şi între tramvai şi tramvai am început să culeg rămăşitele nu numai ca să am ce să fac. Ca să am ce să sădesc. Am sădit totul pe un cîmp fără tramvaie. Fără oameni, fără vopsea gri, doar cîţiva căţei şi nişte raţe. Am să mă întorc într-o zi să te caut, iar. Dacă te găsesc am să te duc să-ţi arăt rămăşiţele înflorite cu amintiri, vise din amintiri, vise. Înflorite cu mere pădureţe din mere pădureţe. Mărţişori, insigne, flori de tei, ghiocei, pere, pietricele de pe mormîntul lui Tiţa, liliaci, corcoduşe, cireşi negre, zarzăre, agude. Cuvinte. Interminabile cuvinte legate în salbe şi şiraguri de trei salbe şi coliere de trei şiraguri care aştern pe jos ca să te culc pe ele şi să plec.

• back to list   • back   • next

Impuritate Inima-mi. Impură cu patimă. Impură cu dor de vîlvătaie şi chin de iubire şi pete de vis amestecate cu zmeură şi zîmbete. Meteahnă. De verde. Sub pleoape. De roş. Peste dinţi. De vinovăţie. În sîn, în corp, în rîvnă de păcat siluită în obedienţă. Impuritate. Mai tulburătoare ca un strugure strivit sub sfîrc. Mai ameţitoare ca un elixir furat din caliciu de crin păzit de Cerber. Mai frumoasă ca un înger neprihănit. Frumoasă. Ca tine.

• back to list   • back   • next

amintiri bucăţele, sclipiri, amintiri, o lingură de smîntînă pe o frunză verde de leuştean cu o ciorbă de lobodă, un pumn de cireşi roşii, uriaşe, miros de pîine caldă proaspătă de-abia scoasă din cuptor direct în mîinile mele şi coaja crănţăne cînd o zdrobesc în gură, zarzăre, căzute, putrezite, dulceaţă de prune verzi, de gutui, halviţă lipită de dinţi şi ochi de păun şi cărăbuşi şi caradaşte pe sub felinare şi miros de tei în floare şi primul film colorat cinemascop cu muzică de operă şi poveste de dragoste şi căţelul adormit la picioare, sub plapumă, şi tu. şi eu? ce fac eu la amintirile tale de copilărie? copilăria mea tîrzie, prea tîrzie, după ce nu te-am cunoscut după ce te-am cunoscut după ce mi-a rămas numai amintire dulce, dulce, dulce într-un ochi care nu mai colorează de mult dar ţine in el doar culorile tale. verde.

• back to list   • back   • next

După Douăzeci De Ani Copacii se scutură, ca un cîine care se scutură de ploaie copacii se scutură de frunze îngălbenite, culoare de aur, de cupru, culoare de veşnicie şi amintiri uitate. Aşezat pe bancă, la capăt de bancă frunzele plouă peste mine fără milă fără greutate fără suflet, o grămadă pe rest de bancă şi împrejur o movilă care îmi ajunge la glezne, aproape că îmi ajunge la genunchi... De cînd aştepţi? Nu răspund. Dacă zic că de cînd m-am născut ar suna prea pretenţios aşa că prefer să nu răspund. Mături cu mîna o parte de bancă şi te aşezi, nu departe de mine, fluturi morţi de aur, de cupru se înalţă pe urmă se aştern în jurul tău, în poală, pe păr... Ai aur şi cupru în păr, îţi zic şi nu răspunzi. Ai aur şi cupru în ochi, îţi zic, şi nu răspunzi. Ai plumb în piept, îmi răspunzi după o eternitate şi aş vrea să mă tîrîi lîngă tine dar îs lipit de bancă, plumbul greu, carnea aproape topită. Te ridici te aşezi lîngă mine alţi fluturi de aur, de cupru, plutesc pe tine. Eşti frumoasă, întotdeauna ai fost frumoasă, eşti mai frumoasă acum. Timpul te iubeşte, zic, pentru să zic ceva, pentru că cred în ce zic. Şi tu? Şi eu? De cîte ori am încercat să îţi zic? Cu cuvinte multe, întortocheate, indirecte, cu aluzii, insinuări, cu tăceri, flori, cu speranţa să înţelegi. Am încercat, nu ţi-am zis. Şi eu. Am zis... sau am gîndit? Mă uit la tine. Poate că tu ştii. Poate că am să ştiu şi eu. Nu te uiţi la mine, te uiţi înainte, drept înainte ca şi cum ai fi o statuie, o fiinţă împietrită. Pieptul ţi se ridică, cade, se ridică, cade... nu e respiraţie, e furtună. Şi tu. O repetiţie absurdă, acuzătoare, mă întorc să plec mă apuci de mînă şi mă tragi înapoi... încă douăzeci de ani?... şi deodată îmi găsesc buzele între dinţii tăi şi mîinile îşi găsesc drumul sub bluză sfîşie pînza pumnul se închide peste sîn... cădem... Norul de frunze răvăşite cade încet peste noi ne îngroapă mirosul de toamnă amestecat cu miros de femeie şi patimă pierdută găsită împlinită. Te iubesc. Am zis. Am tăcut. Te ajut să îţi găseşti bluza, pantofii, ţi-i golesc de frunze, ciorapii sunt distruşi, rîzi, îi suceşti şi îi legi de gîtul meu strîngi tragi sărutul puternic, tandru, flămînd, duios, îmi dai drumul. Mergem mînă în mînă pînă la poartă. E întuneric deja. Ajungem la poartă. Tu o iei la dreapta. Eu o iau la stînga. Mîinile nu se lasă. Mîinile nu se lasă. Mîinile nu se lasă. Mîinile se lasă şi nu ştiu care e mai puternică - fericirea sau durerea.

• back to list   • back   • next

Mană Pe pagine albe pătate de ceară Se mistuie visul în nori de cerneală, O strună se zbate pe pat de vioară Sub unghii căzute pe dînsa năvală. Încerc să fac rostul decepţiei mele Dar tot ce găsesc sunt momente cernute Cu colb de-amintiri şi grăunte de stele Prin sita bătută din zile trecute. Imagini topite de-a valma, grămadă Se zbat să pătrundă cea negură deasă Ce-ncetul cuprinde a vieţii aubadă Şi schimbă un zîmbet în lamă de coasă. Priviri înţărcate de-a lor duioşie Se sting împreună cu-a visului doamnă, Cuvinte umflate cu grea ţanţosie Se sting, cu-a poetului searbădă toamnă. Dar... Ştiu, chiar în moarte de-aş prinde trăsura, În linişte vece... ar fi de pomană, O rimă m-ar trage să-i prind iar măsura Cu tine în gînd şi cu-a dragostei mană.

• back to list   • back   • next

Stingere Auzi goarna? Sună stingerea. Stingem focul de tabără. Stingem felinarele, lămpile, lanternele, lumînările. Stingem inimile, amintirile sălbatice. Gînduri răzleţe. Dar oricît am încerca tot nu putem stinge licuricii.

• back to list   • back   • next

Reptilă Ai găsit reptila în mine. Ai domolit-o, ai potolit-o, domesticit-o, ai rugat-o să scoată unghiile şi ai pus ojă pe ele pe urmă ai suflat ca să se usuce. I-ai oferit gîtul şi ea l-a lins lăsînd urme de romaniţă. Şi de vis. Da, reptilele tot visează, n-ai ştiut? Pe urmă s-a încolăcit în jurul tău şi s-a prefăcut că nu simte cînd te-ai tras afară şi ai plecat. Poate chiar ai zburat. A tras unghiile înapoi şi nu le-a mai scos ca să nu se şteargă oja.

• back to list   • back   • next

Stafii, Stafide Sunt doar o stafie, pot să te ating? Ezitaţie. Da, cred că... Sunt doar o stafie, pot chiar să te şi sărut? Ezitaţie, ceva mai lungă. Da, cred că... Ezitaţie. A mea. Sunt doar o stafie, pot... să îţi îmbrac corpul de goliciune, să-ţi leg pe degete inele împletite de coadă de iapă să-ţi ung be buze miere amestecatăa cu venin de viespe să te arunc pe pat de capete retezate de răsărită şi înainte ca cocoşi ţanţoşi să se orînduiască in jurul tău ca petale în jur de soare să împart veşnicia în înainte şi în după cu piatră de hotar înjghebată din carnea mea altoită de a ta şi de zîmbetul care mi-a furat viaţa cosînd în jurul ei covoare de iasomie. Nici o ezitaţie. Eşti sigur că eşti doar o stafie? Te-am privit cum te îmbrăcai. De ce te îmbraci, tot ce ai nevoie este mătasea pielii şi smaraldele ochiilor? Încă trei nasturi. Unul lipsea. Încă unul. Nu am ştiut că din stafide se poate face vin, mi-ai zis enigmatic înainte ca să laşi în urmă-ţi vidul cel groaznic. Stafide? Ce stafide? Stafie, am vrut să strig. Capetele retezate de răsărită tocmai îmboboceau acolo unde ai fost culcată cocoşii tocmai ieşeau din ferecătura culorilos gata să trîmbiţe gloria dimineţii inelele părăsite tocmai începeau să-şi caute iepele călare pe boabe de miere... vidul i-a aspirat pe toţi. Am rămas eu. Gol goluţ... hei, şi eu? Nedreptate! Rasism! Cruzime! Injustiţie! Stafiile au şi ele drept la... la ce? Mi s-au terminat cuvintele, noroc că mai aveam lacrimi ajunse. Vin de stafide? Ce ar fi vrut să îmi zică? S-a făcut rece. Am început să tremur. Mi-am dus ochii la miazăzi, ştiind că soarele a plecat cu tine, am deschis pumnul. Nasturele care lipsea era încă în palmă, strivit. Poate că te mai întorci după el? Sau poate că după... vin?

• back to list   • back   • next

Discuţii Cu O Arătare Frumoasă, ca un şirag de perle, ca un şiroi de perle ca un şuvoi de perle bătute la inima fulgilor de zăpadă... ...ca o perlă? ...ca o perlă strivită între dinţii amintirii, şi tot ce a rămas sunt sămînţe de perlă. Orbitoare. Le semeni? Îmi găuresc buzunarele şi le las să cadă la întîmplare pe oriunde le-ar fi voinţa, sau hazardul, sau necruţătoarea matematică a vieţii chemată statistică, aşa zisa soartă. Aşa zis destin. Pe drum? Pe drum, să te găsesc, cînd mi s-ar fi terminat drumul şi mi-ai fi şoptit numele. Pe cîmpie? Pe cîmpie, între brazde, să crească pansele ca mărgele şi crini între spini şi trandafirii amintirii. Printre cearşafuri? Printre cearşafuri? Printre cearşafuri. Printre cearşafuri, acolo unde îţi este locul, acolo unde vara se întîlneşte cu toamna şi pumn întîlneşte sîn şi tot ce rămîne după văpaie şi vijelie este colb de perlă.

• back to list   • back   • next

praznic praznic. o movilă de oase uscate acolo unde cîinii au scormonit şi au dat. de mine. şi oamenii de ştiinţă s-au dat bătuţi. au aruncat oasele înapoi la cîini, praznic, au furat smaraldele care le-au găsit la încheieturile oaselor, au lăsat doar unul, mărturie de mister. l-au pus în orbita stîngă şi au aruncat craniul, nici nu au ştiut că aproape că rezolvaseră misterul. aproape. ce ştiau ei de poezie?

