Năframe Hîrtia îmi lunecă între degete, poate se topeşte poate arde şi îmi topeşte pielea, carnea, oasele pînă la şi după de măduvă şi totul se amestecă într-o poveste de dragoste care se scurge şi devine cuvinte banale acolo unde încerc să grăiesc cuvinte negrăite înainte dar eşuez şi repet ce am zis deja, ce alţii au zis deja, ce ştii. Cum să-ţi găsesc inima cînd tot ce am în faţă este zidul dicţionarului şi îmi bat fruntea de el pînă ce sîngerez? Dar el tot neînvins rămîne. Cînd soarele tunde năframele nopţii Şi-ncerc să mă scol din culcuşul durerii Cu toţi putreziţii, trecuţii şi scopţii Să sparg cu cuvîntu-mi cetatea tăcerii, Te uiţi, gîndurită, la pana răpusă Ce zace ştirbită pe poala de masă Şi nu ştii de zîmbet să naşti, nesupusă, Sau focul să stingi în trecuta-mi carcasă. Caut balaurii dar tot nu-i găsesc, vreau să te impresionez, caut şi alte orătănii, şi alte plăsmuiri care de care mai înfiorătoare care de care mai caraghioase şi trag cu ochiul chiorăş să văd dacă mă iei în seamă poate te uiţi înapoi poate îmi faci cu ochiul şi arunci un bileţel în urma ta, o batistă parfumată să iau, să o leg la sabia mea de lemn, la condeiul meu crăpat poate chiar să-mi leg cu ea rana şi să las parfumul să-mi învenineze mintea direct în paradis. Sunt balaurii verzi, galbeni, roşii?... mă întreb şi tot caut răspunsul, neatent că între timp trăsura ta a trecut de cealaltă parte a muntelui şi un bolovan a astupat trecerea. Ai trecut, te-ai pierdut, te-am pierdut. Păgînele şoapte aprind lumînarea Ce-ncearcă să rupă a negurii oaste C-un clipet de foc ce învăluie zarea În rima-i neghioabă şi strofele-i proaste, Păşeşti prin năframe de roşii lalele, În mîna-ţi un fluier din papură moartă, La şoldu-ţi un coş cu pătate pansele Iar ochiu-ţi striveşte schiloada mea poartă. Te culci, capul în poala mea, buclele strălucesc cu rouă, poate lacrimi ale mele, văd că ochii se tot plimbă pe sub pleoape de la stînga la dreapta şi îmi închipui că îmi citeşti liniile, o mînă – dreapta – se ridică din cînd în cînd pentru o mişcare de la dreapta la stînga, răsfoieşti cartea care ţi-am scris-o? groasă ca trei biblii plus o copie de Război şi Pace scrisă cu litere mari pe pagini mici, chiar zîmbeşti din cînd în cînd chiar ţi se face părul străveziu de pe braţ măciucă din cînd în cînd chiar ai frisoane din cînd în cînd şi mîna – stînga – se ridică sus şi mă ia de ceafă şi îmi trage capul jos ca un piston pneumatic pînă îmi simţi buzele şi mi le muşti şi mi le sfarmi şi mi le lingi de parcă ar fi nectar de mărgele de miere străpunse de un ac de viaţă şi legate cu o panglică de iubire. Îţi muşc pieptul îţi sfarm pieptul îţi ling pieptul, dezgolit ca trandafirul înflorit alb ca cremenea moale ca puful de pui abia născut, abia iertat, abia adormit. Corpurile ni se înoadă mîinile ni se încheagă picioarele ni se aprind. Năframe de aur sub umere goale S-amestecă-n iarbă cu ţurţuri de geamăt Şi lumea dispare în vuiet de foale Cu gură în gură şi freamăt în freamăt, Te-aud numărînd care pline de stele Născute-n copită de taur sălbatic Sădite în stropii săraţi de pe piele Şi-ncinse cu-a suflului aprig jăratic.

• back to list   • back   • next

ad infinitum... măi Lună, fecior a văzduhului vatră, te-ai dus haimana la a norilor şatră... * o lună îşi plimbă obrazul de ceară, alene flirtează cu tînăra seară, îi dăruie boarea pierdută-n pădure şi roua căzută sub fragede mure, îi leagă la gît un şirag de mărgele făcut din trifoi şi mormane de stele, o poartă la munte-n culcuş de ninsoare îi fură şi sînul şi gingaşa-i floare pe urmă o lasă să moară sub soare. * măi Lună...

• back to list   • back   • next

Viniete sau... Eros o cîntă pe Psyche * luni mă tragi la umbrişul de tei singuratici mă tîrîi prin straturi de scaieţi sălbatici mă dai la pămînt, mă despoi de veşminte îmi dai sînu-n gură cu sfîrcu-i fierbinte îmi zici “acum mori cu-a mea viaţă în tine şi las-a ta viaţă să moară în mine.” * marţi ţi-e dor de-a mea mînă ce-ţi sfarmă genunchii, ce-ncet îi desparte, culege mănunchii de fire imerse în iz de femeie, bobocul ce-aşteapt-a iubirii scînteie?... un răget, un spasm, o dihanie-i moartă, cu-n zîmbet pe buze eu zac l-a ta poartă. * miercuri cu degete grele-ntre degete fine, o limbă ce-mi picură miere de-albine direct între buze, tăişul de dinte ce-mi macină liniştea dusă de minte, eşti uliu?... cînd duci coroita ta gheară şi carnea mi-o rupi cu-a ta foame avară? * joi cu corzi de vioară de mult chinuite mă legi lîngă focul dechisei ispite cînd ochii-mi pierduţi prin a foamete-i vale se zbat cu o patimă-n laţe de jale... o coapsă alunecă-n coapsa-mi căzută bujorii-nfloresc pe fragila-ţi redută. * vineri sub ia subţire păşeşti înspre soare uitată de lume şi trista-i pudoare, un şold se roteşte, genunchiul dansează privesc buimăcit cum o rază mai brează încet se coboară sub umbră de pîntec şi umpl-a meu suflet cu-a focului cîntec. * sîmbătă mătasea îţi lunecă-ncet de pe şolduri o pun la păstrat ţintuită cu bolduri, un ultim cadou, o ofrandă tîrzie ce-mbracă-n lumină o artă pustie, miros ameţeala, parfumu-ţi tomnatic mă-neacă-n demenţă cu visu-mi sălbatic. * duminică hrăneşte-mă carnea ce-n sîn înfloreşte şi poartă-mi nevoia în gura de cleşte, cînd rana se-nchide, cînd noaptea invadă cînd viaţă cu viaţă se-mbată-n livadă smuceşte-mi şi sînge, şi iarnă fugară şi lasă-mă mort în a ta primăvară.

• back to list   • back   • next

Scrisoare de dragoste... a cîta, ai zice? Si nada nos salva de la muerte, al menos que el amor nos salve de la vida. ~Pablo Neruda A suta? Poate. A mia? Te apropii. A milioana? Dacă există aşa un cuvînt atunci eşti şi mai aproape dar tot nu destul de. Aproape. Fiindcă dacă iei toate cele scrise şi nescrise şi gîndite şi visate şi închipuite şi mai alte cuvinte cu mai acelaş rost... ar fi de nenumărat. Dar ar fi corect. Ştiu, încă nu te-am cucerit, eşti o redută redutabilă. Joc de cuvinte. Apropriat. Ceea ce nu înseamnă că nu vreau să. Te cuceresc. Că nu vreau să. Te hrăpesc. Captivez, farmec, încînt. Că nu vreau să constuiesc în jurul tău livezi de portocali înfloriţi şi salcîmi înfloriţi, şi iasomii şi tei şi trandafiri sălbatici şi crini albi şi, desigur, liliaci albaştri cu trei petale, sau cinci, sau şapte să rupi floricica şi să o scuipi şi să o arunci în sîn, să-ţi aducă noroc, să-mi aducă şi mie noroc cînd tragi bluza şi arunci floricica acolo între măiestrele merişoare albe pătate cu foc de soare de seară şi eu trag cu ochiul în fericire în răsuflu în viaţă. A ta. A mea. Nu, nu am să ajung la apogeul altora, îndrăgostiţi ca mine dar erudiţi de şapte ori aşa, ştiu, aştept. Încerc. Viitoarea scrisoare de dragoste va fi... a cîta, ai zice? Dacă aş fi anotimp te-aş alege pe tine floare. Dacă aş fi rîu te-aş alege pe tine izvor. Dacă aş fi fost cîntec te-aş fi ales pe tine ca melodie, dacă aş fi fost zîmbet te-aş fi ales pe tine ca gură, dacă aş fi fost aripi te-aş fi ales pe tine ca înger. Dacă aş fi fost un suflet pierdut, nu te-aş fi ales pe tine ca... nimica, că altfel cui aş fi putut scrie... a cîta, ai zice?... toate scrisorile astea de dragoste? Ce crezi că aş fi trebuit să devin ca să îmi scrii şi tu mie o scrisoare de dragoste, fie ea chiar prima, poate chiar şi ultima dar prima e tot ce aş fi reţinut în memorie. Ce aş fi trebuit să devin? şofer de tramvai? Vînzător de ghiaţă, ministru de interior, moaşă, cîntăreţ de operă, fierar? Potcoavă, bancă de lemn, roată turtită, sîrmă ghimpată, strigoi? Dacă îmi zici poate încerc, mult timp nu mai am dar de încercat pot, adevărat? Poet? Saltimbanc? Compozitor de muzică de lift? Zîmbeşti? Dacă mă iubeşti chiar fără să fiu şofer de tramvai - zi! Dacă te iubesc - zic. Te iubesc. Dacă e ziuă zic e ziuă, dacă costă trei lei zic costă trei lei. Dacă te iubesc zic te iubesc. Trecem rîul. Te iau în braţe să nu ţi se ude săndăluţele, un braţ sub genunchi un braţ după umeri mîinile tale după grumazul meu gura îmi pătează gulerul cu ruj de buze, parcă ar fi sînge, poate ar fi sînge. Aici? Aici, respiri şi zefirul îţi părăseşte gura şi îmi pătrunde în plămîni după ce îmi înconjură capul de trei ori, de patru ori, îmi stoarce lacrimile şi le duce la colţul gurii, a mea, a ta. Te lungesc în spate de bolovan îţi deschid bluza îţi părăsesc sînul după ce îl cuceresc şi plec înainte de. Înainte de ce? Înainte de. Îţi scriu o scrisoare, o rup bucăţele bucăţele, o pun într-un plic şi ţi-o trimit, dacă ai răbdare şi vrei să ştii atunci trebuie să o lipeşti înapoi să o descifrezi să o traduci să o citeşti de la sfîrşit la început... şi atunci ai să ştii. Cu toate că ştii fără toate astea. Îţi scriu o scrisoare de dragoste... a cîta, ai zice? Dacă zici e prima atunci e ultima. Quero fazer contigo o que a primavera faz com as cerejeiras. ~Pablo Neruda

• back to list   • back   • next

Ultima O treaptă, ultima, mă uit în sus şi evaluez înălţimea poate ca Carpaţii, poate ca Alpii, poate ca vîrfurile Himalaiei, poate ca un pas, ultimul. Ştiu ce e după treaptă nu, nu o altă treaptă mai curînd un nimic, poate adînc fără limită poate înalt fără limită poate... nimic fără nimic. Capăt. Sfîrşit. Terminus. Îndoi genunchiul, ridic piciorul, aştept, ce aştept? poate ultima ocazie înainte de ultima treaptă şi mă uit înapoi, nu, ratat, mă uit iar înainte şi încep să recit toate poeziile scrise înspre tine despre tine fără tine fără noi. Sigur că zîmbesc. E ultima treaptă, ce dracu, de ce să mă tem? şi vîrful piciorului se aşează pe ea muşchii se încordează comanda vine de la creier nervii se aprind ochii se sting pumnii se încleştează... Aud ciocîrlia. Aş fi trecut? Simt o mînă subţirică pătrunde în pumn şi un obraz fraged pe umăr. Inerţie. Eternă. Dar ce tandreţe, ce linişte, ce dragoste...