• back to list   • back   • next

Lecţie de Vioară Ai tremurat ca o strună de vioară, cînd te-am atins. Spune-mi, care sunet face un curcubeu? ai întrebat şi ţi-am arătat pe urmă te-am învăţat apoi am trecut culoare culoare şi mai tîrziu alte combinaţii mai grele şi la urmă m-am oprit zile întregi pe verde. Nu mai tremurai, cîntai. Spune-mi, ce sunet face clipa dinainte pe urmă clipa în timp ce pe urmă clipa de după? Şi ţi le-am arătat pe toate, de mai multe ori, mai ales clipa dinainte mai ales clipa în timp ce mai ales clipa de după, neterminată pînă ce devenea din nou clipa dinainte. Şi pumnii, pumn în pumn, strînşi? şi buzele muşcate? şi sînii, înveliţi cu palme? Şi aşternutul fîşii fîşii legat ca steaguri albe de glezne şi de încheieturi? Şi timpul pierdut? Şi aproape totul... Mi-am încheiat ultimul nasture de la cămaşă. Am închis uşa după mine. Şi uitarea? te-am întrebat, înainte de uşă, înainte de nasture. Care sunet face uitarea, te-am întrebat? Ai să ştii, mi-ai zis. Ştiu.

• back to list   • back   • next

Momente Vino-ncoa, măi fetiţă, Cu ochi de mireasă şi sîn de crăiasă şi buză crescută-n cireaşă aleasă, O taină-n privire, un deget subţire, un zîmbet ce taie cu-a patimei coasă, Mă ia între fuste şi dăru-mi ilustre momente cernute cu-a ta tămîioasă! Cînd soarele şchioapătă-n sare şi moare Dă-mi coapsa şi gura, un foc ş-o... visare.

• back to list   • back   • next

Butuc Cîinii de şatră latră. Ţiganul căzneşte-o romanţă-n vioară un leu pîn’ la prînz, pentru doi pînă-n seară, îi dau întîi cinşpe, pe urmă o sută, încerc să găsesc amintirea pierdută dar nu găsesc sînii păgînii şi nu găsesc gura cu mura şi nu găsesc ochiul de verde sălbatic ce-mi toarnă în vine un aspru jăratic, mă chinuie dorul tot picură norul mărgele de smoală pe cîntu-mi tomnatic. Îi dau cam o mie, să fie. Un flutur frumos arţăgos nutreşte nădejdi, de prisos, iau mătura-n mînă şi mătur în jur căzutele frunze de ici şi-mprejur şi cele departe ţinute aparte şi cele murdare strivite, amare ce-aminte îşi duc de a tale picioare şi cele căzute pe-a tale redute pierite în foc de atroce candoare. Dulăii mai latră la şatră. Ţiganul căzneşte, suceşte. Mă culc printre ei, o căţea uriaşă îşi sprijina botul pe piept prin cămaşă, îmi scheaună cazna iar mintea-mi ia razna prin dulcele-ţi ochi şi sfîrşitul de toamnă şi zarea-ncărcată cu crîncena doamnă nu forfot, nu goarnă, doar iarnă. Adorm. Între degete fire de cîine, în aer miros de zăpadă şi pîine, în suflet o trapă sub trapă o groapă în groapă un vis cu fărîme de mîine, în vis o crăiasă, prin fluturi o mie prin tei înfloriţi, trandafiri, iasomie, şi ochiul ei verde, şi sînu-i curat, şi eu, un butuc, retezat, şi uitat.

• back to list   • back   • next

Tranziţie Te prelingi peste mine din creştet în talpă ca o picătură de miere subţiată ca o foaie de ţigară grea ca un tren de marfă umplut cu locomotive lipicioasă ca o ghiară de uliu agăţată de o coastă, pe dinăuntru moale ca puful de pui. Caldă ca măduva pămîntului. Pot să mă preling... în jurul tău? Te prelingi în jurul meu. Mă preling în tine. Şi cremenea dinţilor aprinde iasca limbilor şi un codru arde in plămîni şi corpul trosneşte ca un stejar uscat îndoit de o mînă de zmeu. Mierea devine sudoare, sfîrcul trece din piatră în carne, gîndurile zburdă împreună ca căţei nevinovaţi între degete încleştate, frînte, domesticite. Îmi dai înapoi...buzele? Ghicesc, nu înţeleg o fonetică lipsită de consonante care pătrunde dinăuntrul gurii şi refuz. Nu îţi dau înapoi buzele, nici sînii, nici gîndurile care continuă să zburde cu vise, abia născute.

• back to list   • back   • next

Sfîrşit Sfîrşitul ca începutul are un sfîrşit. Nici nu ţin minte deloc dacă începutul a început vreodată fiindcă dacă nu ar fi început nici nu ar fi putut să aibe un sfîrşit, cred. Cred că da, a început. Un sfîrşit abia începe, înseamnă că odată ar fi fost un început care s-ar fi sfîrşit, nu? Nu, nu m-am pierdut între cuvinte, ştiu exact unde sunt. Nicăieri, Acolo unde începutul sfîrşitului începe. Şi e pe-a sfîrşitelea. Te-am pierdut. Filozofez, crezi? Nu, nu e filozofie, poate tîmpenie dar nu filozofie, nu sunt filozof. Nu, nu sunt nici cealaltă dar nu înseamnă că nu pot gîndi în celalt fel. Sau că nu ştiu că te-am pierdut, sfîrşitul a început. Schimbă-ţi gîndul, îmi zice El, altfel înebuneşti ca mine şi mori tînăr. Nu pot să mor tînăr, îi zic eu, sunt deja bătrîn, ştie şi ea. Şi focul, şi zmeul? mă întreabă El. Tot în sînge, îi răspund eu, dar nu se vede cu ochii, îi răspund eu, doar cu inima. Are inimă? mă întreabă El, gata să se întoarcă acolo de unde l-am chemat şi nu aş fi trebuit. A avut, îi răspund şi dispare. Cel puţin mi-a lăsat pana lui, o leacă de cerneală de a lui. Nu hîrtie, hîrtie cică nu există acolo, nu au nevoie, nimenea nu citeşte acolo poezii. Maximum facturi de păcat si pedeapsă, poate şi facturi de cocs pentru foc. Încerc să îţi reţin mîna. Palma îmi alunecă din palmă degetele alunecă printre degete ca nisipul, ca apă. Mai simt căldura, pielea se cojeşte arsă, tăciune, mai au rămas cîteva picături de sînge restul a clocotit, s-a evaporat. Încerc să îţi reţin umbra, ai luat soarele - cum pot să reţin umbra, încerc să îţi reţin amintirea, ai închis pleoapele - cum pot să îmi amintesc, încerc să nu reţin nimic, nu pot să pierd - nimic. Te pierzi în negură, dispari în mlaştină de nori hoinari, în urma-ţi cîmp de răsărită, cearşaf de zmeură zdrobită şi eu, cu gîndurile ghem           într-un poem.

• back to list   • back   • next

to Woman... I wish me a morning which carries the sun În lupta-i măreaţă cu-al stelelor clan, Which seeds on my pillow your opening green Cînd zîmbetu-ţi galeş mă-neacă în vin. I wish me the night that’s preceding the green Cînd caut în gura-ţi al viselor vin, Cînd corpu-ţi sclipeşte cu-al stelelor clan And skin marries skin as it falls in the sun.

• back to list   • back   • next

to Woman..., two Eşti tu? It’s you? Cînd vii to me, în vechi castele de nisip să căutăm sălaş and fill the ancient, crumbling halls with love’s assailing rush, cu degetele-ţi străvezii să-mi zmulgi un stih din piept, from thunder’s bleeding caves of life where tattered dreams are kept să-mi zmulgi un strigăt ce ştiam prin ani trecuţi pierdut and stash it in that secret tin which holds your dreamer’s loot? And when refren of rushing blood invades the halls anew şi-n ochii tăi găsesc vederi cu stropi de da... sau nu you clean my mouth of piling sand and fill it with your breath, prin coaste-mi scrii cuvinte dulci cu-al unghiei stilet before you pour on me the lust, the red, the white of flesh ca crin sălbatic, ca omăt, ca floare de cireş.

• back to list   • back   • next

Antigeneză Cînd soarele cade pe strîmta faleză al tău început ş-a iubirii geneză... Începutul. Începutul? Am scris despre sfîrşit, ar fi iarăşi început după sfîrşit? Poate sfîrşitul sfîrşitului este începtul începutului dacă ar fi să umăresc aceeaşi filozofie neastîmpărată, îndoielnică. Tangenta, care trece de la minus infinit la plus infinit cu o răsuflare. Sau doar un rictus? Muşchiul tresaltă, moartea păleşte pentru un moment scurt pînă ce să-şi regăsească coasa şi culoarea. Taie muşchiul. Rictusul moare. Şi totuşi...? Poate...? Atingi cu degetul mare de la piciorul drept asfaltul şi asfaltul se topeşte şi devine mare. Îţi rezemi umărul de un stîlp şi stîlpul devine stejar şi veveriţele aruncă cu ghindă în tine. Duci mătasea la gură şi devine pană şi şoimul îţi părăseşte corpul te lasă în splendidă goliciune şi fierbinte nevoie, şi dor. Antigeneză. Te aştept. La colţ de stradă acuma cot de rîu cu buchet în mînă acuma rădăcină de trandafir cu mînă pe poarta trăsurii acuma coamă de herghelie de cai sălbatici, cu inimă în clocot. Neschimbată. O sabie taie, un cuget zdrobit se pierde în lacuri de codru-nverzit.

• back to list   • back   • next

Iad Visez la cea noapte în iadul iubirii Cînd braţele tale de alb fecioresc Mă poartă adînc în pădurea căirii Şi-n paşii-ţi mărunţi trandafiri se topesc. Cu vîrfuri de deget pătate cu miere Deschizi o cărare în negru tufiş, Doar colb şovăiala devine, şi piere Sub ochii tăi verzi şi-a privirii tăiş. Te lepezi de-a lumii idei colorate Ce coapsa-ţi ascunde şi floarea de sîni, A mele gîndiri cu văpaie-mpăiate Brăzdează în carne amarnice răni. Eşti... sigur? Mă legi de un trunchi cu trei funii-n mătasă, Cu viţă de vie-ncărcată-n ciorchini, Cu boabe culese în ochi de mireasă Şi perle strivite-nşirate pe spini. O unghie sapă mînie-ntre coaste, Îmi guşti buza joasă cu dinţi hămesiţi, Sub fumul pieirii a coapselor oaste Îşi mîntuie rîvna cu codri zdrobiţi. Te văd depărtîndu-te-n valuri, sub luncă, O lebădă-ţi poartă nuia de alun, În patru mă-ndoi cînd calvarul m-aruncă Afară din iad, fericitul nebun.

• back to list   • back   • next

Secetă Izvorul a secat. Secetă. Urmăresc gura izvorului... poate... Sec. Te-ai întors pe partea cealaltă şi ai rămas întoarsă, nu ţi-a amorţit mîna? Cum ţi-a amorţit vorba, privirea, amintirea? Au veştejit cuvintele. Au veştejit paginele cu cuvinte scrise. Cărţile. Veştejesc si eu, mă simt acasă cu toată veştejirea asta în jur, cel puţin încă nu-i putrezeală. O să vie şi ea. Izvorul e sec. Tot aştept. Mai ştii?... Cu toate că ştiu.

• back to list   • back   • next

Cuvîntul L-am căutat în tot felul de dicţionare. Am început cu cel român. Cînd n-am găsit am încercat unul englez, căteva franceze. Pe urmă am continuat ceva mai departe - sanscrit, chinez, arab, ebraic, închipuie-ţi că am ajuns şi la unul albanez. Nu am găsit. Am intrat la un muzeu, de egiptologie, mai ştii, poate între hieroglife?... Degeaba. O ţăgancă m-a ameninţat cu şapte blastăme şi cu tot neamul ei la mine în casă dacă nu ies din cort, i-am cerut doar să caute cuvîntul în cărţi dar să-mi lase buzunarele în pace, ce i-am cerut? Poate că nu există? Cuvîntul. Ce eu pentru tine, există. Ştii. Ce tu pentru mine... ar exista? Poate că tot tu... ştii?

• back to list   • back   • next

Acul Coase nasturele rupt de la bluza de mătase, foamea mi-a mînat mîna şi mînia mi-a adormit cu sfîrcul în gură, pace. Acul. Coase inima, aţa se zvîrcoleşte din alb in roşu şi cusătura se rupe, inima sîngeră mai departe. Acul se dă bătut. Acul. Acul? Acul îţi coase flori de portocal la capete de fire de păr şi arăţi ca o icoană miroşi ca o livadă pluteşti ca un fluture alb pe gînduri albastre. Coase degetul tău mic de arătătorul meu stîng şi nu îmi dau seama decît cînd încerc să mă îndepărtez. Te las, să mori o mie de ani după mine şi ai să te uiţi la acul între degete şi nu ai să-ţi aminteşti nimic. Dar totuşi, l-ai ţinut între degete pînă la sfîrşit.

• back to list   • back   • next

Cu pici or sau oare Cu picior peste picior, te întinzi de-ajungi la lună şi stîrneşti o rea furtună ca o pacoste felină trasă-n miere de albină ce-mi pătrunde între oase, ce mă rupe şi mă coase, ce îmi zguduie sistemul vai, dar dulce e blestemul ce mă-mbracă-n mii de fire trase din a ta privire. Cu picior lîngă picior, tragi rochiţa la genunchi cum ţi-a spus strigoiu unchi cic-aşa e cumsecade... spune, dubiul nu te roade, cîteodată nu gîndeşti că ai vrea să rătăceşti prin jăratec şi prin ghiară flămînzită ca o fiară, printr-un cîmp de aspră piele împînzit cu mii de stele? Cu picior după picior, zburdă iezii după tine, fugi de ei sau fugi de mine, fugi de lup sau capra mamă ce te behăie o teamă de te rupi în trei de rîs sub căpiţa de ovăz pîn’ ce-adormi, un mic palat cu pereţi de fîn uscat, ascunziş, de ochi, de lume, vis, pierdut şi fără nume. Cu picioare, patru, peste tot, grămada, valmeş, un măiastru talmeş-balmeş, poate ştii tu care cele sunt a tale, sunt a mele?... ştii ce?... las’ de ghicitoare, să-ţi dau gură, vis sau floare?... las’ picioarele-ncîlcite cu momentele trăite ce-au sădit în corp dogoare şi ne-au dus în miez de soare.

• back to list   • back   • next

La Joacă podul de piatră s-a dărîmat a venit apa şi l-a luat... Mă uit înapoi. Găuri, găuri, spaţii libere, spaţii liberate, nume dispărute. Feţe, vieţi. Duse. Zarzărul tăiat, Părul prunul salcîmul tăiaţi, chioşcul cu acoperiş de tablă si viţă de vie sălbatică tot împrejur devenit hambar, cinematograful schingiuit în beton, pătrat, urît, cu trei rînduri de rufe pe balcon. Ochii de păun morţi, de mult, caru cu boi are roţi cu cauciuc şi merge pe benzină, mîine devenit azi ieri devenit odată... î... devenit â. Te văd, în pustiu în pustietate în... nu, nu în pustnicie, în patimă, în pasiune, în foc. Mai arde, ştii? Merg înapoi. Fără să mă întorc, merg înapoi cu spatele înainte, poate reuşesc să îmi retrag paşii, pas în pas, mă uit la spectacolul care mă depăşeşte la imaginile care trec, ar trebui să meargă înapoi... î tot rămîne â. Timpul rămîne timp. Încăpăţînat. Nesimţit. Îndărătnic. Recalcitrant... da, ce cuvînt modern, urît, aproape la fel ca betonul pătrat cu cele trei rînduri de rufe şi visele mele, trecute. Te trec şi pe tine, te văd, nu mă vezi pentru că te uiţi în cealaltă direcţie, înainte. Gleznele, tot subţirele, ca aşchii, rochiţa, tot tranparentă, ca celofanul care acoperea odată halviţa, vitrina cu savarine, borcanul cu şerbet cu gust de fragi, degetele ca viţa cea sălbatică din vechiul meu chioşc cu amintiri neîmplinite în vîrfuri delicate de puf, de polen, de noapte în clocot, umărul, bretela căzută şi albul ispititor rămas în urmă, albă ca zăpada, oglindă, oglinjoară, cine e cea mai frumoasă din ţară? Te întorci? Nu din mers, din faţă. Să tot merg înapoi şi să văd cum dispare verdele, nu înainte să mă îmbat în el, cum îţi cade bretela cealaltă, şi un frag apare, cum pînza flutură jos de pe tine şi albă ca zăpada devine o poezie de neuitat scrisă de cel care e mai mare chiar ca Eminescu. Nu ştii. Te-am atins. Nu ştii. Te-am băut. Nu ştii. Poate ştii. Îmi trag sus cizmele. Le umplu cu ziare, îmi pun mănuşi, două paltoane, unul bătut cu plăci de metal. O cască din primul război mondial are o insignă frumoasă. Nu că ajută. Iarna ocheşte, vreau să îmi bat joc de ea. Îmi pun şi o mască de gaz, apar ridicol. Caraghios. Cui i-o păsa? Nu mai merg înapoi, merg iar înainte. Trec căteva berze cocoţonate pe un hogeag înalt, îşi fac cuib. Cîteva broaşte care tot aşteaptă să fie pupate. Rîndunele în alb şi negru violent, un liliac care a înflorit pentru că îşi aminteşte de mine, un greier care m-a uitat, poate nu e tot cela, o grădină, sălbatică, cîţiva sîmburi de harbujei ţii minte? Un ţigan, tot mai trage la vioară. O bancă. O fată. Seamănă cu tine. Poate eşti tu. Parcă ar exista alta? Aşteaptă soarele. Plec la război. Cred că viu nu mă întorc. Nimenea nu se întoarce. Cel puţin pot să zîmbesc, nu ştiu dacă se vede pe sub mască. Am cunoscut halviţa, savarina, şerbetul. Am cunoscut o fată. Am cunoscut o fată. Am cunoscut o fată. într-un coş cu viorele şade două păsărele amîndouă ciripesc eu pe tine te iubesc...

• back to list   • back   • next

Nuiele Cîteva care cu ani înainte, rupeam nuiele de liliac le jupuiam de frunze şi pe urmă mă băteam cu alţi golani ca mine, ne trăsneam pe mîini, picioare, pe faţă, tare mai ustura. Ardea. Ca dracu. Dar nu plîngeam. Poate mai tîrziu, sub plapumă. Ai plecat. Tare mai ustură. Arde. Ca dracu.

• back to list   • back   • next

Scrisoarea XXXIIIa Scriu ca Eminescu. Îmi închipui că scriu ca el, cel puţin. Poate că aş vrea să scriu ca el să-ţi pătrund prin ochi în inimă, să descui poarta la temniţa tainelor şi să le las să fluture libere atîrnate de baloane verzi şi petale roşii şi columbe, albe, ca pielea de sub sîni. Mă port ca Atila. Îmi închipui că mă comport ca el, cel puţin. Poate că aş vrea să mă comport ca el să te cotropesc, să cuceresc pajiştele acoperite cu urma tălpilor tale să dobor zidul cetăţii acoperit cu flori semănate de mîna ta să mă caţăr pe turnul cel mai înalt ca să-ţi văd obrazul prin creneluri înainte să cad printre parapete răpus de atîta frumuseţe. Vorbesc ca Romeo. Îmi închipui că vorbesc ca el, cel puţin. Poate că aş vrea să vorbesc ca el să-ţi văd scoica urechii apropiindu-se de gura mea, să văd ochiul acoperindu-se cu pleoapa şi limba furişîndu-se afară de sub cerul gurii şi umerii goi rotindu-se ca să-ţi aducă buzele la o distanţă infimă de a mele pînă ce picătura de sudoare devine punte peste care oştii de foc pornesc la un război de dinţi şi limbi şi plămîni hămesiţi. Cum să-ţi povestec, ca să crezi, frumuseţea-ţi? Cum să-ţi povestec ochii mei, ce văd ? Poate nu ca Eminescu, nu ca Atila nu ca Romeo. Poate ca un cerşetor, necunoscut, obscur, trubadur. Poate ca un călător trecător care vorbeşte-n ghicitori, rare-ori, pînă-n zori. Poate ca un blasfemator, idiot, atotştiutor cu mintea stricnită în stih şi augur. Dacă ţi-aş zice eşti mai frumoasă decît Muma Pădurii e urîtă, ai înţelege? Dacă ţi-aş zice eşti mai frumoasă decît Adam a găsit-o pe Eva, după măr, ai înţelege? Dacă ţi-aş zice eşti mai frumoasă decît ai putea fi, ai înţelege imensitatea? Mă duc înapoi la lume, la Eminescu şi mi-e milă de el că biatul nu te-a cîntat, la Atila şi mi-e milă de el că nu a îngenunchiat la călcîiul tău, la Romeo şi mi-e milă de el că nu s-a născut să moară la pieptul tău, la... Închide poezia. Închide ochii. Poartă mîna la sîn... nu e mîna ta.

• back to list   • back   • next

La Despărţire Vii să mă întîmpini? Unde ai vrea tu. La aeroport, în taxi, la hotel la intrare. La hotel. La ieşire. La despărţire. Vii să mă întîmpini? Să-mi întingi degete subţirele ca spice de grîu fără boabe ca nuiele de liliac fără frunze ca şuviţe de apă ce se scurge din ţurţuri abia topiţi de un soare neiertător. Să-mi semeni flori între dinţi şi sfîşieturi în haine şi tăieturi între coaste. Şi mîngîieri pe obraz. La despărţire. Vii să mă întîmpini? Să-mi dai focul păstrat in adîncimi şi răsuflul ce nu-l ştiai şi sînul, niciodată mai alb ca în mîna mea. Să iei totul înapoi în afară de memorie. La sfîrşit. La despărţire. Atunci cînd îmi sufli în ureche “pe mîine” şi îmi laşi gustul buzelor şi îmi iei inima.