• back to list   • back   • next

Vii? Vii? Să te îmbrăţişez de să pîrîie coastele pînă ce sfîrcurile devin doar pete roşii de insolaţie pe o piele aprinsă şi nu ştim nici ce-s a tale nici ce-s a mele nici ce-s a noastre. Să te sărut gurile încleştate doar o piuă şi limbile pisăloage musculare apucate de frenezia ingerinţii în treburile salivării pînă ce aciduri fermentate se scurg în oase şi oasele se încovoaie şi palmele se încheagă sub neroada comandă a unui ucenic vrăjitor care a ştiut să înceapă dar habar n-are cum să termine. Să te iubesc, să te iubesc ca Făt Frumos descreieratu din poveşti încă nescrise cu Ileana lui Cosînzeana din codrul poveştilor mele amintite şi regăsite şi sudoarea ni se scurge de pe corpuri împietrite într-o sculptură Rodiniană Le Baiseriană poate Claudeliană Sakuntalaiană, sau dacă preferi Vertumne et Pomoneiană sau L'Abandoniană, pînă ce Marea Moartă învie şi broaştele încep să orăcăie a ploaie şi un torent de ghimpi de trandafir ne înmormîntează. * Răspuns. Un an mai tîrziu. Să te? Şi ce-i cu să ne?

• back to list   • back   • next

O Poezie O rimă cade fără rost şi zace istovită cu vorbe ce de-ar fi n-au fost prin valuri de ispită, Încerc să caut înţeles în strofe aiurite, în cele care, mai ales, cu sînge-s făurite, O virgulă în plus, un punct, un semn de întrebare, un sfînt delir de mult defunct şi unul nou ce moare, Îi leg o panglică la gît albastră-aurie culoare s-aibă, cît de cît, confuza-mi poezie, Mai pun şi-o ghicitoare-n rînd ş-o notă tăuinuită, încerc să făptuiesc un gînd c-o frază chinuită, Aicea, uite, ăsta-i semn de clocotul din vine, de dalta care sapă-n lemn noi amintiri de tine, Acolo, uite, ăla-i glas a inimii mîhnire şi stihul ăla-i canafas al hainii de neştire, Mai jos, pe lîngă epilog o pată de cerneală ce am lăsat-o ca zălog cu-a firii lîncezeală, Iar şi mai jos, după sfîrşit, trei frunze deflorate ş-un greier mic, nenorocit cu rupta-i harpă-n spate, O rimă a căzut, de mult, adoarme-n poezie ş-a ei poet, uitat, incult, adoarme-n agonie. * Poete, măi, te voi uita cînd soare va apune în est, şi-n vest s-o ridica... geneză...? sau minune?

• back to list   • back   • next

Poezia unui nimănui nicăieri, ieri Din răvoage -n pimăntoage din curmele -n gundurele noi cuvinte fără minte sar ca ţoapele-nainte se distrează s-amuzează mai tîrziu se şi botează poezie-şi zic, modernă peste spirit se aşternă cic-a omului lanternă. Eu, rămîn la a mea rimă cam uzată, anodină, cîteodată chiar senină mai cu-a dracului vecină (nu divină, asinină?) ce la tine se închină cu pricină. Hei, fetiţă, varsă-mi torba scoate sufletu-mi şi vorba ş-am să-ţi scriu eu poezie cam tîrzie dar să-ţi fie numai ţie de mîndrie. Terminat am ăst cuvînt zace frînt, zace sfînt la pămînt. Te-a iubit ea, vorba mea şi ca mine nimenea.

• back to list   • back   • next

Petale Noaptea, visez. Ziua, visez. Şi cînd nu visezi? Cînd lupii nu urlă la lună, cînd tunetul nu pleacă pe urma fulgerului, cînd bolovanul se rostogoleşte în sus pe munte. Şi despre ce visezi? Despre cine. Şi despre cine visezi? Despre tine, despre tine, despre tine, despre tine, despre tine... Pare a fi un ecou undeva. Da, în camerele inimii. Şi de ce visezi de mine? Fiindcă eşti o fiinţă minunată, minunată, minunată... Iarăşi ecoul. Iarăşi inima. Mi-ai luat mîna stîngă în dreapta, ai predat-o la stînga care a aşezat-o pe şoldul stîng, şoldul drept apăsat contra mea ca un piston de motor de vapor, capul lăsat la dreapta, sprijinit de umărul meu stîng. Mergeam. Încotro? Un fluture încărcat cu o petală a zburat peste noi şi a lăsat petala să cadă pe obrazul tău stîng. Părea fericit. A urmat un alt fluture de alt neam, a lăsat şi el să-ţi cadă o petală pe obraz, acelaşi obraz. Curios. Nu. Planificat. Îmi permiţi? Te-am dezbrăcat. Pantofii, rochia... totul. Gol goluţă. Pe urmă m-am depărtat de tine, nu de alta da ca să nu fiu strivit şi am ridicat ochii în sus. Neamul flutur aştepta nerăbdător pînă ce ne-au văzut mîinile separate şi odată au început să cadă val vîrtej peste tine se învîrteau lăsau o petală şi zburau în soare unul după altul, mii, sute de mii, milioane, a durat o zi întreagă, eclipsa abia începuse, s-a oprit. Am coborît ochii. Nu te-au strivit. Nici petalele roşii, nici petalele galbene, nici petalele albastre cu dunguliţe albe. Nici cele cîteva sute de fluturi care au preferat să-ţi rămînă pe umeri. Nu, nu mai erai tu, erai un basm fără sfîrşit, o trenă de petale de la Botoşani la Dorohoi şi înapoi o coroană de petale de trei ori treizeştrei împletită peste şuviţele tale învîrtite şi sucite o rochie de petale care ţinea de loc doar datorită fluturilor care o ţineau şi tremurau o pereche de săndăluţe de petale prin care pătrundeau vîrfuri de deget fără răgaz şi preget buzele, genele acoperite de petale, urechile de care atîrnau petale trei ocale... zburaţi! le-am comandat fluturilor care-ţi fluturau pe umăr (ţi-am zis, planificat) şi au zburat şi ei în soare cu toate petalele cu tot, trebuia să cîntărească cîteva sute de ocale, puternici fluturii ăştia... şi eu? Şi tu? Tu ai rămas pe pămînt, goală, ca o petală de trandafir sub bătaie de zefir într-o seară neuitată cum ar fi ca niciodată... Rimezi? Şi eu tremur de... frig, goală doar că sunt. Te-am îmbrăcat, cu braţele. Te-am acoperit cu ghimpi de salcîm şi sîmburi de cireş şi coji de nuc. Te-am îmbătat cu poezii erotice şi declaraţii îndrăzneţe şi dorinţe obraznice. Te-am întrebat dacă îţi mai este frig. Frig, nu. Frică, da. Frică de ce? Frică că nu ai să mă mai îmbraci, acoperi, îmbeţi, întrebi. Da. Cînd lupii nu urlă la lună, cînd tunetul nu pleacă pe urma fulgerului, cînd bolovanul se rostogoleşte în sus pe munte. Am deschis uşa doar o crăpătură, doar un moment, ca să vezi marea de braţe, şi ghimpi, şi... ţi-ai lipit gura de a mea, ai tras uşa înapoi, închisă, ţi-ai tras gura înapoi... mersi... ţi-ai lipit-o din nou de a mea, mi-am pierdut răsuflul, am leşinat, m-am trezit – vis? Un fluture mi-a aruncat o petală şi a zburat în soare, bătea o doină din nai. Dacă un flutur poate bate o doină din nai atunci nimic nu-i vis. Mersi, ţi-am zis. Pentru realitate.

• back to list   • back   • next

Ştiu, ştiu cum să te cuceresc Mergem la ţară şi scuturăm covoarele împreună, eu vînjos tu frumoasă. Pe urmă mergem la rîu, eu cu o maglă de fier şi tu cu una de lemn şi frecăm pe ea rufele pînă-s sau curate sau rupte, eu vînjos tu frumoasă. Urmează alte activităţi care au ca ţintă să te farmece pînă ai să mă rogi tu să te cuceresc (sunt de o dispoziţie foarte genereoasă, alegi tu hotelul, orice hotel pînă la 27 euro, micul dejun inclus) cum ar fi să mergem să culegem ciuperci galbene într-un coş de plastic roş, sau să anchetăm asupra lui Mircea cel Bătrîn cînd era tînăr şi cîţi bani avea el economisit înainte de bătrîneţe sau eu să tai copacii cu fierăstrăul şi tu să tai butucii cu toporul şi împreună să facem sarmale în varză pe focul din lemnele aşa tăiate, eu vînjos tu frumoasă... pleci? fugi? chemi salvarea? poliţia? armata? Atunci dă-mi banii înapoi. Cum ce bani, de la îngheţată? Au! (trei ani mai tîrziu) Tot nedumerit am rămas, dar cred că am un început de dumerire, pesemne are a face cu micul dejun, trebuia să-i zic că poate include şi iaurtul, las’ că corijez eu neînţelegerea asta. (trei săptămîni mai tîrziu) Nu răspunde la telefon. Pesemene a găsit cineva care să-i ofere iaurtul înaintea mea, ce bucluc pe capul meu, unde să mai găsesc eu aşa o fată care să gîndească la fel ca mine (afară de iaurt)? Iau totul de la început. Uraţi-mi noroc, fetelor, una din voi este interesată? Hei, unde plecaţi? fugiţi? chemaţi salvarea? poliţia? armata? Hei, fetelor, am uitat cel mai important – cu iaurt! (...iaurt... iaurt... iaurt... tot mai zicea ecoul, pînă s-a dus şi el.)

• back to list   • back   • next

Nu, nu cumva Soarele apune, cînd te culci, soarele răsare, cînd te scoli. Eu mor cînd te culci şi tot eu înviu cînd te scoli. Salcia se îndreaptă, cînd te culci, salcia se încovoaie, cînd te scoli. Eu mă înec cînd te culci şi tot eu merg pe apă cînd te scoli. Ciocîrlia plînge, cînd te culci, ciocîrlia cîntă, cînd te scoli. Eu fac vinul apă cînd te culci şi tot eu fac apa vin cînd te scoli. Spune, nu cumva?... Nu, nu cumva. Te-am luat de mînă pînă la grădina publică am tăiat doisprezece trandafiri le-am înlăturat cu grijă ghimpii, aveam nevoie de ei pentru o altă poezie, pe urmă ţi i-am prezentat. Pe ăsta îl cheamă Tu, sărută-l te rog. L-ai sărutat, lăsînd pe el o pată de foc. Am ridicat al doilea. Pe ăsta îl cheamă Tu, sărută-l te rog. L-ai sărutat, lăsînd pe el o pată de foc. Am repetat-o de douăsprezece ori, leneş nu eram. Le-am împletit codiţele am făcut din ei o coroană mi-am pus-o pe cap. Cum se cheamă coroana? te-am întrebat. Tu?! Nu. Tu! Am plecat, am cutreierat lumea, am întîlnit filozofi, artişti, oameni parte din ei, am creat o nouă religie. Avea un singur adept. Eu. Avea un frumos nume. Tu.