• back to list   • back   • next

Cenuşă Cred că o să mai fie cîteva poezii. Nu ştiu cîte, pesemne că puţine. Îndepărtate. Îndepărtate din ce în ce mai mult ca ecouri, ca o piatră care sare pe apă, ca un tunet care pleacă cu norii şi piere cu ei. Mut. Pe veci. Cît de lung ar fi pe veci? Ar fi chiar... o veşnicie? Poate că asta e ultima? Se poate. Se poate că nu. Am să ştiu cînd am s-o scriu sau mai curînd nu am să ştiu. Că am crezut de-acuma, şi am greşit. Aşa că de data asta poate la fel. Poate nu la fel. Nu ştiu, nici nu ştiu dacă am să ştiu, nici tu. Nu ai să ştii. De parcă te-ar interesa, ha. Am nevoie de jăratic, ca orice foc. Am nevoie de muzică ca orice dans de floare ca orice buchet de zîmbet ca orice muritor. Şi cum nu vin... se sting. Toate. Focul, dansul, buchetul, muritorul. Mă scurg printre degetele mele însuşi şi număr cît mai este pînă ce nu mai este ce să se scurgă. Jăraticul, muzica, floarea, zîmbetul al meu, al tău, eu, tu. Noi, sau ce ar fi putut să fie noi. Rămîne cenuşă. Linişte, buruiană, buze strînse, albastre, schimonosite în neştiinţă de poate... cum ar fi fost... dacă... Închid uşa, încet. Să nu te scol. Să nu ştii că am plecat. Să nu ştii că nici nu am fost cu toate că ai să te miri cînd ai să vezi pe perna ta cenuşă. Şi ai să te miri cum se face că mai este caldă înainte ca să scuturi perna pe fereastră şi să uiţi.

• back to list   • back   • next

Uşa Am închis uşa, încet. Nu, nu am trîntit-o după mine, uşurel, aşa ca să poată să treacă un fir de păr, un deget subţire, un corp cu sîni de sfărîmat şi coapse de strivit şi buze de muşcat ca un cîine înfometat… dacă trec. Am închis uşa, ca să am o bucată de lemn să privesc şi o clanţă de fier, poate se mişcă, poate un deget de picior pătrunde între uşă şi uşori urmărit de o gleznă un genunchi un corp o femeie copilă, sau copilă femeie, sau tu. Am închis uşa, mă uit prin gaura cheii, nu este cheie. Poţi să deschizi, dacă vrei. Aştept. Arunc din cînd in cînd o petală de trandafir prin gaura cheii de partea cealaltă, Poate vezi, poate aştepţi a treia petală, a zecea, a o sută douăzeci şi şasea ca să ştii cu siguranţă. Cu tote că ştii, cu siguranţă. Poate la a mia şase sute şaptezeci şi treia petală ai să atingi clanţa? Aştept. Aştepţi şi tu, o mie şase sute şaptezeci şi trei petale? Am închis uşa. Aştept sînul. Coapsa, buza. Te aştept. Ştii, de partea asta a uşii este focul iadului? Ştii? Stiu că ştii. Aştept.

• back to list   • back   • next

Revedere Te-am găsit, într-un colţ părăsit de hîrtie O pată albastră, acum cenuşie, Prin flori de creion desenate-n neştire Cuvinte uitate cerşind amintire. Peniţa cam ştirbă, pesemne tocită Sub şapte ocale de aspră ispită Ce-odată-mi mîna herghelia de gînduri Prin coapse lipite de umede scînduri. Pe ici şi pe colo o vorbă apare Rotundă, flămîndă ca luna de soare, Dar norii greoi răsădiţi de rugină Îneacă-n cenuşă-al meu stih şi grădină. Cu paşi amăgiţi de o minte-n derută Ajung la o bancă, pe-aleea pierdută, M-aşed cu comoara de vorbe găsite Prin vise-ngropate sub frunze pierite. Aud un răsuflet, şi simt o mişcare, O mîna-mi ia mîna sub colb de ninsoare O gură de foc îmi atinge obrazul Şi-n sute de cioburi se crapă zăgazul Răsuflul devine un urlet de goarnă Un fulger de vară erupe în iarnă... Găsesc un obraz rezemat de-al meu umăr Şi-n flori mă înec, fără nume... sau număr.

• back to list   • back   • next

Să Închid Cartea Da. E timp. Să închid cartea. Dacă vroiai, scriai. Sau zis într-un fel mai articulat – dacă ai fi vrut ai fi scris. Nu. Ai vrut. Nevrut nevoit nedorit. Uscat. Ca un pai după un an de secetă. Nici focul nu-l mai aprinde. Da. E timp. Închid cartea. Rup scîndurile de pe bancă, roţile de la birjă, potcoavele iepelor, sap caldarîmul ca să nu mai găsesc drumul, eu, nimenea. Arunc bolovani în izvor. Sting stelele, cele din ochii mei, cele din ochii tăi, cele care ai aruncat să-mi iluminezi calea şi să văd trandafirii. Sting verdele. O, minunatul tău verde. Minunatul tău roşu. Minunatul tău zîmbet şi sînii de copilă. Sting. Şterg. Trag cu cîrpa vieţii şi acopăr cu trei rînduri de smoală şi unul de cerneală, deasă. Închid cartea de după. Nu pot să închid visul. Nu pot, nu pot, nu pot. * Odată, ca niciodată, ai să îndrăzneşti să încaleci armăsarul nepotcovit şi să-l laşi să te ducă după placul lui, sălbatic. Ai să găseşti ghioceii atîrnaţi de fire de mătase, care am agăţat. Ai să găseşti felinarele încă fumegînde, care am aprins. Ai să-mi găseşti urmele. Nu ai să mă găseşti.

• back to list   • back   • next

Hartă Sunt cinsprezece centimetri între noi, pe hartă, de la mine la tine, erau cinsprezece centimetri între noi vîrf de nas la vîrf de nas cînd am stat la masă, de la mine la tine, şaisprezece între dinţi, între mîini. Cinsprezece mii de kilometri de la tine la mine pe hartă sau la masă sau între dinţi. Da, ştiu. Zero kilometri, zero centimetri între inimi de la mine la tine de la tine la mine între noi. Poate chiar mai puţin, cînd închidem ochii piept la piept. Coapsă la coapsă. Poate chiar distanţe negative. Poate. Sigur. Sînul închis în mîna mea buzele înnodate, restul... cine ştie unde este restul? Trec strada, pe hartă. Găsesc doar tipar, litere, culori şi simboluri aici o biserică, aici un cimitir, aici o încrucişare. Nicăieri tu. Şi totuşi te caut, cine ştie? Nu te găsesc, nici în simbolul de parc nu te găsesc. Păcat că nu au simbol de inimă. Păcat că nu au simbol de verde. Te-aş găsi. Împăturesc harta, prea multe amintiri. Aici strada unde mergeam înspre tine, aici strada unde priveam după tine, aici strada unde gîndeam la tine. Aici unde am încercat să-ţi ating mîna, aici unde am încercat să-ţi ating fusta, aici unde am încercat să-ţi ating părul, genunchiul, sînul. Unde s-a închis o uşă pentru o ultimă oară. Aici. Şi unde şi-a dat drumul zăgazul patimei nestăvilite, al dorului cumplit.

• back to list   • back   • next

La Cîmp De Păpădie Vîrfuri de degete îndesate cu verigi din tulpini de păpădie trasează linii tulbure de la umărul meu drept la glezna mea stîngă lăsînd urme subţirele de un lapte amar, albicios, lipicios, pe urmă trec la glezna dreaptă şi urcă înspre umărul meu stîng oprindu-se o lungă clipă la încrucişarea liniilor, continuă, ştiind că se vor întoarce, iar, şi iar. Poate că odată şi odată vor rămîne acolo. E rîndul meu, insist, şi iau capurile retezate de păpădie şi le împletesc în coroană de aur pe care o las să-ţi cadă pe frunte, pînă la sprîncene, pe urmă îţi fur două verigi de pe degete şi ţi le agăţ de sfîrcuri şi agăţ alte verigi de primele verigi şi mai multe verigi şi mult mai multe pînă ce îţi ajunge ghirlanda la talpă, nu, nu îţi acoperă modestia. Cred că am să pun acolo o frunză de trifoi. Mică, sigur că mică, de ce să fiu pedepsit? Mă tragi de mînă la mijlocul mării de păpădii, ne culcăm pînă ce nu ne vede nici clopotul bisericii, poate doar ulii ne văd. Nepăsători. Cu toate că nu-s prea sigur cum ei tot trec şi trec şi se învîrtesc… crezi că ei văd? Şi dacă? Dai la o parte frunza de trifoi, verigile, ghirlanda, îmi iei mîna şi o conduci la umbră îţi iei coapsa şi o conduci la încrucişare ne iei mintea şi o duci la sfîrşitul lumii acolo unde laptele amar şi lipicios ni se prelinge între coaste şi nu-i loc între noi nici de aer.

• back to list   • back   • next

Amorf Vulcan. Bătrîn, înţepenit, uscat, un foc care tot mocneşte între folduri, Arc. De oţel. ros, ruginit pe dinafară, Haită de lupi amorţiţi sub noiane de zăpadă şi totuşi între dinţi un mîrîit neînvins, în aşteptare, ca vulcanul, ca arcul de oţel. Tocmai eram pe cale să închid ochii şi deodată mi-ai scuturat copacul inimii cu ochii în sus... ce ai vrut să vezi? petalele mărunte, rozatice se abăteau în cascadă peste tine cu olmuri de mere pădureţe şi trandafiri sălbatici şi cireşe strivite şi te înnecau te striveau te îmbrăcau în trandafiriu de virgină şi şoapte de basme isprăvite înainte ca să-ţi pătrundă între limbă şi cerul gurii între dinţi şi între sîni... Tocmai eram pe cale să închid ochii am răcnit. Am îngenuncheat. Am cerut iertare înainte ca să cer iubire. Vulcanul şi-a deschis foldurile şi a scuipat pămîntul cu toate focurile tartarului Arcul s-a destins tăind pe drumul lui vîrfuri de munte şi capete de stejari Haita s-a sculat, în urlet, cu o foame condusă de nebunie... bătrîneţe, rugină, amorţeală, moarte înduplecată de un verde neînduplecat. Ţi-am luat mîna, am dus-o la gură şi ţi-am lăsat pe ea o pată de soare. Ai să-ţi aminteşti cînd, odată, la miezul nopţii, deodată... o să te ardă.

• back to list   • back   • next

Tocilar Trecea din oraş în oraş, din sat în sat. Din munte în munte. Tocila trăgea după o căruţă paradită căruţa după un cal jigărit calul după tocilarul gîrbovit, care mai care cu şchiopătul lui, cu visurile lui. "Tocilar! Tocilar!" striga cu o voce inundată de ani şi sărăcime, "Ascut totul, topoare, cuţite, foarfece, roţi dinţate, limbi…" "Ascuţi şi amintiri?" l-am întrebat. S-a uitat lung la mine. "Vino în cort," mi-a zis. Am mers după el, era în cort un scaun, calul cu capul în fîn, o capră de lapte. "Ai şi un cîine?" "Am avut," mi-a răspuns cu ochi înţesaţi de lacrimi. "Care amintiri?" Am tăcut. "Amintirea celei cu verde de frunză de liliac în ochi?" Am tresărit. Am tăcut. "Amintirea celei cu nuielaşă de liliac în degete şi mănunchi de flori de liliac în păr împletite între cosiţe scurte de aur, cu parfum de liliac între sîni şi brăţări de liliac în jurul gleznelor cînd dansează desculţă printre bujorii crescuţi în jurul rădăcinilor de liliac?" Am tăcut. Dacă ştia el totul... "Cu sprîncene desenate cu cerneală stoarsă din floare de liliac şi un zîmbet care înfloreşte liliacul înainte de primăvară?" Am tăcut. Am făcut din cap, da. S-a aşezat lîngă tocilă şi a început să deie la ea şuviţe de păr pe care i le-am fost furat ei cînd se uita la lebede, o ceaşcă de porţelan alb cu ramă aurită din care ea a băut un miez de cireaşă, un nasture care i-a căzut si nu l-a găsit, era sub talpa mea, o pată de roşu de buze, care mi-a lăsat-o pe obraz, lîngă gură, un creion cu care îmi scria cuvinte de lîngă de dragoste, o poezie care nu mi-a scris-o cuvinte de lîngă de văpaie... Tocilarul mi-a întins o mînă plină de bătături şi cicatrice... "Mai ai?" "Mai am." I-am dat ţeapa de albină care i-am scos-o ei din picior şi sîmburele de harbuz care l-a scuipat în iarbă şi l-am cules şi fărîma de savarină, uscată, şi biletul de tramvai pe care tot încercam să-i scriu o poezie după ce a plecat şi pietrişul, pe care a călcat şi aerul, pe care i l-am tras din plămîni. "Mai ai?" Şi el tot dădea la tocilă şi eu tot îi dădeam amintiri şi calul tot mesteca şi capra s-a culcat şi scînteile îmi săreau ca cuţite de amintiri în inimă tăiau ardeau sîngeram. I-am văzut tălpile, şi i le-am curăţat de praf de stele şi de aşchii de curcubeu înainte ca să-i pun săndăluţele cu cataramă de argint şi să-i sărut vîrful degetului mare, I-am văzut linia vieţii, tăiată în carnea palmei de secera poeziei şi decorată cu ramificaţii care poate povesteau de mine, poate nu, poate povesteau de noi şi amintirile care le-am fi putut avea, I-am văzut buza de jos, şi buza de sus, şi micul orificiu prin care muşchiul vieţii mă întărîta la un război între dinţi şi guri între răsuflări şi plămîni între trecuturi cu şi trecuturi fără, I-am văzut sînul. I-am văzut sînul. I-am văzut sînul. Şi pumnul mi s-a închis peste sîn şi genunchii mi s-au strivit de pămînt şi îngenuncheată lîngă mine m-a purtat printre cei trei sori văzuţi doar de fluturi şi suflete îmbătrînite de amintiri netrăite. "Măi tocilar, măi..." "Da." "Poţi să ascuţi şi uitarea?" "Vrei?" Nu am răspuns, nu era nevoie. Şi-a luat tocila, şi-a luat căruţa, calul, capra, pînă şi cîinele care nu-l mai avea şi a plecat mai departe, calul se legăna din stînga în dreapta şi el se legăna din dreapta în stînga şi eu am rămas întins pe colb cu toate cuţitele de amintiri îndesate fără picătură de sînge, fără doctorie, viu. Viu? Aştept tocilarul, pînă vine, iarăşi. Am să stau alungit în colb am să-ţi privesc tălpile, picioarele fără sfîrşit, am să-ţi cerşesc amintirile să-i dau tocilarului cînd se va mai intoarce. Dacă se va mai întoarce.

• back to list   • back   • next

RA Eşti romantică. Cum îi piatra piatră şi frunza frunză, tu eşti romantică. Romancoholics Anonymous. Te-ai înscris şi tu... cînd? Te ascunzi sub plapumă şi aprinzi lumînări ca să-ţi văd sînul dezgolit şi gura plină de flăcări înainte de cruda dimineaţă cînd soarele rupe zăgazul realităţii şi o lasă să curgă între tine şi vis. Dar ştii că ţi-am văzut sînul. Bei paharul de vin şi îl ţii la gură mult după ce s-a golit nerăbdătoare aşteptînd să devin sticlă de pahar şi să îţi tai buzele cu dinţi flămînzi de tine şi nimeni nu înţelege de ce paharul e deodată crăpat picături leneşe de sînge strecurînduse pe bărbie, pînă la alba ta cămaşă. Dar ştii că te-am muşcat. Te dezgoleşti între crin şi iasomie şi primăvara trecută carnea dulce sub pielea albă tremură cu frica cunoaşterii aşteptînd ca eu, cerşetorul, să o vindec de amăgire şi să-i accept dalbele ofrande cele care duc la parfumata jertfă. Dar ştii că ţi-am pătruns miezul vieţii. Te aşezi sub o salcie tînără, de o mie de ani, albul imaculat curge de pe umerii tăi în lac şi degetele firave ţin între ele o colecţie de pagini scrise de mînă, versuri, amintiri netrăite, şuşote în momente de linişte apăsătoare. Romantică, nici nu ai ştiut că eşti. Ţi-ai anulat inscripţia la club. Romancoholics Anonymous. Cluburile sunt pentru cei ce vor să scape. nu pentru cei ce vor sa trăiască. Ai întors o pagină. Ai lacrimi în ochi şi scîntei în inimă.

• back to list   • back   • next

Falimentul Poeziei Şapte galbeni la punguţă, Nouă roate la căruţă, Două şini la săniuţă Cinci cuţite pe măsuţă. Falimentul poeziei? m-ai întrebat de acolo, de unde n-ai venit, de unde nu ai să vii. Cinci ocale Trei parale Opt sandale Cinşpe şele. Nu rimează, mi-ai zis. Falimentul poeziei? m-ai întrebat de acolo, de unde te visam că ai venit cînd nu ai venit. Falimentul poeziei, am adeverit şi nu ai venit. Nu că veneai dacă rima. Dacă nu dădea faliment. Poate că a dat faliment fiindcă nu aveai să vii şi nu vei veni şi nu eşti. Am dat privighetoarei glas cu olm de viorele Şi-n ochiul şoimului bătrîn şiraguri de pansele, Am scris cuvinte fără rost trecînd pe lingă tine, Am rupt condeiul, m-am pierdut în apriga mulţime. Ai tăcut. Ai încercat să lipeşti bucăţelele de condei, în zadar. Nu m-ai căutat. Ai preferat să îţi aminteşti de poezia de înainte. De înainte ce a dat faliment.

• back to list   • back   • next

Ghici Ghicitoarea Mea Ghici ghicitoarea mea! Eşti serios? La vîrsta mea? La vîrsta mea. Oh, înţeleg... cred că. Şi dacă ghicesc? Îţi dau corpul meu. Şi dacă nu ghicesc. Îmi dai corpul. Tău. Nu părea convinsă, cu toate că un zîmbet şăgalnic îi decora gura. Bine, încercăm. Nu, nu încercăm. Bine, jucăm. Bine, jucăm. Născut cu zori în jug divin, el trage istovit O roată falnică de iad ce creşte-n răsărit, Cu seara sîngeră în nori, apoi cade răpus În pat de moarte părăsit sub veşnicul apus... Hei, asta-i prea uşor. Soare. Aproape. A facut o mutră de parcă i-aş fi stricat oja de pe unghii. Nu-ţi dau corpul, eşti în eroare, declarăm remiză. Încercăm iar. Jucăm iar, am răspuns, accentuînd 'jucăm'. Subţire-i corpul împlinit cu taine de izvor, Coroana-i umplă fluturi mii cu al iubirii dor, Cînd roua-i picură prin mîini şi cade la pămînt Ea plînge-n vise de parfum al veşniciei cînt... Îţi baţi joc de mine cu ghicitori de copii? O floare, ce alta? Nu am vrut-o să se supere, nu i-am răspuns. Am închis ochii şi i-am propus. Bine, nu îţi cer corpul. Ultima ghicitoare, de acord? Nu prea era de acord, dar totuşi a acceptat. Cred că avea milă de mine. Clipeşte-al nestematei chin în smoală şi catran, Un soare-n freamătul de zori eternul ei duşman, Dar se topeşte cînd, tîrziu, iubiţii stau tăcut Apoi miraţi, încep un vis cu primul lor sărut... Poate că a început să înţeleagă. Poate că nu. Poate că a refuzat. Poate de aceia a zis... O stea?! Era un semn de întrebare, sau nu, nu sunt sigur. Nu, am zis, şi am pornit spre uşă. Hei, ai pierdut, nu îmi dai corpul tău?! Iar, nu era clar, întrebare sau exclamaţie. Poate dorinţă, împlinită sau nu? Nu m-am întors, am continuat spre uşă. A întrebat din nou, întrebarea clară de data asta. Hei, nu îmi dai corpul? Nu îl vrei. Nu îmi iei corpul? Nu vrei. Am ghicit sau nu? Întrebare clară. Fără echivoc, directă. Da şi nu. Soare? Da şi nu. Floare? Da şi nu. Stea? Da şi nu. Eu? Ştiam că ştia, ştia de la început. Era un joc. Nu mai era un joc. Era un răspuns. Mi-a răspuns. I-am răspuns. Am înţeles. Amîndoi am înţeles. Am închis uşa după mine, am coborît scara, m-am dus la un parc şi m-am aşezat pe o bancă umedă, am simţit umezeala cum îmi pătrunde prin haine. Am plecat, rîul în ochii mei mugea ca o fiară rănită.

• back to list   • back   • next

Cărare Nu îţi văd ochii, văd cîmpii, codrii, ghiaţa străvezie care pluteşte pe lacuri limpezi în care se îneacă boboci de frunză, un ciob de sticlă în soare, o întrebare, o scrisoare pe care mi-ai scris-o cu o unghie înmuiată în roşu de toamnă. Te aştept, la colţ de stradă, la colţ de lume, la capătul zilei fără capăt, ajungi?... cu mîna întinsă şi degetele răsfirate, strînge-le, frînge-le, plînge-le fiindcă am căzut între ele fără să mă fi cunoscut. Eu, am ajuns, e trecătoarea îngustă, nici nu pot să mă întorc, pare cum m-aş şi fi născut iarăşi şi direcţia este scrisă dinainte, menire, acolo unde nu vroiam să rămîn bătrîn, păgîn îngenuncheat in faţa unei amitiri care arde în ceară verde la căpătîiul meu. Cînt, cu vorbe, nu am trompetă, tobă, vioară, nu am nici măcar felinar să-mi lumineze prăpăstiile pe drum, dar cînd seara căzută se-ntinde pe dealuri şi caută doină în urmă de coasă sub nori adormiti de un verde sălbatic ce-mbată cu rouă cărarea aleasă te caut, mireasă.

• back to list   • back   • next

Fărîme, unu Aduci în gura ta bucuria şi războaiele, fluturi cu şiroaiele, răget de furtună în apus de lună, în copite flori strivite, basme nesfîrşite, cuie topite. Dinţii sfărîmă mărgele, viorele, colb de stele, limba doarme înnodată între azi şi altădată, între straşnice ispite făurite, netrăite, cu cuvite îmbrăcată între ieri şi niciodată. Lasă-ţi capu-n a mea poală, uită freamăt de răscoală, am să-ţi bat la nicovală fir de aur, fir de smoală, printre codrii amintirii am să-ţi fac un cald sălaş şi pe buze am să-ţi semăn al meu cuget nărăvaş.