• back to list   • back   • next

să-ţi să-ţi răsucesc părul în jurul degetelor mele pînă s-ar scurge din el izvor de munte rostogolind pietricele rotunde şi nămol bătut cu fire de aur, să-ţi răsucesc mîinile în jurul mijlocului meu pînă s-ar scurge din ele miere de salcîm cu ghimpi adormiţi între picături şi trosnit de oase înainte de se farmă, să-ţi răsucesc buzele în jurul dinţilor mei pînă s-ar scurge din ele licher de căpşună amestecat cu sîmburi de mere pădureţe şi cuvinte născute în foc de plămîn pietrit în plăcere, să-mi răsuceşti şi?... da, să-ţi răsucesc şi... pînă s-ar scurge din noi rouă sărată pătată cu petale trandafirii şi o linişte de după urgia furtunii.

• back to list   • back   • next

Mă simt ca Elvis Presley Ştiu, el dăruia Cadillacuri eu pot să dăruiesc doar o bombonieră, două. El avea adoraţia a milioane de discipoli eu nu am nici unul, cu toate că am o fată minunată care mă iubeşte mai mult ca toate acele milioane, fără să ştiu. Da, el s-a pierdut în decadenţă că a avut un pisc în jurul norilor de unde să coboare şi să se piardă, la jumate munte, eu, unde am fost sunt, rămîn, am să termin pe şes, pe cîmpie, pe bărăgan, la poală munte. Mă simt ca Elvis Presley. Trecut. Uitat.

• back to list   • back   • next

Şapte Cînd sfîrcul s-aprinde pe muche de deal Şi-n piept bate-n ropot copită de cal Mă-nchin l-a tău templu pătat cu iubire Cea clipă-nainte de mor în neştire, Zeiţă. Am atîţia zeci de ani cît Albă ca Zăpada are pitici, Cîte zile Dumnezeu a plăsmuit şi făurit cu o zi de odihnă împlinită de contemplaţie, reverie, regret şi spălat mîinile de lut şi de cerneală, şi de omenire, Cîte minuni pe lumea veche, cîte muşte doborîte de croitoraş dintr-o lovitură, cîte tanuri în Tangram zei în Takarabune poduri în Kaliningrad stele în Carul Mare fulgere căzute pe capul lui Sullivan, dar numai patru cărţi. A cincea începută. A şasea, a şaptea... ar fi a opta minune de lumea veche ca minunea corpului tău construit din apă în clocot şi sînge sub unghii şi catifeaua unui pîntec mînat de biciul adăstării şi o frumuseţe izgonită din rai pentru a-şi face drumul sub palma mea. Te caut în livezi deflorate şi făgaşe secate şi munti despuiaţi, în ochiul pajurei chiorît şi colţul lupului rupt şi rugetul leului muţit, te caut de şapte ori şapte acolo unde ai dus cu tine floarea şi părîul şi pădurea şi ochiul şi colţul şi rugetul să pun la loc floarea şi părîul şi pădurea şi ochiul şi colţul şi rugetul să te îmblînzesc cu vorba mea să te culc lîngă mine la luminiş de livadă înflorată sub pod de părîu înspumat pe creastă de munte pădurit cu pajura peste noi şi lupul tîrcoale în jur şi leul de pază la picior de pat. Dacă te găsesc, Albă ca Zăpada va avea opt pitici şi Dumnezeu va răface lumea în ziua opt şi opt vor fi minunile şi tot restul. şi ajung la cartea opta şi a şapteşpea şi a şaptezeşişaptea. Dacă te pierd Albă ca Zăpada moare, Dumnezeu opreşte la ziua şasea, minune rămîne un cuvînt neinventat, litere, fără înţeles. Adormit pe pat de fîn Sub căpiţă, l-a tău sîn, Eu rămîn A tău păgîn, Zeiţă.

• back to list   • back   • next

rime cu şi fără rost uşă rimă cu mănuşă cu mătuşă cu cenuşă... tu rimezi cu vis de fată, minunată, niciodată... noi... cu biată poezie, stă pustie ani o mie... noi... (insistă ea) cu mugur, primăvară, foc şi pară pînă-n seară. (zic eu) dă-mi dulceaţa, rumeneaţa! sînul, viaţa? dimineaţa!

• back to list   • back   • next

Acum Flămînd ca un căpcăun, gura căscată gata să înghită copaci, bolovani, mormane de fontă crăpată şi munţi de sticlă pisată... Hei, hei, stai oleacă mă omule... Omule?... m-am burzuluit. Bine, poetule, şi a făcut o mutrişoară de parcă ar fi inghiţit o familie de păianjeni, păi primo,căpcăunii mai de treabă pe care eu îi cunosc, consumă numai fete virgine, secundo, zi, nu încerci tu să îmi scrii o poezie de dragoste? Atunci ce are asta a face cu căpcăunii? Am rămas pleoştit. M-a atins la inimă. Şi la creier. Am început din nou. Însetat ca un căpcăun, gura căscată gata să înghită apă de mare, noroi de mocirlă... hei, ce s-a întîmplat? O oftat de mi-a rupt inima, iar. M-am oprit. Te rog, se poate fără căpcăuni? Fără căpcăuni? Deloc? Nici măcar un căpcăunaş? Nici măcar un căpcăunel. Nici un căpcăunică? Dacă ar fi avut un harpon de balene în mînă cred că ăsta ar fi terminat cu o parte frontală şi una dorsală, cu mine la mijloc. Noroc că ea aducea mai mult a Ana Karenina decît a Căpitan Ahab, a ghiocel mai mult decît a cactus... A fluture mai mult decît a pajură? Nu eram conştient de faptul că gîndeam cu voce tare şi am roşit ca fundul unui ceaun pe cale a fi scos din furnalul naşterii lui. A zîmbit, o, ce zîmbet, harponul a devenit coadă de păpădie şi vîrful lui oţelit petală de stînjenel. Am pierdut nu ştiu cîţi centimetri înălţime că tot mă topeam şi mă topeam, am sărit într-o căldare... Păi dacă mă topesc cel puţin să rămînă topitura cu tine. Zîmbetul a devenit rîs, şi a rîs, şi a rîs... Seara ne-a găsit pe banca noastră, în parc, îmbrăţişaţi. Am lăsat deoparte căpcăunii, baba cloanţa, albă ca zăpada şi restul eroilor literaturii antice. Da, antică, de pe vremea mea. Trebuia să înaintez la vremea ei. Nu trebuie să înaintezi nicăieri, stai pe loc, visează. De parcă făceam altceva. De cînd am cunoscut-o nu făceam altceva decît să visez – adormit, treaz, pe cale să tai copaci, pe cale să conduc şi amenda sărată la Magheru tot era că visam a verde şi semaforul era a roşu şi cît mă mai moraliza şi zeflemea poliţaiul eu tot zîmbeam prosteşte la el. Mi-a dublat şi amenda cînd a găsit că nu-s beat... “...pentru iroseală de material de convicţie...” cică. Eram aşezati pe bancă. Alungeşte-te! M-am alungit, capul în poala ei şi nările mi se ameţeau cu o amestecătură de brad şi floare şi femeie de era să leşin. Am preferat să strănut. Iarăşi rîsul, şi a rîs, şi a rîs... Pare că te-ai lăsat de căpcăuni... Da, şi am ajuns la capitolul îngeri. Lacrima care i s-a prelins de pe obraz mi-a zdrobit fruntea cu atîta sare şi iubire că ai să-mi faci un cucui, i-am zis. M-am aşteptat să rîdă iar, dar nu a rîs. Mi-a luat mîna şi a dus-o sub bluză pînă a ajuns la sîn a dus-o mai departe între pînză elastică şi piele catifelată mai departe la cremene, la foc, la văpaie. Creierul mi s-a limpezit. Căpcăunii m-au lăsat de tot. Degetele ei au început să-mi curgă de pe frunte peste sprîncene pe obraz în gură între dinţi... nu a ţipat cînd am strîns muşchii maxilarelor în jurul falangelor, nu a ţipat cînd am strîns muşchii falangelor în jurul cremenii nu a ţipat cînd mi-a muşcat buzele. Acum, acum, poţi să-mi scrii acum? a întrebat. Parcă aş fi putut altfel. Parcă m-aş fi fost oprit cu scrisul vreodată. * Pătrund într-o vale şternută cu aur Păzită de-un groaznic şi aprig balaur “De vrei după poarta pe veci ferecată La zîna ce zace cu dor fermecată Şi buza-i ce zace în viscol de sînge Aşteaptă sărutul ce farmecul frînge, De vrei să trăieşti veacuri multe în cîntec Şi nopţi să adormi lîngă fragedu-i pîntec Ghiceşte-a meu nume şi dau la o parte Şi-ţi las drumul liber spre soră-mea, moarte.” A tău nume, măi paiaţă, Este viaţă. * S-a trezit. Era răcoare. Geamul deschis lăsa înăuntru o adiere uşoară porta miros de liliac, ceva iasomie, ceva sărat şi zgrunţuros ca apă de mare secată. Şi-a tras cămaşa de noapte peste cap şi a lăsat adierea să o îmbrace să o învălătucească să-i înfioreze pielea şi gîndurile aşa de vii, aşa de neclare, dor?... dor de ce, de cine?... S-a întins din nout pe aşternutul umed impregnat cu parfumul sudorii ei a deschis cartea la o pagină oarecare a dus-o la buze aşteptînd, viscolul devenea furtună de vară carnea îi sîngera sub unghii fulgere după pleoape un strigăt scurt, slab, muţit... a adormit din nou. Cartea îi zăcea lîngă pîntec, cuvintele muşcau. Ca vipere.

• back to list   • back   • next

Parţial Trei înţelepţi stau la sfat. Primăvara este o poveste de dragoste sunt ei de acord. Între fluturi şi flori, zice primul. Între cărăbuşi şi lumină, zice al doilea. Între gheaţă şi apă, zice al treilea. Toţi au dreptate. Durează o vecie, zice primul. Durează o viaţă, zice al doilea. Durează cîteva zile, zice al treilea. Toţi au dreptate. Şi de ce mi-o zici tu mie? m-ai întrebat. Fiindcă şi eu sunt înţelept aşa fel, parţial, şi ştiu ceva ce ei nu au ştiut. Adică? Adevărat, primăvara este o poveste de dragoste, cea între tine şi mine. O floare ţi-a apărut după ureche, poate ai pus-o tu acolo, fluturi au început să se zbenguie în jurul florii cărăbuşi zburau deasupra capului tău ţurţuri de gheaţă îţi atîrnau ca cercei la urechi şi picurau rouă în lume. Şi durează cît? m-ai întrebat. Sunt parţial doar, ţi-am zis. Nu ştiu.