• back to list   • back   • next

Re Ţi-ai regăsit viespea în figură, nu ţi-ai pierdut niciodată mugurii din ochi, am descoperit o eclipsă solară cînd ai ridicat furculiţa înaintea feţei fericit totuşi că m-a salvat de la orbire completă, parţială am de cînd te-am văzut prima oară şi de atunci nici nu pot să nu te mai văd. Interesant. Imprimat pe sub pleoape. Chiar cu ochi închişi. Chiar cu mii de kilometri între noi şi nu-i de mirare, uite la celălalt soare, cel o leacă mai mic, mai rece şi toată lumea îl crede aşa de frumos şi important. Ha, ce ignoranţă. Un moment te-am apăsat contra mea sperînd să mă tai în bucăţele... m-ai tăiat în bucăţele, o, ce bucurie, şi nici nu ştii. Un moment ţi-au fluturat buzele contra obrazului meu, nu departe de gură, şi am sperat să respir numai aerul plămînilor tăi pentru restul zilelor mele l-am cules, strîns, absorbit... ai simţit?... şi acum am aer pentru restul zilelor mele, o, ce bucurie, şi nici nu ştii. Tu vorbeai, eu priveam şi deveneam ceară în fundul unui cazan încins, tu zîmbeai, eu priveam şi deveneam crocodil numai pentru lacrimi, tu rămîneai îngîndurată, eu priveam şi deveneam gîndurile tale, speram cel puţin. Te-ai ridicat şi mi s-a terminat timpul, lumea, viaţa. Te-ai întors şi mi s-a terminat timpul, lumea, viaţa o a două oară. Ai dispărut din oglinda taxiului şi nici nu am trăit, niciodată, în afară de cele cîteva momente lîngă tine, cum se face că sunt aşa bătrîn? Poate de dor? Cred în minuni. Am întîlnit o minune. Acum aştept o minune. Să o trăiesc.

• back to list   • back   • next

scuze, aşa fel scuză-mă, te rog, mă scuzi că gîndesc la tine îmbrăcată în florile de soare pictate de Van Gogh, că desenez litere în loc să le scriu imaginînd conturul şoldurilor tale sub degete sau că te văd sub haine, şi nu ajută să închid ochii, chiar dacă aş vrea. scuză-mă, te rog, că aprind lumînări în felinare pe sub copacii unde fluturii dorm şi castanele cad, citeşte ce e scris pe vîrfuri de degete cînd îţi ating vîna la stînga de gît şi coboară la umăr, îl dezgolesc, poţi să sari din piatră in piatră şi să te faci că îţi pierzi echilbrul şi cazi în braţele mele?... sunt sigur că poţi. vino, ca să te duci. ai venit, ca să te duci. te-ai dus. dorul nu există, trăieşte. dorul nu moare. dorul scrie poezii. scuză-mă, că nu te-am iubit înainte că te iubesc că mîine nu am să mai scriu, mai aud tocurile cum se îndepărtează. îmi închipui aceleaşi tocuri cum îţi cad din picior împreună cu fustele şi restul şi apa care curge din tabla găurită îţi curăţă pielea de mine şi de amintiri.

• back to list   • back   • next

scuze, de alt fel ai venit îmbrăcată ca de la revedere nu ca de bine ai venit. nu ruj, nu fustiţă, nu decolteu – fie el minimal, acoperită peste tot, încheiată pînă în gît că dacă nu erai în pantaloni te-aş fi crezut călugăriţă, cred că te-ai gîndit şi la mănuşi, basma, ochelari, poate şi mască antiseptică să nu te recunosc, să nu te văd, să nu cred, să nu... de ce ai venit? ai fi avut şi un corset să îţi turtească sînii? te-aş fi crezut băiat din profil. te-ai grăbit, tare te-ai grăbit. pare că vroiai să scapi de mine să întorci spatele să uiţi. pare că vroiai să nu fi fost venit să nu se fi fost întîmplat să dispari. pare că.. sau?... sau?... sau... ţi-era frică? frică de acel moment de eternitate care a aşteptat, care ştii că mai aşteaptă si tot va mai aştepta cînd degetele se vor încleşta cînd buzele se vor încîlci cînd piele şi piele se vor boţi o mie şi una boţituri şi nimic nu ne va mai putea despreuna o altă eternitate, cea... eternă.

• back to list   • back   • next

scuze, ca de nici un fel scuză-mă că am zis Te iubesc că nu am zis te-am iubit scuză-mă, te rog. de ce mă scuz? nu ştiu, poate ajută cuiva, sigur nu mie, cuiva. oricine ar fi. el. ea. scuză-mă, cu toate că nu mă scuz în serios, sper să nu mă iei în serios că mă scuz, îţi dau doar pricină că îmi cer scuze ca să ştii pricina care e singurul fact care are valoare în toată epistola asta. scrisă cam pe-a întortocheatelea anumea ca să înţelegi, poate. scuză-mă că gîndesc la tine cum gîndesc la tine şi cum ştii că gîndesc la tine. cum gîndeşti tu. la cine? că firul de in ţi-a ţesut ie străvezie că fluturele ţi s-a aşezat pe sîn, păgîn neştiitor de altă icoană, alt idol, la fel ca mine, că licuricii verzi îţi aprind potoape sub pleoape şi în ele mă înec, de mult m-am înecat. să mă mai scuz mai departe? roagă-mă, te rog roagă-mă să mă mai scuz mai departe să te declar regină pe vasta mea grădină să îţi cînt corpul divin ţesut din fir de aur şi in să mă culc lîngă tine pe cîmpie la rovine şi între scuturi şi iatagane otomane să îţi cuprind mijlocul să-ţi asmuţesc şi focul să-ţi cuceresc şi gura şi mura şi între fuste tăiate în panglici şi steaguri a tale dulci meleaguri şi must să gust. scuză-mă că Te iubesc că nu te-am iubit, scuză-mă, te rog.

• back to list   • back   • next

Cuvîntul Cînd soarele mîrîie-n pragul de noapte Şi cară în colţi un fărîm de pămînt, Întind o ureche spre palide şoapte Ce susură-n taină un singur cuvînt. Ea. Îmi zic că sunt poate iluzii în ceară Sculptate din vechiu-mi trecut pitoresc Ce-şi caută faimă în muguri de seară Şi-n zori roşiatici cu ei se topesc. Mi-am zis că sunt poate fiinţe sfioase Uitate de visuri în leagăn de rai, Sau spirite moarte pierdute prin oase Ce caută-n mine al Panului nai. Am scos licuricii din vechia cutie Ce poartă în ea ale tale scrisori Şi-ncep să culeg printre foi de hîrtie A tale cuvinte şi veştede flori. Da, şoaptele tale în colb de petale, În nori de cerneală topită cu dor Îmi picur-albastru pe pagine goale Şi-mbracă cu foc licuricii în zbor. Am tras a mea pătură-n cîmp de secară, Un larg baldachin înstelat cu sclipiri Se scurge încet în a mea călimară Şi-o umple cu-a viselor noi licăriri. O zînă în alb c-o privire în verde Pluteşte prin aburi de lacrimi fierbinţi, Adorm, a mea mînă în păru-i se pierde Şi stihuri şoptite devin rugăminţi. Ea. Cînd soarele-şi latră din nou fericirea Şi-i mătură coada ţarină ş-ogor, Te pierd, amintirea din nou nicăirea Da-n şoapta ta dulce aştept ca să mor.

• back to list   • back   • next

Tot Felul De Rime dragoste, tu pacoste... "Rima nu-i perfectă." Da, ştiu, ce zici de... ? eu şi tu... "Aproape perfect." inima mea, inima ta... "Şi mai aproape de perfecţiune." noi doi... "Impecabil." Am o rimă şi mai perfectă decît asta. "Care?" tu. "Rimă? Un singur cuvînt. Rimează cu ce?" Cu orice... cu primăvară, cu dimineaţă, cu crin, privighetoare, izvor, zînă, rai... "Adică un fel de... minune literară?!" Ochii îi scăpărau ca ochi de liliac într-o peşteră neagră faţă de un felinar, scîntei verzi... chiar o minune. A înţeles. A zîmbit ca o mîţă în faţa unui borcan cu smîntînă... "O mîţă?" Ca o crăiasă în faţa unui cal înaripat. "Mai bine." Ca o femeie îndrăgostită. A tăcut. Pesemne că am îndrăznit o leacă prea mult. "Pesemne că ai îndrăznit o leacă prea puţin." Mi-a luat mîna între degete firave ca oţelul şi m-a tras pe cîmpia acoperită cu romaniţă mi-a luat gura între buze reci ca mijlocul pămîntului şi mi-a cîntat o doină cu ţimbalul de dinţi pe dinţi mi-a luat cămaşa într-un pumn iertător ca un buzdugan şi mi-a atîrnat-o pe un ghimpe de trandafir împreună cu ia ei şi fusta ei şi săndăluţele ei şi restul... ale ei, ale mele... "Striveşte-mi pieptul şi sînul..." ...şi va înflori salcînul... "Aprinde-mi focu-n privire..." ...să mă pierd în neştire... "Trage-mi coapsa agale..." ...prin cireşi şi migdale... "Cîntă-mi iar nebunia..." ...pîn' ce-n zori ciocîrlia ne-o trezi. Ciocîrlia. Ne-a trezit. Romaniţa strivită ca de o herghelie de murgi sălbatici, săndăluţele atîrnînd de degete, "Mi le pui?" I le-am pus. Şi restul. Şi totul. "Şi rima?" Rima nu pot să ţi-o pun. Eşti.

• back to list   • back   • next

Fărîme, doi mergi pe cale agale stropii de sudoare pe piele-ţi sunt zale şi gura-ţi e foale ce-aprinde soarele cu dimineaţa cînd de aur este aţa ce leag-ai tăi genunchi de un mănunchi de pansele ghiocei şi viorele. deschizi o pleopă, două, rouă atîrnă de vîrfuri de păr un măr ţii între dinţi, cu şoapte fierbinţi îmbraci raci, maci, copaci, draci veniţi să te vadă, să cadă la piciorul tău hoinar. o, măiestru altar.

• back to list   • back   • next

Jumătăţi Am oprit maşina stins motorul, am dat jos geamul. Te-ai apropiat şi te-ai îndoit lîngă geam ca născută acolo, fără mişcare, de parcă aşteptai primăvara sau un curcubeu fără ploaie de parcă aşteptai ca Hristos să învie... erai pregătită să aştepţi mult. Nu eram în stare să văd nimic decît ce îmi era în focarul ochilor şi a cugetului... gura gura gura o pată roşie plutind în aer şi susţinută de nimic decît o aţă trasă în soare şi una pînă în centrul pămîntului, tu... undeva în jurul ei dar nu te vedeam... gura gura gura... am atins-o, uşurel. Nu s-a mişcat. Am atins-o din nou, mai tare, mai cu curaj. Nu s-a mişcat. Am atins-o din nou, cu sălbăticie, am înşfăcat-o, muşcat-o, am respirat-o şi două braţe subţirele au apărut din nicăieri mi-au cuprins grumazul, ceafa, un cleşte de carne cu ghiare de şoim şi colţ de tigru m-a întemniţat înainte a mă îneca într-o văpaie vărsată cu găleata din gură în gură în plămîn în suflet... Am rămas atîrnat de uşa maşinii, jumatea de corp din cap în mijloc vărsată din geam afară, prelinsă pe uşă, jumatea din maşină încîlcită şi răsucită între volan şi scaun şi pedale, restul jumătăţilor împrăştiate pe şosea în copaci sub tocurile indiferente care băteau cuie inexistenste în trotuar si printre fălcile cîinilor arţăgoşi din parcul la stînga. Mi-am adunat jumătăţile, aproape toate, şaptezeci şi trei din o sută şi opt. Restul au plecat cu tine cu gura ta cu văpaia. Poate chiar s-au topit. Am alergat, poate te-aş fi putut găsi. Nu să iau jumătăţile înapoi, să-ţi mai dau cîteva. Poate chiar toate. Nu te-am găsit. Mi-am lins buzele pînă ce am terminat rujul lăsat pe ele şi era să dau de os am respirat aerul în toata strada pînă ce nu mai era parfum pierdut în ea te-am căutat chiar şi în bagajul maşinii. Nu erai. Te-am pierdut. Nopţile, mă trezesc. Gura ta pluteşte între geamul maşinii şi cer şi nu reuşesc să o ajung, chiar dacă latru la lună, chiar dacă înjur, chiar dacă scriu rugăminţi pe frunze veştede. Dar gustul persistă. Chiar dacă minţile mă părăsesc, gustul... persistă. Roşu. Ca cîmpia. Înecată în maci şi amintire.

• back to list   • back   • next

Taină Am o taină, ascunsă în vers ce-ar fi demn de-a absurdului haină şi cuget nedemn, O port împletită prin coastă şi os cînd stihul mi-e mort sau nebun, plicticos, Mă trage din mări cu adînc nesfîrşit cînd sufletu-mi rage un vers aiurit, Mă-mbată, promite un cald paradis, un vechi niciodată devine un vis, Privirea cea verde mă-mbracă în foc, se pierde căirea în roşu boboc, Aud herghelia ce-mi calcă pe piept, nici vechiu-mi Talmud nu-mi dă rost, nu-mi dă drept, Nu-mi dă nici pricină, nu-mi dă nici reproş, de-i băţ sau de-i bici sau de-i ochi de strămoş, Cîntare! ţii inima-n veşnic senin, cînd cu zori vom dispare n-ei găsi-n alb de crin.

• back to list   • back   • next

Aproape Că Farsă Tu, eşti singura bucăţică de soare în soare. Eşti singura cireaşă în cireşe, şi singurul ochi de păun între fluturi, singura varză în stratul de zarzavat... o, doamne (şi doamnă), de cînd are varza a face cu poezii de dragoste... hai, să vedem altceva, tu eşti singura, ultima, unica picătură de cerneală în peniţa mea şi condeiul îmi pătează vîrful degetelor cum tu îmi pătezi cu gîndul de tine inima. Crezi că e mai bine? Tu, porţi culorile cum curcubeul poartă cerul. Porţi începuturi de cîntec înainte ca să dechizi gura, şi parfumul de liliac din anul ce vine, porţi sacul de cartofi la bucătărie... păi, măi nenorocitule (scuze, doamnă), iarăşi ai amestecat poeziile... stai, trebuie corectat, tu porţi roua de înainte de dimineaţă pe vîrfuri de boboci aproape deschişi, pe vîrfuri de musteţe de veveriţă pe vîrfuri de ghimpi care încearcă să îmi străbată inima dar rămîn. Crezi că e acceptabilă corectarea? Tu, aprinzi lumina care stinge ziua în seară. Aprinzi focul în fluierul de privighetoare, şi sclipirile pe lac cînd luna plină se îneacă, iar cînd muştarul îmi arde limba şi îmi iese pe nas... ce mai tîmpenie (o, doamnă), mă laşi să îmi aleg singur pedeapsa sau mi-o alegi tu?... corectez, sigur că corectez, tu deschizi palmele, laşi licuricii să zboare unul cîte unul, aprinzi scînteia în ei, unul cîte unul, cred că inima mea ar fi... licurici. Crezi?

• back to list   • back   • next

Pe Pagini De Hîrtie Te-ntreci cu zînele la zbor prin trecători de munţi, Cu vulturii pleşuvi de dor, cu şoimii mai cărunţi, Dar seara, cînd albastrul rai se-mbracă-n foc de stele Pluteşti spre patul înflorit din gîndurile mele. Sădeşti prin fire de argint sămînţă de fiori, Cu zmei înfrînţi de Feţi Frumoşi te iei la ghicitori, Aduni pe stradă lăutari şi-i iei pe pricopseală Apoi păşeşti prin rime dulci născute în cerneală. Desculţă calci între bujori, pe foaie de trifoi, În buzunare cărăbuşi, boboci si piţigoi, Te văd mocnind în jărăgai de patimă tîrzie Dar te iubesc la infinit pe pagini de hîrtie.

• back to list   • back   • next

Sfîrşit de Timp A ajuns şi el. Timpul... timpului. Arde, a ars, s-a ars. Dus. Cum s-ar putea numi cenuşa de timp? Sau urna pentru... pentru ce? Sfîrşitul timpului. Terminat cu războaie şi şiroaie de fluturi. Duse scrisori pe pat de nori, plăcinte cu brînză sărată, hîrtie pătată cu cuvinte şterse. Timpul s-a sfîrşit. Şi-a împlinit planul, de parcă ar fi avut unul, soarta, poarta unidirecţională. Lumi întregi şterse, vise furate, uitate, şi uitarea uitată. Cenuşă de uitare. Cum s-ar putea numi cenuşa de uitare? Inventăm cuvinte, încercăm, poate timpul are putea fi inversat, adăugăm prefixe şi creăm cuvinte ca la revedere, cică re vedere, cică vedere iar, universal în toate limbile cum ar fi au revoir, arrivederci, auf wiedersehen, tot ziens... poate că timpul ar fi universal, cine ştie? Cum este adio, tot un cuvînt. Universal şi el. Absolut. Blestem? legat ghem cu cîntări, binecuvîntări, cu şoapte pierdute în mure coapte de sîni păgîni în frumuseţea lor. Bolborosiri. Sau bodogăneli, ce mai cuvinte şi astea. Crezi că aş trebui să folosesc năluciri? Dacă timpul ar fi avut culoare, cred că ar fi fost verde. Dacă cenuşa de timp ar fi avut nume cred că ar fi fost niciodată. Cred că timp şi iubire ar fi trebuit să rimeze între ele. Sau cel puţin să fie recunoscute ca sinonime – s-a dus timpul s-a dus iubirea, şi viceversa, sau viceversa. S-au dus amanţii. S-au dus amantele. Ne uităm atenţi unde călcăm vinul parcă are alt gust străzile sunt aglomerate, înainte nici nu vedeam aglomeraţia, te vedeam pe tine. Stelele sunt reacţii nucleare de hidrogen şi alte porcării, unde s-au dus stelele? Cu timpul? Florile aşteaptă toamna. Printre fîntîni, şi plopi bătrîni, pe străzi tăiate curmeziş în mări funebre de verziş şi spilcuite cu pietriş, cînd noaptea cade pe cărări sub ceruri găurite iar cîntul zace negrăit în păsări adormite pe ramuri trase la pămînt cu frunze obosite şi adieri de-alaltăieri muşcate de ispite, mă uit înapoi la toamnă. Un cerb, majestic, trece. Un zîmbet, majestic, trece. Un deget subţirel, majestic, mă atinge, trece. Sfîrşit de timp.

• back to list   • back   • next

Meşter Am să-ţi cos pe ie versuri, cu aţă de mătasă aleasă într-un orient trecut pierdut, de negăsit decît în suluri uitate dictate de meşteri făurari, scrise cu pană de păun. Fii atent, să nu mă înţepi. Dacă va fii să te înţep am să te las să îmi coşi în buzunare cuie ruginite, să laşi să îmi fie răsădite în carne scaiete şi mărăcine cum mi s-ar cuvine, şi cu seara în loc să îmi dai deget subţirel învîrtit în jur de ghiocel să mă laşi ghemotoc prin rădăcini de busuioc. Am să-ţi desenez pe talpă de săndăluţă, cuvinte fără minte cum făceau înainte îndrăgostiţii nepocăiţii fericiţii, să calci pe-o vorbă aleasă de dor de mireasă, să îngropi în lut un rost neştiut decît de tine, şi faurul tău. Şi dacă îmi pătezi şoseta? Dacă va fii să îţi pătez şoseta, şi călcîiul, şi degetul cel aşa de mic şi mititel am să te cobor în braţe la izvor, am să-ţi spăl cu pietricele şi noroi şosetele şi apoi fără preget am să-ţi spăl ş-un deget şi între degetele răsfirate şi neastîmpărate am să-ţi prind cozi de păpădie şi lalele o mie, ca meşterul făurar care nu sunt dar aş vrea să fiu. Am să-ţi dictez în sîn cu răsuflu fără suflu parodii mii, glume fără nume, cuvinte de dragoste înşirate pe pagini desenate între sîni şi plămîni, între gură şi cea arsură ce ţi-o las sub sfîrcul sălbăticit, lîngă colţul de gură întredeschis, făurit cu roşu de amurg. Inima, nu-mi arde inima. Dacă va fii să îţi ard inima mă voi topi în flăcările ei şi nu va rămîne de mine decît amintiri de tine şi viţa de vie pustie cea care nu ştie că odată creştea în ea fiu de vin amăgitor de chin şi mîna întinsă a unui cerşetor de dor, făuritor de pînze de păianjen groase ca şiroaie de lacrimă şi lacrimi, subţiri, ca pînza de păianjen.

• back to list   • back   • next

cal cam bătrîn, cam nărăvaş, cam sălbatic, visează să spintece codrii şi să sfîrtece munţii şi să-i sfîrîie copitele lăsînd în urmă un rîu de scîntei din miazăzi în miazănoapte cu domniţa în spinare, fără şea, goală ca luna frumoasă ca soarele caldă ca miezul de pîine albă abia ieşită din cuptor pîn'ce ajung la luminiş unde ea descalecă şi el devine crai şi ea culcată pe spate numără stelele care încoronează capul lui şi el culcat pe pieptul ei numără stelele care umplu ochii ei înainte ca să se închidă cînd gura devine clocot şi corpul văpaie... "...mă duci... înapoi?" * claxoane de maşini. putoare de benzină. oameni gîrboviţi se zbat de la un loc la altul fără sens fără patimă fără vis. un creion tocit. un caiet închis. şi totuşi... un zîmbet rămîne.

• back to list   • back   • next

Greşeală Pe atunci, odată, pe vremuri de mult trecute, uitate, poate chiar neştiute cînd lumea mai era doar un desen în cretă pe tabla Lui şi ici şi colo mai ştergea, mai adăuga, mai încerca altă variantă, te ştiam deja. Dar te-am uitat cînd totul a început. Ultima variantă. Am rătăcit-o cu cîteva leghe, cu cîţiva ani... cîţiva ani în atîtea miliarde nu ar fi o aşa de mare greşeală, nu? Ar fi mică, infinitezimală... Uriaşă. Crucială. Ce alt cuvînt mai este?... capitală. Te-am pierdut. Pentru totdeauna. Ce greşeală stupidă mai ales că te ştiam deja în praful de cretă.