• back to list   • back   • next

Carte Tu, fii carte. Eu, fiu floare, frunză, ghimpe, buruiană. Deschide-te. La orice pagină de mijloc şi lasă-mă înăuntru înainte ca să te închizi în jurul meu la întuneric, căldură, zac, mă striveşti, mă usuc şi sevul ţi se îmbibă în pagini şi cuvintele tale se lipesc de cadavrul meu şi mă îmbracă frumuseţe, a ta. Şi cînd te deschizi iar ia-mă în palmă aşa cum sunt, subţire, străveziu, trecut, sărută-mă farmă-mă şi lasă vîntul să mă ducă departe de tine, acolo unde pot să te uit. Glumesc, nici fărîmat în pulbere nu pot să te uit. Mi-ai dat toate cuvintele astea, trebuie să le las să curgă, în tine, înapoi. Începînd cu Te. Urmat de iubesc. Restul este doar hainele împărătului, nu contează.

• back to list   • back   • next

Desene În Palmă Îmi desenez flori în palmă, ţi le ofer. Întîi ţi-am desenat cuvinte. Pe urmă am să desenez o inimă. Le iei? Cuvintele, florile, inima? Cîteodată cred că primesc răspuns cînd laşi degetele să se cufunde în apă limpede le scoţi şi picăturile cad cu precizia unui ceas pe palma mea întinsă, cerneala se şterge, se scurge într-un mic torent de albastru şi roşu şi verde şi culoarea florilor semînată în sol umed creşte în petale, noi. Atunci desenez flori din nou, în palmă, ţi le ofer, şi picăturile iar cad cu precizia unui ceas pe palma mea întinsă şi ciclul începe se termină iar. Şi iar. Şi iar. Cum cred că am primit răspuns cînd ţi-am oferit cuvintele. Ai lăsat degetele să se cufunde în lapte proaspăt şi picăturile căzute au acrit în jurul cuvintelor le-au topit şi un pîrîu albicios cu vine albastre mi s-a scurs de pe mînă şi a căzut în pete care explodau în fel de fel de stele pe podea, cîteodată podea de lemn cîteodată podea de marmură cîteodată covor şi petele explodau între fire şi nu le mai revedeam dar auzeam cuvintele. Iar. Şi iar. Şi iar. Cum sper să primesc răspuns cînd îţi ofer inima, bucăţele bucăţele ruptă între liniile mîinii. Să laşi degetele să se cufunde într-un borcan de miere şi picăturile să-mi cadă în palmă şi să lipească toate bucăţelele între ele împreună cu florile cu cuvintele amestecătura de apă şi lapte şi miere să-mi curgă în vine să-mi devină sînge să devină cerneală cu care să scriu mai departe. Iar. Şi iar. Dă-mi te rog palma ta am cu ce să-ţi scriu acum flori, cuvinte, o inimă. Da, o inimă. A mea sau a ta?

• back to list   • back   • next

Sfîrşitul Unei Poveşti De Dragoste Ne-am luat rămas bun. Nu cred în rămas bun, numai în rămas rău. Credeam la fel. Am cutreierat oraşul din cap în cap, Din sus în jos dela stînga la dreapta înapoi, pe urmă am mers pe tot felul de diagonale parte drepte, parte zigzagate, parte necunoscute şi descopeream din cînd în cînd ceva nou – o piatră, un gard, o mlaştină noroc că nu era adîncă dar ne-am umplut pantofii cu noroi curăţat în viitoarea băltoacă de unde a sărit o broască surprinsă, o veveriţă... Nu e nouă. Ba e. Cum ştii? Are coadă. Toate au coadă. Are dinţi. Toate au dinţi. Te iubesc. Te iubesc. Degetele mîinilor intercalate, încleştate, încîrligate ca Clematis Arabella... ...ca ce?... ...ca clematite, ca glicine, ca iedere, capul tău rezemat de umărul meu lipit ca şi cu clei de cizmari capul meu rezemat de capul tău, lipit, acelaş clei. Din cînd în cînd amorţeam de nu ne mai simţeam muşchii şi atunci lăsam cîrligii şi cleiul la o parte şi ne despărţeam cîteva momente, tu făceai piruete şi lunecai pe resturile de noroi pe talpă eu săream peste bănci şi-mi sclinteam ba un picior ba celălat dar rămîneam căţărat pe dosul băncii cît puteam şi rosteam discursuri împătimite demne de oratoria unui Cicero adresate lumii dar numai tu le auzeai Te iubesc. Te iubesc. Pe urmă degetele se găseau iar, cîrligii, cleiul, tandreţea. Din cînd în cînd întîlneam omenirea. Treceam pe celălalt trotuar. Din cînd în cînd ne urmărea un fluture uriaş, ochi de păun, dispărea, venea înapoi. Din cînd în cînd cădea o stea. Niciuna nu a căzut lîngă noi. Nu era nevoie, o stea înfiinţată mergea alături de mine. Ai zîmbit. Ajunşi la copacul “nostru” am scos din nou briceagul şi am tăiat din scoarţă Eu Iubesc Tu şi Tu Iubesc Eu, scobite odată una sub cealaltă, de mult, şi le-am făcut bucăţele, le-am împrăştiat în jur, o bucăţică ascunsă în buzunar pentru pe urmă, să nu ştie nimeni. Nimeni nu ştie. Să nu ştie nimeni. Îţi aminteşti scara asta, nimeni nu a mişcat-o din loc, ţi-am luat mîna aici, prima oară. Îţi aminteşti colţul ăsta, aici ţi-am părăsit mîna, prima oară. Îţi aminteşti poarta asta, ascunsă de ochi, aici te-am sărutat prima oară. Îţi aminteşti poarta asta, ascunsă de ochi, aici te-am lăsat să mă săruţi prima oară. Întunericul ne îmbrăca. Aura din jurul tău pătrundea prin tufişuri ca o lumină de felinar, un iepure tîşnea afară pe ici pe colo, ba chiar o pisică speriată, o veveriţă. Aceiaşi. Nu te-am contrazis. Ştiai mai bine. Movila de frunze era şi ea acolo. Aceiaşi movilă, acolo unde... Iarna va veni înainte de toamnă, am zis. Nu ai răspuns. Vii? M-ai tras de mînă pînă la mijlocul movilei, frunzele uscate crăpau sub noi, se fărîmau, am să strănut, te-am avertizat. Nu poţi, mi-ai răspuns şi mi-ai oferit aerul din plămînii tăi pînă era să ne înăduşim amîndoi şi m-ai liberat, amîndoi rîzînd ca copii descreieraţi, isterici, pierduţi. Ne-am dat jos tot ce era de dat jos ne-am iubit ne-am tras înapoi sus tot ce era de tras sus. Ai început să ţopăi, parcă aveai mîncărici. Toate frînturile astea de frunză... Am îngenunchiat în faţa ta deferent ca un Michelangelo în faţa blocului de marmură în care el o vedea deja pe Madona, am tras jos tot ce trebuia tras jos şi am început să îndepărtez resturile de frunză, să te curăţ, să te ling cu vîrfuri de degete, cu vîrfuri de buze, cu vîrf de limbă încet, cu gingăşie, cu delicateţe, cu o dedicaţie absolută la fiecare fîşie de piele, la fiecare firicel de păr, la fiecare cută, pliu, rid, fald, creţ, tainiţă pînă ai devenit la fel de imaculată ca aceeaşi Madonă a lui acelaşi Michelangelo în ziua finală a emergenţei ei... am tras în sus tot ce trebuia tras în sus ai început să ţopăi iar am repetat ritualul cu răbdare, cu perfecţie, cu precizie, în profunzime, am tras în sus ai început să ţopăi iar... de cinci ori repetat. Nu m-am plîns. Te iubesc. Te iubesc. Spune, nu ai şi tu ceva... şi pleoapele au început să-ţi bată ca evantaie japoneze... mîncărici?... Degetul mic de degetul mic, oţel de oţel, încîrligat. Umăr de umăr, stîncă de stîncă, înlănţuit. Şold de şold, trunchi de trunchi, înnodat. Mergeam în direcţii fără rost, fără ştire, ne opream, ne găseam buzele, ne ascuţeam ghiarele, mergeam iar. Cînd ne-am oprit? Cînd s-au dezbinat toate cîrligele, lanţurile, nodurile. Cînd ne-am despărţit? Niciodată. Ne-am luat rămas bun. Nu cred în rămas bun, numai în rămas rău. Credeam la fel. Mă uit înapoi în timp. Mă uit înainte în timp. Am rămas la acelaşi moment în timp. Nu mişcă. Te iubesc.

• back to list   • back   • next

Ileana Cosînzeana din lacrimă Cred că greşeşti cu titlul ăsta. Nu cred. Am lăsat o lacrimă să cadă, nu o lacrimă de artist, o lacrimă de om... ...poet?... ...fie poet pe o oglindă şi am pus-o în faţa ei. Nu înţeleg, mi-a zis. Uită-te, i-am zis. S-a uitat, s-a uitat. Tot nu înţeleg, mi-a zis. M-am întristat. Sau poate că m-am născut trist şi abia am aflat. Dacă nu ai înţeles pînă acum, atunci nu ai să înţelegi niciodată, i-am zis.

• back to list   • back   • next

ad infinitum, doi... Pîn-ce dalbe lăcrămele cu plăpînde viorele desecate şi uitate vor pieri abandonate, Pîn-ce-a cînelui slab scheamăt şi a vîntului greu geamăt cu-a său şuier nai şi fluier vor uita a vieţii freamăt, Pîn-ce omu ş-a sa moară vor din lume să dispară şi pămîntu- a său mormîntu va găsi în vece seară, Pîn-ce iarnă, toamnă, vară şi timidă primăvară vor se pierde alb şi verde într-o negură primară, Pînă luna va să cadă cu a stelelor armadă... te-oi dori şi te-oi iubi cu-a cuvintelor paradă.

• back to list   • back   • next

Ero şi Tica, şi ceilalţi să aştepte deocamdată Faţă în faţă. Palmele pe obraz, absorb lumină, pe urmă curg pe umeri, absorb frisoane, pe urmă pe sîni pe şolduri îngenunchez palmele ajung la genunchi, se opresc, ezită, ridici fusta şi mi-o tragi peste cap ca să mă ascunzi, să ne ascunzi de urgia unei omeniri care circulă în jurul nostru fără să ştie fără păsare ochi pierduţi în nicăieri ochii mei pierduţi în speranţă ochii tăi pierduţi în visare palmele şovăielnice mai ezită un moment încep drumul înapoi, în sus, aud furtuna, miros plăcerea, mîinile tale care atîrnau fără vlagă se pornesc odată la un război cumplit cu ceafa mea o trag, o împing, eşti pe cale să îmi invingi o rezistenţă demăsurată şi cu degetele mele trădătoare ţăruşi de oţel în carnea ta gura mi se apropie de pierzanie doar o fîşie subţirică de mătase între noi buzele o ating se topeşte îţi curge între pulpe şi gura îmi pătrunde în ţara unui Hades dezlănţuit furîndu-i comorile rănindu-i orgoliul pînă ce Vulcan îi sare în ajutor lăsînd un torent de lavă să erupă să mi se scurgă din gură pe piept pe mîini la pămînt... mă las bătut, aiurit mai aud doar un sfîrşit de tunet cumplit care se depărtează mai simt o rămăşiţă de presiune tectonică care se disipează încep să o imaginez pe Sappho scriind o poezie cu vîrfuri de degete pentru tine, pentru noi îţi cad la glezne mă încolăcesc în jurul lor... Zi-mi, trăiesc? * Deschid ochii. Întuneric. Solul în jurul meu umed, călduţ, bătut, gol. Am visat? Încerc să mă ridic o durere nebună mă sfredeleşte mă uit în jos, cîteva picături de mătase topită mai îmi fumegă în muşchiul piciorului ca şi cum abia ar fi căzut ca şi cum... Rămîn culcat. Aştept să se răcească, să se închege. Regii au pietrele lor nestemate bătute în coroană. Eu, am şi eu ale mele, în carne.