• back to list   • back   • next

Fabulă în Două Sfecle şi un Cal Într-un sat chemat Pisici, Nu departe de aici, Geme-o fată, Aurora, Este biata fată nora Coanei Urzici. Soţu ei, unu zis Puiu, Nasu vînăt-albăstruiu, Tot îneacă al său chin În butoaiele de vin Cel amăruiu. Trei cumnate de bocit Meştere la cicălit, Una-i Cuţa, una-i Muţa, Una-i... upsa... zicem Ruţa, Păi... aţi ghicit? Şi de 'mneaţă pînă-n seară, Şi din iarnă pînă-n vară Trage biata Auroră (Zău că nu e metaforă) Nu la vioară, Ci la plug cu bietu calu Care-l chiamă Decebalu, La podele, fîn, fîntînă, La covoarele de lînă, Ca la feudalu. Ursitoarea, care-odată I-a promis o ciocolată Made in Belgium, adică Făr' de sfeclă şi urzică, E de mult plecată. Şi a doua ursitoare E plecată, ea călare Pe o ieftină cămilă Şi trăieste într-o vilă Pe insulele Canare. Iar a treia... ca şi zgaiba A prins coajă, ce mai naiba, A uitat de Aurora Măritată e-n Andora Şi poartă şaiba. Auroră, Auroră, Ist semantică pletoră Tare-ar vrea să reuşească Chinul tău să povestească Ca o pandoră. Mai frumoasă eşti ca steaua Care-mbracă tinicheaua Pe acoperiş... în aur, Care mîndru-i brontozaur Îi pune şeaua. Mai şi dulce eşti ca mierea Care-mbracă adierea Printre plopi... în amintire, Care cu a ei neştire Îndulceşte demachierea. Mai blajină ca un flutur Care-mbracă cu un scutur De aripă... ochiu-ţi verde, Care pleacă şi se pierde Prin stîncă şi butur. Dar hapsîna-i mumă soacră, Crede că e treabă sacră, Să-i dea lucru cu grămada, Casa, mina şi livada Cică i-o consacră. Măcinatul şi săpatul, Rufăria şi călcatul, Porcii, raţele şi iazul Şi zăgzul şi izlazul Şi aratul. O, Auroră, Auroră, Trece-un an şi trece-o oră Şi îi e lehamite De acea cogeamite Soacră, zisă şi tumoră. Aşa că într-o zi, e vara, A luat cu ea vioara, A împachetat o pîine Să-i ajungă pînă mîine Ş-a plecat la Timişoara. A luat cu ea şi vaca Să n-o misutie săraca Dorul după mîini vînjoase Care uderul i-l trase Paca-paca. N-a ştiut, dar capra tot (Findcă ea credea-n complot) Urmărea bizarul clan, În spinare un borcan Cu compot. S-a sculat coana Urzici, Nu e fata ici nici ici, A sculat-o şi pe Cuţa, Şi pe Muţa, şi pe... upsa... Ruţa, Şi ai lor gagici. (A lăsat bietu-i băietu Să îi curgă robinetu, Poate c-o să-l mai trezească, Poate-o să se temerească, O, bietul de el, bietu...) Şi s-au pus ei la bocit, Că-i de rău, şi că-i cumplit, Că-ntre blide şi-ntre oale Cine va servi sarmale În unt topit? Cine-o să le facă ciorbă Ş-o să umple a lor torbă Cu pastramă şi magiun Ş-o să suporte pîn' crăciun A lor vorbă? Cine lemne o să taie, Cailor va duce paie, Cine va culege trufe, Cine-o să mai spele rufe Ş-o să ia bătaie? Au trecut aşa trei luni, La azilul de nebuni O să-şi termine ei viaţa, Cuţa, Muţa, Ruţa, ţaţa, Puiu, şi alţi căpcăuni. Dar Aurora cea frumoasă Ş-a găsit o nouă casă, A cîştigat la loterie Şi trăieşte în mîndrie Cu vacă şi capră în pat de mătasă. Fabula asta ar avea rost, Poate-ar fi el cam anost: Cu două sfecle şi un cal Poţi trăi extramarital... Sau oi fi eu prost? * Mă duc acuma, păi vedeţi Să îmi bat capul de pereţi, Am dovedit, că aşadar Sunt idiot aliterar Ca şapte nătăfleţi... Bang, bang, bang... (Onomatopee pentru capu' de pereţi).

• back to list   • back   • next

Dacă mă ierţi... Am să-ţi leg între cosiţe Clopoţei şi luminiţe, La ureche busuioc Presărat cu praf de ghioc, La o ie albăstrie Cu steluţă argintie Am să-ţi cos trifoi şi mac Între spicuri de alac, Iar pe degetul subţire Fără gest de consimţire Am să-ţi pun inel de in Împletit în larg ciorchin. Dacă vrei am să aduc Pană palidă de cuc Şi cu ea am să pictez În carmin şi în turchez Dulci cuvinte vrăjitoare, Pete galbene de soare, Mici înţepături de fîn Sub un alb şi tandru sîn, Visuri dulci de altădată Pe-a ta unghie uitată, La călcîie şi genunchi Crini şi nuferi, un mănunchi. Dacă mă ierţi, Am să-ţi port nectar la buză Şi un oft sub a ta bluză, Eu, Între nobili... măscărici Şi poet între calici. * Roade-n suflet o răscoală Prin vaporii de cerneală Pîn' ce-un zîmbet mă atinge Şi în colb de stih se stinge.

• back to list   • back   • next

Zi... Zi, îţi aminteşti fetiţă Vîlvătaia sub copiţă Unde am cules cu şoapte A iubirii mure coapte? Zi, mai îţi aduci aminte Ciripit între cuvinte, Susur, fugărind secuse Prin morman de clipe duse? Zi, un nor de amintire Mai îmbată a ta fire Cînd îmbracă-n soare zorii Cîntecul privighetorii?

• back to list   • back   • next

Moment Cînd boaba ce-o pusem în mal de ţărînă Se puse a creşte în floare de rai Iar chipul pierdut în adînc de fîntînă Să-mi semene-n iarnă o lună de Mai, M-am dus la cea piatră pe care, odată, În jos te-ai lăsat, printre scai şi trifoi, Prin fluturi ornaţi cu a soarelui pată Şi mii nestemate în pat de noroi, M-am pus în genunchi, şi am scris trei cuvinte, Apoi m-am culcat pe firav busuioc O briză tîrzie s-a pus să m-alinte Cu-n verde în ochi... şi o gură de foc.

• back to list   • back   • next

Pecetă Am aşteptat. Am măsurat dejur împrejurul de cinşpe ori. M-am aşezat pe bancă, m-am sprijinit de copacul de lîngă bancă, am numărat stele. Ştii că sunt… multe stele? Ţi-am măsurat ochii. Ştii cît de verde se află în ochii tăi? N-ai venit. Am mai aşteptat. Am scris ca să am ce să citesc pe urmă am şters ca să am ce să scriu, cred că am şi aţipit oleacă cînd degetele mi-au obosit în aşteptare de a tale şi gura mi s-a schimonosit în jurul vorbelor ce refuzau să iasă cînd am muşcat în scoarţa stejarului ca să las o amintire de gînd, să găseşti, poate de… dragoste? Uite, am zis-o totuşi. Poate că nu sunt chiar laş. Poate că sunt... om? N-ai venit. Să mai aştept? Am aprins ceara de pecetă, nu, nu-i ştiu culoarea, nu contează. Am pecetluit poarta de la grădină, aceia unde am fost, cu tine. Şi aceia unde nu am fost, cu tine. Am pecetluit banca pe care te-am aşteptat, să ştii în caz că mai vii, mai tîrziu. Prea tîrziu. Am pecetluit şi plicurile cu scrisorile care nu ţi le-am trimis şi farfurioara din care am gustat prăjitura, după tine, şi vîrfurile degetelor care te-au atins să nu mai atingă nimic după tine. Nu te-am sărutat. Nu ai venit. Nu am să te sărut. Mi s-a terminat timpul. A ajuns timpul pecetei. Ultima. Scrisoare. Poezie. Gîndire. S-a stins şi chibritul. Peceta s-a răcit. A înţepenit. Mi-a înţepenit. Şi inima.

• back to list   • back   • next

Ultima De cîte ori am închis deja cartea asta, ultima? De cîte ori am zis adio, poate fără de cuvînt dar cu intenţia de?... Ar fi asta chiar ultima dată, ultima poezie ultimul cuvînt ultimul adio? Greu. Ca idee, concept, ca fel de a vedea viitorul. Viaţa. O viaţă fără tine. Posibil? Ca fraze fără verb, posibil? Ca verde fără ochi. Imposibil. Mă strecor între picăturile de ploaie, între grăunţii de praf. Aştept amintiri de primăveri cu ghiocei şi mărţişori şi muguri de liliac. Aştept minuni între vîrf de deget şi alb de piele dezgolită. Încerc să văd după colţuri, după fracţiuni de timp, mai mici, mai mari. Cartea se închide, chiar dacă insist. Aşa că poate mai bine să o închid eu? Ar fi chiar adio? Ar fi chiar ultima, ultimul? Adio? Păşesc pe straturi acoperite cu vişine şi simt cum se zdrobesc şi sîmburii sar de o parte şi de alta, păşesc peste nuci uscate, parte putrezite şi le aud cum pocnesc, păşesc prin colb de flori de tei căzute şi norii aromatici mi se înfundă în plămîni şi mă îneacă într-o fericire de mult uitată, păşesc pe o cărare îngustă ca firul de mătase şi te port în braţe, între prăpăstii, pînă ce ajungem la peştera unde te părăsesc şi mă întorc la civilizaţie lăsîndu-te între basme şi cîmpuri înflorite cu floarea soarelui, ca să nu mă găseşti, nu că ai să mă cauţi. Dar pot visa că. Ţi-am spus că te-am iubit? Nu ţi-am. Ţi-am spus că te iubesc? Nu ţi-am. Ai ştiut? Ştii? Ştii! Dar ai tăcut. Fiindcă ai ştiut. Ştii. Ai ştiut în momentul cînd ţi-am luat mîna şi a rămas în a mea timp de vreo douăzeci de paşi. Ţii minte. Sigur că ţii minte. Te uiţi în oglindă. Te întrebi cum ar fi senzaţia mîinii lui pe genunchiul meu. Te culci. Te întrebi cum ar fi răsuflul lui pe umărul meu, fierbinte? Citeşti. Nu te întrebi, îţi zici - ştiu cum ar fi fost cuvîntul lui în ochii mei, chin taină farmec durere întrebare eternă fără de răspuns. Am să-l uit?... te întrebi. Mă uit la vorbele ce curg ca sîngele din rană Şi se-ncîlcesc în strofe dulci sub vîrful meu de pană, Dacă citeşti ai să găseşti prin scrisele redute Sfioase rugăciuni de-amor pe-a vecilor pierdute... Adio. Am mai scris. Scriu iar. Adio. Dacă am să mai scriu, înseamnă că m-ai rugat să mai scriu. Dacă nu mai scriu, înseamnă că nu m-ai rugat nimic. Rămîn în faţa ferestrii, mă uit la vrăbii, la frunze căzute, mă uit la nori. Linişte. Absolută. Vara nici nu a început. E iarnă.

• back to list   • back