• back to list   • back   • next

Asemenea Iubire Încerc să nu te plictisesc Cu vorbe aiurite În fir de stihuri împletesc Momente fericite, Într-o ţară minunată fără rege fără lege m-am băit în iz de fată care oftul îmi culege... Îţi tai din pagini strofe vii Cu patimi frămîntate Aştern pe dealuri flori tîrzii Ca lacrime pătate, Literele semănate între crini şi între spini cresc din inimă sculate ca un codru de colini... Te port la munţii pleoştiţi Sub încreţite frunte Cu pleată verde înveliţi Şi versete mărunte, Prin izvoare răcoroase pietricele şi surcele a ta splendidă mătase duce freamătul prin ele... Îngrop în dune de nisip Comori fără valoare Ca arta bietului Menip Pierdută de sub soare, Şerpul tîrîie tăcut sub pietroaie şi convoaie gîndu-mi zace abătut cînd peniţa se îndoaie... Mai dau să scriu cuvinte lungi Da-mi rup mereu creionul De parc-aş fi cu braţe ciungi Şi-mi cade fanionul, Nu sunt scriptor vraci tălmaci n-am nici cap de Boa Constrictor, nu-s nici coadă pe la draci... Mă dau bătut, de vei citi Gîndeşte în neştire Că-n niciun veci nu vei găsi Asemenea iubire. Cînd adorm la sînul tău între cuget oft şi muget lasă vorba-mi, ca un rîu, să înece al meu ruget.

• back to list   • back   • next

Mai Multe NePoezii Amestecate Cu Explicaţii, Scuze, ş.a.m.d. Mi-e frică că cartea asta o să fie cam subţirică. (da, frică, nu tare frică care ar însemna o frică mai mare ca o so called frică, ok?) Fiindcă, uite, încep să am vedenii de aici cinşpe decenii şi cred că şi am presimţit, (mulţi ar zice nesimţit[ul de el]) şi-s într-o poziţie de prorocire şi premoniţie (este aşa un cuvînt pe romîneşte?... nu-s prea sigur dar merge bine cu rima) unde încep să aud liniştea (afară de tuşitul meu) şi lătratul cîinilor (needless to say cîinii ăştia nici nu există) şi dispare floare-n soare şi dispare soare-n zare şi dispare zare-n gaură mare (na c-am nenorocit rima pe aici, dar dincolo de floare/soare/zare îmi pare nu-i mirare că nu-i pasă nimănui nici unui haihui - ui- ui - ui... ăsta-i corul broaştelor pe malul celălt, politicoase, abia aşteaptă să-mi sară în pantaloni). Aiurez, ştiu, nici nu încerc hazliu să fiu. Vorbeşte frica că subţirica asta de carte şi vorbele-i păgîne vor rămîne moarte. Trag cu ochiul de partea cealaltă, tare-s curios, de pildă au ei acolo internet? Au zahăr cubic? Mănîncă ouă ochi dimineaţa? Cum am să trăiesc (ha!) fără tine? Dar totul eu un fel de pîclă, un fel de negură şi nu văd nimic, nici pe nene D.Zeu (aşa vrea el scris, without space; am avut un director la şcoala primară care semna întotdeauna T. Dale, with space, şi noi îl pomeneam mereu ca Tîndală, haha, şi-a săpat singur groapa). Ştii că D.Zeu rimează cu derbedeu (da n-am s-o zic, nu ştiu ce temperaturi au ei în regiunea lui S.Cara.Oţchi) dar rimează şi cu zmeu şi cu leu, cu curcubeu, Ptolomeu, Morfeu, Orpheu pînă cînd şi eu ateu ca un fel de Hecateu (modern) am să fac o hîrţulie pe un petec de hîrtie de pe dincolo să fie mărturie de vecie: da sau ba sau cine-o vrea a credea e treaba sa. Eu-s la nu, mă crezi şi tu? Eu-s la da, iubesc, aşa, doar aici şi dacă zici şi acolo dac-ar fi? ţi-aş răspunde-n poezii ca să ştii a mea inimă-i a ta ştie D., şi Zeu, şi ea. Ei, mai citeşti? Nu te-ai pus încă la măturat scările, la tăiat cartofii pentru a-i face pai, la privit ce mai este la TV? Adică, mai citeşti aici? vreau să zic, nu mai citeşti ziarul ci mai citeşti aici? Dacă da atunci cartea va fi o leacă mai puţin subţirică, tu îmi zici cuvintele (numai celea care fac rost, lasă neghiobiile pe seama mea) eu le aştern între rînduri de ghiocei (albi) lilieci (albaştri) şi radiere mîncate de o parte şi roase de alta şi pătate cu cerneală (peste tot). M-am întors. De ce, de unde? Păi vezi, am lăsat oleacă aşa zisa asta poezie şi m-am pus eu pe la măturat scările, tăiat cartofi, privit la TV şi acum m-am întors şi citit aşa zisa asta poezie (da, am mai zis-o o dată) şi poti să mă baţi (o, plăcerea...) dacă înţeleg ce sunt toate cuvintele istea şi dacă felul cum ele au căzut pe hîrtie din condeiul meu (electronic) au un sens atunci eu sunt Caragiale (haha) şi tu Cosînzeana (hei, înseamnă că totuşi au sens) stai oleacă atunci eu sunt Făt Frumos (hahaha, un ha în plus) şi tu Cosînzeana (hei, înseamnă că totuşi au sens) stai oleacă atunci eu sunt bătut cu leuca-n cap (hei, înseamnă că after all totuşi au sens?) şi tu eşti Cosînzeana (asta eşti întotdeauna, cu sau fără sens, cu sau fără mine). Grea responsabilitate mai am, fraţilor (n-am fraţi) că mirosurile de pe dincolo nu pot să vi le redau, cum descrii un miros în afară de oh sau au? Dar mă prepar de trecere (ăsta era subiectul, dacă subiect era, la începutul poveştii istea, tare îmi mai place ista, iştea, işti...) uite-am cumpărat o pungă să m-ajungă calea lungă, vorbe ţine, vise ţine uite-aşa cum se cuvine despre mine, fără tine, despre timpuri cînd puteam să alerg pînă la tram cîteodată (crezi?) ajungeam şi c-un nas contra un geam tot pe tine căutam prin maidane, prin sifoane, prin a vieţii batalioane... hei! rămîi! mai stai oleacă vorba-mi este doar de toacă sunt doar little bit ţicnit uite, vezi, m-am liniştit, am lăsat să curg-afară o nevoie, cam primară, să aştern ceva absurd, să-mi sparg nasul şi să zburd, dar e una, ca să ştii, fără şpil şi poezii eşti în inima mea flutur, într-o zi am să mă scutur şi-am să las frunziş şi pană, poezia mea sărmană dar mai mult... îţi las cea floare ce-mi alin-a mea ninsoare ce-am cules-o într-o vale are numai cinci petale şi-ţi permit, dar numai ţie să le rupi în ani o mie cînd în gînd t-ei întreba m-a iubit el, da sau ba, lasă prima ca să cadă cu un “da”, nu-i chiar corvoadă, şi a doua cu un “ba”, hei, îţi bate inima? ai să ştii acuş, acuş, ai răbdare niţeluş, înc-o noapte, înc-o zi, dup-a cincea ai să ştii.

• back to list   • back   • next

Asta Aşezat pe canapea. Tu, alungită lîngă mine, capul tău rezemat de umărul meu amîndoi privim televizia unde un tenor italian, tînăr, cîntă Nessuno Dorma. Te simt cum începi să tremuri, sau tremur eu? A terminat. Trece la Una Furtiva Lagrima. Te simt cum începi să tremuri, sau tremur eu? Asta, e viaţă, îmi zic. Asta, e viaţă, îmi şopteşti. Te iubesc, îţi zic.

• back to list   • back   • next

Măsură Nu ne-am iubit nici o dată. Nu ne-am iubit de sute de ori, de mii de ori, un număr fără de număr de ori. Crezi că e dragoste? Ce altceva ar putea să fie? Am rămas îngîndurat, căutam logica şi cu toate că o găseam, totuşi ceva îmi eşapa. Cum măsori dragoste? Încerc în kilograme, în kilometri, în kilowaţi, dar tot nu mă dumiresc. Vrei numaidecît să o măsori în ceva? Da, am răspuns, cu toate că nu eram convins că vroiam. Ai încercat în linişte? Asta m-a cam derutat. Şi cum măsori liniştea, în ce unităţi, în decibeli? Şi-a apropiat gura de urechea mea şi tot ce puteam auzi era răsuflul ei uşor. Am rămas aşa, minute, ore. De cîte ori ţi-am zis nu te iubesc? m-a întrebat, după cîteva zile de nemişcare. De cînd, adică. De vecie, mi-a răspuns. Am rămas iar pe gînduri. Adevărul era că niciodată. Adevărul e că niciodată, i-am răspuns pînă la urmă. A zîmbit. Vezi? Văd ce? Linişte, a răspuns. Am roşit. Am înţeles. Nu aştepta răspuns de la mine. Nu am răspuns.

• back to list   • back   • next

Sfîrşit de Basm Te urmăream, de ani de zile te urmăream, de secole. Tot învîrteam piatra timpului la stînga, iar şi iar şi iar te vedeam şi iar te urmăream, eu galopînd pe un cal năzdrăvan de partea asta a cortinei realităţii încîlţat cu cizme încins cu paloş însetat cu atîta frumuseţe că puteam umple treizeştrei de cărţi groase de un cot cu cuvinte, tu alergînd de partea cealaltă a cortinei încîlţată cu tenişi încinsă cu o sticlă de plastic însetată cu... sete. Nu mai rezistam – am tras paloşul am tăiat cortina în diagonală şi am pătruns în realitatea ta te-am înşfăcat de subsuori şi am lăsat calul să ne zboare la castelul meu, după lună... “farmec...” ţi-am şoptit la ureche şi cînd ai vrut să deschizi gura să zici ceva ţi-am pus degetul la buze “aşteaptă...” am şoptit, “cea frumoasă ca o mireasă...” Nu păreai nici mirată nici îngrijorată, doar ceva (să folosesc un cuvînt care l-am învăţat în lumea ta) perplexă. Aveai doar nevoie să te înviorezi şi te-am dus la un izvor răcoros ţi-am pregătit haine uscate din in fin trase la război de mii de păianjeni copleşiţi cu admiraţie pentru făptura care am adus-o la palat, şi pantofiori din praf de stele lipite fir de colb la fir de colb de mii de fluturi copleşiţi cu admiraţie pentru făptura care am adus-o la palat, şi coroniţă de flori de liliac împletite de mine timp de treizeştrei de ani în aşteptare, în admiraţie... “farmec...” ţi-am şoptit la ureche şi cînd ai vrut să deschizi gura să zici ceva ţi-am pus degetul la buze “aşteaptă...” am şoptit, “întîi crăiasă, pe urmă mireasă...” Te-am suit pe cal şi l-am lăsat să ne poarte pe unde îl ducea năravul sau prin coadă de cometă sau prin vîlvîtaie de soare sau prin bolovani uriaşi (care pe lumea ta le cheamă planete) unde viaţa abia începuse unde viaţa abia se terminase unde munţii se fărîmau şi mările se înspumau şi tu, agîţată la gîtul meu abia de aveai ochi pentru toate minunile dar şi pentru mine şi înapoi la palat ţi-am depus la picioare cele treizeştrei de cărţi groase de un cot pe care le aveam umplut cu frumuseţea ta înainte, sau acum, nu mai ştiam... “farmec...” ţi-am şoptit la ureche şi cînd ai vrut să deschizi gura să zici ceva ţi-am pus degetul la buze “aşteaptă...” am şoptit, “pe pat de mătasă să-mi fii mireasă...” Nu trebuia să întorc spatele. L-am întors, doar o clipă şi nu am văzut buzele cum îţi înfloresc şi cuvintele cum se răspîndesc dintre ele ca polen de primăvară “Este poate un telefon pe aici?” ai întrebat, inocentă. Farmecul s-a deşirat. Ca ia, ca praful de stele, ca aripile calului meu, ca cele treizeştrei de cărţi de un cot pline de frumuseţe s-au deşirat, s-au topit, diagonala ruptă în cortină s-a vindecat, ai deschis ochii. “Cînd să fii căzut?” te-ai întrebat ridicîndu-te şi şchiopătînd tot drumul pînă la casă. Ceva te zgîria la ceafă ai tras crenguţa care atîrna acolo şi te uitai, şi tot te uitai, şi tot te uitai. Liliac? La sfîrşit de Iulie? Ai tresărit, parcă ai auzit un nechez, parcă un număr de treizeştrei tot revenea în adiere portat de păianjeni, portat de fluturi... “Hei, trezeşte-te fato,” ţi-ai spus lăsînd crenguţa de liliac să cadă într-un coş de gunoi şi începînd să urci scările acasă.

• back to list   • back   • next

Sîn Cînd sînul tău biruie ocna-i pustie Şi-n palma mea cîntă a sa libertate Îl las să aprindă cu roşa-i mînie A buzelor poartă ş-a gurii cetate. Cu-a lebedii alb şi a pufului freamăt Aduce furtună în gloria serii Un tunet ce piere în clocot de geamăt Şi-o pace ce-aduce cu naşterea verii. Găsesc sfînt mormînt într-o vale-ncîntată Un murmur pătrunde prin fragede coaste Un caier s-aprinde în mintea-mi uscată Şi toarce din gîndu-mi a strofelor oaste. Căzut ca un cal pe tărîmul de luptă Eu zac şi privesc pe sub pleoape greoaie Cum mici bucăţele din inima-mi ruptă Încep să-nflorescă cu-a zorilor ploaie. Te las, părăsesc sîn de foc şi de viaţă În suflet sădit cu verset de-nviere, Îl duc cu-a tău zîmbet, cu-a ta dimineaţă, Cu-n... noli me tangere... vis... şi durere.

• back to list   • back   • next

ascuns am să mă ascund într-un buzunar în fundul plesnit unui vechi pahar sub o frunză dusă într-o vijelie ş-o frază pierdută într-o poezie, am să mă ascund sub zăvor de poartă în nucă crăpată şi petală moartă, am să mă ascund unde nu vei ştii c-acolo voi fi între morţi şi vii lîngă mîna-ţi stîngă cu vorba-mi nătîngă sub ie la piept în pantofu-ţi drept în visuri tîrzii printre lacrimi mii şi cu zori de zi la a mării fund. am să mă ascund neştiut de nime în veci de vecime prin căzute rime n-ai să ştii nici tu cînd te-alină vîntu că-i a meu cuvîntu ş-a meu a fost cîntu.

• back to list   • back   • next

Venit De vii am să leg clopoţei de alamă la vîrf de crenguţe uscate de soc Şi-n spice de aur spoit coroniţe pe pieptul ce-ascunde a inimii foc, Viori şapteş-şapte cu-arcuşuri bătute în verdele umed de palid smarald Cu corzi făurite de-a murgului coamă lucind bătăioasă-n a zilei erald Lega-voi de garduri pe margini de drumuri ce duc de acolo şi pînă aici Şi noaptea va plînge sfioasele stele căzute în luptă cu-a mei licurici, De vii am să ţintui cu cuie de aur potcoavele celui ce poart-a ta şea Şi şapte poteci am să semăn cu ghindă să crească stejarii ca inima mea, Condurii-ţi pătaţi cu petale albastre vor trece în şopot pîraie adînci Săpate cu ghearele mele crăpate prin foşnet de brazi şi prin prîsnet de stînci Iar ciute cu mure crescute prin coarne veni-vor să caute zîmbetul tău Şi-n poală să-ţi lase grăunte de doine pierdute-n neştire ş-a dorului hău. Cuvinte, poete. Eu cred că ţi-e... sete. Mi-e sete, mi-e foame, mi-e dor de un verde Ce-n fiece seară sub pleoape se pierde... De vii... am să-ţi leg panglicuţă la deget cu cap resfirat ca şuvite de in Şi dacă găsesc am să-ţi duc bucheţele cu roşul de roză sau albul de crin, De degetul mic am să ţin a ta mînă cu dreapta, cu stînga pantofii căzuţi Cînd tu ţopăiai în băltoaca verzuie şi eu rătăceam printre vecii pierduţi, De vii, ai să pleci fără pic amintire de-a buzelor must ce-a trecut, s-a acrit, De-a muzicii şoaptă în micul tău deget, cu roşul şi albul ce azi au murit.

• back to list   • back   • next

În. De. Tu nu mă în. La fel, tu nu mă de. În-curajezi. De-curajezi. Îmi laşi interpretarea. Mie. O interpretez cum vreau, asta-i definiţia interpretării, nu aşa? Interpretez. Interpretez că ai nevoie de cuvinte bătute în tindă să-ţi fie oglindă să-ţi fie de strajă să-ţi fie de vrajă că lumea se trece în rece pe vece şi fără dogoare tot viu ce e... moare. Stau pe terasă, creion în mîna dreaptă, caiet pe genunchi, Esenin lîngă mine, Coşbuc lîngă mine, o bere rece lasă spuma să mi se prelingă pe degetele stîngii amintindu-mi de zile trecute de mult de tot, zile înainte a te fi cunoscut înainte a te fii născut înainte de vara timpului. Culegeam castane abia crăpate din coaja lor zgrunţturoasă culegeam nuci abia crăpate din coaja lor amară, culegeam cărăbuşi şi mă uitam fermecat cum deschid întîi aripi rigide pe urmă aripi subţirele pe urmă zboară din palma mea deschisă. Mă uitam la melci codobelci care scoteau coarne boureşti pe leuştean culegeam lobodă sălbatică pentru adus a face ciorbă lăsam bondari să mi se caţere pe braţe, gîdilau, bîzîiau. Mai caut castane căzute, nuci noi, cărăbuşi, lobodă, bondari, tare aş vrea să caut de toate cu tine mînă în mînă sau genunchi lîngă genunchi sau întinşi pe o pătură subţire tu dormi şi eu îţi citesc poeziile altora şi tu nu le auzi, poate da cînd în cot te ridici şi mirată îmi zici că bătrîni licurici în vis ţi-au şoptit că un drum ţi-au croit cu cuvinte spoit. Te uiţi din cînd în cînd la lună? Ştii că şi eu mă uit, acelaş timp. Respiri teii? Îi respir şi eu prin nările tale prin plămînii tăi prin palmele tale care farmă micuţele floricele între ele şi pe urmă mi le întind pe faţă, pe piept pe buze ca să poţi să le lingi de pe ele şi să faci un ceai amărui îndulcit su siropul gurii tale care mi-l oferi pe vîrf de limbă. Cumperi şi zarzavat? Zîmbeşti. Da, zarzavat poate fi esenţa unei romantici abundante cînd tăiem pătrunjelul proaspăt, împreună, cînd tăiem mărarul proaspăt, împreună, cînd tăiem morcovei şi pătlăgele şi castraveciori împreună şi le împrăştiem pe pătura subţire ca să-ţi ţie de saltea groasă şi după ce îţi dau jos sandalele şi îţi dezvelesc corpul ne rotim în ele cum ar roti pîrîul pietricele cum ar roti privighetoarea limba ei de dimineaţă cum ar roti hămesitul pîinicele calde abia ieşite din cuptor şi-i ard mîinile şi-i ard buzele şi-i arde corpul răvăşit sub securea foametii, ardem ca iască uscată în foc aruncată cu iz de femeie şi colb de scînteie şi-n picuri de soare uităm de candoare. Tu nu mă în. La fel, tu nu mă de. Un roman şi romanţă fără început şi fără sfîrşit care-şi împletesc lianele înăuntru creierului meu şi construiesc acolo palate şi păduri munţi şi mări castele şi codri şi un eu buimăcit şi fericit împleteşte pături din fraze şi iubiri din cuvinte şi năzuinţe din litere le tencuieşte pe toate cu semne de puctuaţie şi nu întotdeauna cu reguli de ortografie şi ţi le oferă necondiţional. Depinde de... nimic. Depinde de... tot. Tot ce creşte înăuntru coastelor mele alături de bubuit şi alături de linişte. Tinereţe fără Bătrîneţe şi Viaţă fără de Moarte, ziceau basmele. Iubire cu nicio Căire şi Ruget în lacăt de Cuget zic eu şi nu pot să opresc. Mă ierţi? Nulla dies sine linea.

• back to list   • back   • next

Mistreţ Am început să-ţi număr creţurile. “Am creţuri?” Am început să-ţi număr creţurile. Cînd am terminat, ai început şi tu să le numeri pe a mele. “Hei, şi tu ai creţuri!” ai strigat de parcă erai Columb văzînd presupusa India şi un moment m-am temut că vecinii au să bată în perete, dar erau la mare. Cînd am terminat, ai început şi tu să le numeri pe a mele. Dar nu păreai mulţumită, aşa că ai început din nou. După a treia oară mi-ai zic că pesemne greşeai mereu (nu-i mirare mi-am zis dar nu ţi-am zis) că de fiece dată ieşea alt număr. M-ai vîrît şi pe mine în dubii, poate am greşit şi eu şi am numărat şi eu iarăşi. A ieşit alt număr. O diferenţă de doi dar totuşi inadmisibil. Am discutat situaţia între noi, şi ne-am decis să numărăm fiecare de zece ori şi pe urmă sau decidem după care iese de mai multe ori sau luăm media valorilor numărate sau facem un graf Gaussian şi dacă deviaţia standartă este de... “Am găsit unul alb.” “Imposibil.” “Să-l tai să ţi-l arăt?” “Să nu îndrăzneşti.” Am lucrat greu, amîndoi, sudorile şiroiau pe noi ca izvoare de munte, dar nu numai din cauza muncii grele. “Lasă-te de gîndurile alelalte,” mi-ai tras un ghiont. M-am lăsat, deocamdată. Păcat că nu puteam să le numărăm singuri, fiecare a lui, eram făcuţi poate din lut dar după ce Dumnezeu a vîrît şi oase în noi asta a redus flexiunea în mod considerabil. Am considerat un moment dat să utilizăm ceva vopseală cu un penson subţirel ca să vopsim fiecare firicel numărat să nu-l numărăm de două ori dar după ce ne-a sărit vopseala în ochi şi am demolat trei rînduri de aşternut ne-am lăsat de metoda asta. “Poate le radem şi le numărăm apoi pe masă?...” dar ghiontul reînoit m-a readus pe pămînt. Eu am ajuns la şapte numărători. Tu la opt. Sau erai mai harnică sau mai interesată (mi-am zis dar nu ţi-am zis). “Ştii,” am încercat, “împrejurimile obiectivului nostru ştiinţific au şi o altă semnificaţie.” “Un alt uz, vrei să zici.” “Da, vreau să zic dar mă tem de ghionturile tale.” “Laşule!” “Da, acuzaţie admisă.” Ai sărit pe mine ca o lupoaică, ca o leoaică, ca o femeie şi după ce ne-am ciufulit creţurile în mod reciproc şi pesemne că am şi pierdut cîteva în încăierarea ce a urmat n-am avut încotro şi am început număratul din nou. Scrisul istoriei umane este o sarcină grea, oameni buni. “Adică ai de gînd să scrii ‘asta’ în cărţile de istorie?” “Păi doar facem aici o investigare ştiinţifică get-beget. Generaţiile următoare vor decide relevanţa rezultatelor cercetării noastre pentru soarta unei umanităţi în căutarea ţelului ei pe pămînt.” Mă simţeam mare, uriaş, de aveam o medalie mi-aş fi prins-o cu un bold de cămaşă, dacă aş fi purtat una. “Eşti sigur că asta-i ceva adecvat pentru cărţile de istorie? Nu mai curînd biologie? Sau anatomie?” Da, poate zoologie (mi-am zis dar nu ţi-am zis, cu toate că nu eram sigur că nu mă iei în zeflemea). “Şi...” ai continuat privindu-mă pe sub pleoape jumate lăsate peste ochi de căprioară de un verde de frunză, vara, sub roua abia căzută, “...nu crezi, totuşi, cu toate că soarta umanităţii e în joc, că avem nevoie şi noi de ceva... intimitate?” Ai început să numeri din nou, pesemne conştiinţa ta ştiinţifică mai mare chiar ca a mea dar cînd ai sărit pe mine iarăşi ca o lupoaică, ca o leoaică, ca o femeie şi după ce te-am lăsat să-ţi faci treaba şi m-ai lăsat să-mi fac treaba am început să suspect că poate încercai să mă convingi în mod serios şi chestiile cu ştiinţele erau ceva secundar, sau terţiar. Intimitate? Hmm!... Era rîndul meu să încep iar număratul. “Spune, tu crezi chiar că cineva o să citească scrisul ăsta în afară de tine?” Aveam un punct crucial acolo. Te-ai uitat la mine, îngîndurată. “Zi, şi de ce ai chemat scrisul ăsta ‘Mistreţ’?” Am rîs pe sub mustaţă, chiar aveam una. “Pai dacă îl chemam ‘Creţ’ atunci s-ar fi ridicat la rangul trei în vînzări pe Amazon. Dar cine o să facă un search pentru ‘Mistreţ’? Lumea ştiinţifică pierde, dar secretul rămîne al nostru, pe veci. Şi, în plus, cuvintele rimează între ele aşa că mă simt şi poet.” “Ah, eşti aşa de inteligent,” ai zis, plină cu atîta admiraţie că mi-ai prins medalia (de unde ai luat-o?) cu un bold pe piept... nu, nu purtam cămaşă. Închipuiţi-vă cum am urlat. Dacă vecinii nu erau la mare ar fi dat jos peretele cu un baros. Zeflemea sau nu dar am sărit sub tine lupoaică, leoaică, femeie şi tot ce mai îmi amintesc este partea deţinută de ‘femeie’. O, Doamne, da ce femeie...

• back to list   • back   • next

fel şi fel de anotimpuri am lăsat vara să zboare peste mare, peste rîuri şi pîrîuri, peste timpuri, anotimpuri peste mine, fără tine. şi a fost ş-o primăvară cam-nainte de cea vară? a fost cu dulci ciute neştiute, cu visări prin alte ţări, cu fetiţe cu cosiţe şi cu zîne sau hapsîne sau alese ca crăiese, ca regine, fără tine, ca mirese. toamna? doamna? fără glas şi fără pas ş-a făcut aici popas, nestemată nechemată cu-a ei frunză de-aur gloată vara verii ş-a durerii de prin nouri se coboară ş-a ei vară ş-o omoară şi pe mine, fără tine. ce rămîne-atuncea, iarna... uite ş-anceput povarna, iarnă, iarnă, la lucarnă ai plouat pe mine zile cu gîndirile-mi febrile sau debile, inutile mi-ai dus soare sub ninsoare şi pe şale-ai pus ocale da chiar fie poate-un mîine dar de mîine nu-i poimîine, dormi tăciune, dormi cărbune dormi vioară ş-a ei strune... totuşi, nu-i amar de mine fincă te-am ştiut... pe tine.

• back to list   • back   • next

Da, şi atunci. Din ziare, citat din România Trăieşte: domnul profesor Ionel Ceahlăulungu, după o activitate arheologică intensă la poalele Ceahlăului (ce coincidenţă) şi un studiu de mai mult de zece ani (!) a reuşit să creeze un dicţionar al limbii utilizate în perioada Paleoliticului tîrziu, pe bază de semne şi desene descoperite într-o varietate de peşteri şi văgăuni din regiune. După studiile sale, hominidii din acea perioadă aveau deja inclinaţii artistice, mai ales (nu o să ghiciţi)... poetice, şi redăm aici în exclusivitate primul document tradus de prea stimatul profesor. Limba vorbită şi scrisă fiind încă la un stadiu primitiv de evoluţie, parte din cuvinte au fost adăugate ca să creeze o sintaxă mai clară pentru cititorul modern; ca cititorul să aibe totuşi o privire completă, redăm şi versiunea originală. Este clar că acest poem descrie cu o duioşie intensă aliniată cu o cruditate intensă, o poveste de dragoste. O poveste de dragoste, scuzaţi-ne, erotică. Firi sensibile – sunteţi avertizate. La întrebarea dacă acest studiu îi va aduce premiul Nobel, professorul Ceahlăulungu a răspuns cu flerul său habitual: “Depinde de calitatea poeziei originale; în orice caz continui să traduc şi restul ‘colecţiei’”. Stimate professor, va urăm succes! Redacţia. * traducerea versiune originală... păr negru tăciune pădure ars fulger ochi verde frunze ies apă cade cer peşteră urşi gigantic mîncat mere găsit fraţi surori apărător oi găsit rănită gheare brad rupt căzut stîncă verde pădure apucat păr tăciune tras munte peşteră oi lemne pietre scos păr păduchi scos picioare aşchii ars toate ars foc bucată carne mîncat prins rană coajă udă copac frunze mici oprit sînge nu pătrunde corp slabă frumoasă frică trei sori trei luni muşcat umăr lins sînge muşcat umăr lins sînge peşteră ars răni acoperit răşină legat jur gît şirag pietre găurit oase găurit jur corp fel blăni spini flori tăciuni stins păzit animale mare patru rău doi picioare şapte sori şapte luni apă cer floare roşie legat mînă tu mînă eu liană tras apă curgătoare nu ştiut aşezat piatră lată apă curge apă şters carne sînge noroi negru tăciune verde iarbă ridicat cade blăni spini flori uscat rămas goală frumoasă foc mistuie pădure frumoasă flori roşu umplă cîmp călcat măcinat învîrte cap coroană spini uscaţi legat capăt păr jos spate jos blăni frunze spini apărare piatră mînă pus sub apă curge picioare genunchi faţă spălat genunchi picioare lins curat parte pătrundere ridicat picioare pus mîini parte alăptare mici împins genunchi faţă spăl genunchi picioare ling curat parte aşteaptă pătrundere tras picioare arătat culcuş acoperit iarbă moale pene moi blăni moi făcut mulţi sori zis acum pătruns ia viaţă eu dăruit viaţă depărtat picioare unul altul tras peste tu nu ştiu fac adus corp meu tu nu ştiu odată strigat pătrundere nu ştiu de ce început mîncat buze nu ştiu de ce simt revărs tu de ce vrei omori trezit moarte găsit cap tu piept eu tu sînge plînge nu frică mine urşi pădure spus acum mulţi sori mic alăptat amîndoi tu vînat aduce hrană păzit între sori moarte amîndoi acum nu teamă moarte noi oprit nu spus murit multe tu acum ştiut toţi găsit peşteră moarte plăcere mare mîncare mult termin semne duc tu caut mor tu iar iar iar * traducerea interpretată şi corectată... cea cu părul negru ca tăciunele rămas din pădurea arsă de fulger cea cu ochii verzi ca frunzele abia ieşite sub apa ce cădea din cer te-au izgonit din peştera ta urşii gigantici şi ţi-au mîncat merele şi nu îţi mai găseşti fraţii şi surorile şi apărătorul şi oile şi te-am găsit rănită de gheare sub bradul rupt căzut sub o stîncă verde ca pădurea te-am apucat de părul de tăciune şi te-am tras sus pe munte la peştera mea unde trăiam cu oile mele şi cu lemnele mele şi cu pietrele mele am scos din părul tău păduchii şi am scos din picioarele tale aşchiile le-am ars toate şi am ars pe foc o bucată de carne care ai mîncat am prins de rana ta coajă udă de copac cu frunze mici să opresc sîngele dar nu am pătruns în corpul tău fiindcă erai prea slabă şi prea frumoasă şi aveai frică dar după trei sori şi trei luni mi-ai muşcat umărul şi lins sîngele ca să fiu al tău şi eu ţi-am muşcat umărul şi lins sîngele ca să fii a mea şi a peşterii mele am ars rănile şi le-am acoperit cu răşină de brad şi ţi-am legat în jurul gîtului şirag de pietre găurite şi oase găurite şi ţi-am pus în jur de corp fel şi fel de blăni şi spini şi flori uscate şi tăciuni stinşi să te păzească de animale mari pe patru şi de alţii răi pe două picioare după şapte sori şi şapte luni şi apă din cer cu miros de floare roşie ai legat mîna ta de mîna mea cu o liană şi m-ai tras la apa curgătoare care nu am ştiut-o unde te-ai aşezat pe o piatră lată sub apa curgătoare şi apa ţi-a şters carnea de sînge şi de noroi şi de negru de tăciune şi de verde de iarbă te-ai ridicat şi ai lăsat sa cadă blănile şi spinii şi florile uscate şi ai rămas goală frumoasă ca focul ce mistuie pădurea frumoasă ca florile roşii care umplă cîmpul şi care călcate şi măcinate ne învîrtesc capul numai coroana de spini uscaţi legată la capăt de păr lăsat jos în spate a rămas mi-ai dat jos blănile şi frunzele şi spinii de apărare şi piatra din mînă şi m-ai pus şi pe mine sub apa curgătoare dar în picioare te-ai pus în genunchi în faţa mea şi mi-ai spălat genunchii şi mi-ai spălat picioarele şi mi-ai lins curată partea mea de pătrundere în tine te-ai ridicat în picioare şi mi-ai pus mîinile sub partea ta de alăptare a micilor pe urmă m-ai împins în genunchi în faţa ta să-ţi spăl genunchii să-ţi spăl picioarele să-ţi ling curată partea ta ce aştepta pătrunderea mea în tine m-ai tras înapoi în picioare şi mi-ai arătat culcuş acoperit cu iarbă moale şi pene moi şi blăni moi făcut de mulţi sori ai zis şi acum pătrunde-mă şi ia-mi viaţa şi eu am să-ţi dăruiesc viaţă şi ai depărtat picioarele unul de altul şi m-ai tras peste tine şi nu ştiam ce să fac aşa că mi-ai adus corpul meu într-al tău şi nu ştiu de ce odată ai strigat cînd te-am pătruns şi nu ştiu de ce ai început să-mi mănînci buzele şi nu ştiu de ce am simţit că mă revărs în tine şi de ce vrei să mă omori dar cînd m-am trezit din moarte am găsit capul tău pe pieptul meu şi tu sîngerai şi plîngeai dar nu mai aveai frică nici de mine şi nici de urşi şi nici de pădure ai spus acum în mulţi sori o să avem un mic şi vă voi alăpta pe amîndoi şi tu vei vîna şi ne vei aduce hrană şi ne vei păzi şi cîteodată vom muri amîndoi iarăşi dar acum nu mai îţi este teamă de moartea noastră şi te-ai oprit şi nu ai mai spus am mai murit de multe ori cu tine acum lasă să ştie toţi care vor găsi peştera noastră că moartea este o plăcere la fel de mare ca şi mîncarea chiar mai mult uite termin semnele astea şi mă duc să te caut să mor cu tine iar şi iar şi iar * PS. L-am întrebat pe domnul professor: “Professor Ceahlăulungu, înţeleg că sunteţi sigur de traducere, dar sunteţi sigur şi de interpretare, de corecţie?” la care el a răspuns într-un mod surprinzător: “Voi uitaţi că poezia aparţine mai puţin artelor literare şi mai mult ştiinţelor exacte. Face obiecţie cineva faptului că 1+1=2? Nu. În poezie la fel, este un singur fel a răspunde la o întrebare bine definită. De aceia – da, sunt sigur.” Pe urmă a mai adăugat o declaraţie şocantă. “Am găsit cîteva scobituri pline de sînge închegat, bine păstrat, şi am făcut teste de ADN şi ARN pe el. Pare că scriitorul a fost unul din străbunicii mei, de-nainte cu cîteva zeci de mii de ani.” Ce să vă zicem, am aplaudat toţi ca nebunii. Domnul professor Ceahlăulungu, jos căciula! Redacţia.

• back to list   • back   • next

Vizibil M-am sculat azi noapte cu un vizibil dezir de tine. Nu, nu de mine, de tine îţi zic, păi eu cînd mă duc în baie închid şi lumina şi ochii să nu mă văd în oglindă, doamne fereşte mai mă schimb în piatră, cine ştie, sau mai rău – în ghips. Nu, nici de aprozăreasa din colţ, cea care cu a ei 113 ani are un corp care ar face verde de invidie şi Cosînzeana şi Bo Derek (tot 113 ani, cred?) dar ultima dată cînd mi-a zîmbit şi a uitat să-şi pună dinţii am uitat şi de corp şi de Cosînzeana (şi de Bo Derek, cred), şi nici de bărbatu aprozăresei dus din lume acum 23 de ani, păi asta m-ar face un... ceva... inexprimabil. Nu, nici de Liz Taylor, săraca, cea mai frumoasă femeie din lume după Tereza care, şi ea, după tine. Nici de Florica lui Tomazian, de Ileana lui Frumos de Ela lui Gheorghidiu de Eva lui Adam (nu-i ştiu ăstuia numele de familie). De tine. Ruşine? Dacă am sau mi-a fost? De ce adică? Ah, vizibilitatea dezirului? Of, of, of măi fată, ce-ţi mai trece ţie în cap... m-am sculat cu lacrimi în ochi, este ceva mai vizibil ca asta?

• back to list   • back   • next

Măşti... măi, nişte tîmpenii... M-am mascat în copac, cred că era un tei că altfel de ce m-aş fi mascat în copac, numai ca să pot să te urmăresc cînd alergi pe acolo (hei, sunt copac, nu pot să şi fug după tine) şi poate cînd ajungi lîngă mine ai să poposeşti o clipă ai să pui palma ta pe scoarţa mea, adică a măştii mele, adică... înţelegi, nu? ca să poţi să tragi în plămîni mirosul de tei (sunt deajunşi tei pe acolo, ai să crezi că e de la mine) şi eu am să mă aprind acolo unde mîna ta atinge dar nu am să ard chiar că prea am să asud şi poate chiar o să te sprijini de mine şi eu am să-ţi simt spatele şi am să-ţi mîngîi spatele (ai să crezi că-s furnici) şi am să-ţi miros spatele şi am să-ţi sărut spatele dar vezi să nu încerci să mă tragi afară din rădăcini à la Baloo a lui Disney să-ţi scarpini spatele cu mine că atunci ai să vezi că am pantofi nu rădăcini poate chiar sandale fără ciorapi şi ai să mă crezi un lă-mă-mamă şi magia o să se rupă şi ai să începi să fugi iar fără ca să pot să te prind (cîntăresc o groază toate crengile astea) şi am să te pierd. M-am mascat în bancă de parc, verde cu maro şi cu scînduri înguste maro cu verde şi cu spetează verde pe o parte şi maro pe cealaltă şi cînd ai să oboseşti de atîta alergătură ai să te aşezi pe mine şi eu am să-ţi simt... şi eu am să-ţi ating... şi eu am să-ţi miros... şi am să mă îndoi sub tine nu că eşti grea da că devin mormoloc în beţia mea şi dacă te mai şi alungeşti pe mine întîi pe burtă, pe urmă pe spate, pe urmă iar pe burtă dar cu coatele înfipte în mine eu în loc să urlu de durere am să cînt de fericire pînă mai vine un golan pe acolo cu gacica lui şi te alungă şi începe să scobească în mine o poezie groazincă, cică de dragoste care zice EU UBSC (e şi analfabet) O PATĂ (F’ul pare un P) FRUMOS (na, că-i şi idiot şi de legat, e acelaş golan care a vrut să scobească un alt cică poem cînd eram mascat copac şi am lăsat să-i cadă o nucă de cocos în cap... hei, cocos din tei... haha şi a fugit de nu-l mai prindea nici gacica lui care era campioană de cros) şi îl pocnesc cu o scîndură mai îngustă acolo unde trebuia să-l doară mai mult şi te pierd. M-am mai mascat şi în lingerie, nu, nu fraţilor, adică soră, nu lingeria “aia” ci o lingerie cumsecade, o batistă de mătase albă (da, e lingerie, pariem? pe ce? aha, nu îndrăzneşti) brodată cu un trandafir de mătase roşie (tare-am mai urlat eu în timp ce îmi brodam trandafirul dar n-ai să ştii niciodată) şi cînd ai să asuzi în timpul alergatului ai să mă scoţi dintre sîni (hei, sunt eu de vină că m-ai dosit acolo?) şi ai să-ţi ştergi palmele fine şi ai să-ţi ştergi fruntea fină şi ai să-ţi ştergi obrajii fini şi ai să-ţi ştergi gura cu mine şi rujul o să mă înebunescă cu patimi neîmplinite şi tocmai cînd erai să te ştergi cu mine între sîni a trecut pe acolo golanul ăla cu gacica lui (alta, asta era campioană la saltul cu prăjină) şi ţi-a zmuls-o din mînă răzînd cu răutate i-a dat-o gacicii dar, hei, nu-s făcut eu cu degetul, am tras în ea cu acul cu care mi-am brodat trandafirul că a început ea să sară cu prăjina că nici el nu o mai putea prinde (el n-avea prăjină) dar magia s-a rupt, te-am pierdut. M-am mascat în lighean să-ţi spăl picioarele. M-am mascat în clanţă să mă strîngi cu palma. M-am mascat în pieptăn să-ţi număr firele de păr. În cireaşă să muşti în mine. În lună să visezi la mine. În băltoacă să sari peste mine. În ce nu m-am mascat? Dar, curios, nu m-ai recunoscut nici o dată. Sau...sau poate... ştiai şi sperai la o viitoare mască? Nu ştiu. Dar în caz că, continui cu mascatul. Sau ar fi asta măscăriciune? Nu ştiu. (Sunt şi eu un fel de analfabet al ştiutului.) Nici nu vreau să aflu. Poate odată ai să mă descoperi sau ai să vrei să recunoşti că m-ai descoperit şi ai să-mi povesteşti o poveste de dragoste? Că tare îmi mai plac poveştile dragoste, chiar şi cele care nu se termină bine. Că dragostea e dragoste. Începe cu D, se termină cu A. Ca... da.

• back to list   • back   • next

Sigur Sigur. Încerc. Să te copleşesc, să te înec, să te îmbrac în cuvinte fără minte în indicii şi suplicii le-nţelegi şi le negi fin’că viaţă fără ceaţă e ca cartea începută de citit la sfîrşit. Sigur. Continuu. Să număr paşii făcuţi fără să-ţi ţin mîna să re-dansez dansul dansat dar terminat cu toate că muzica continuă să mă surzească în lipsa ta şi ard foi după foi scrise netrimise uscate uitate rupte din caiete pline de pete de cerneală şi smoală de lacrimi şi patimi de scîntei şi tei. Da, sigur. Am să opresc. Odată. Deodată. O linişte tăiată la cuţit. Ai să ştii, îţi promit că ai să ştii cînd se va rupe ceva în tine fără nume sau renume fără ştire sau privire ca o cioară ce mai zboară numai ca la ea să moară fără goarnă ca o iarnă ce deodată se coboară fără semn de primăvară.

• back to list   • back   • next

ignoranţă nimeni nu ştie de hîrtie nimeni nu ştie de cuvînt frînt în vînt nimeni nu ştie de cea carte pus-aparte pentru zilele tîrzie cînd hîrtie va să fie podul între-a mea vecie cu-a sa inimă oprită şi-a ta inimă topită.

• back to list   • back   • next

Focul Focul a rămas. În inimă, în corp, în suflet, în ardoare ca un cuptor ca un furnal ca o gaură în centrul pămîntului care îşi mai aminteşte că a fost odată soare. Arde.

• back to list   • back   • next

Adevărul Simplu Spune mie măi fetiţă Cine-ţi da aşa guriţă Cu-a ei buză-n roş de sînge Uite, dor de ea mă frînge. O, fragilă căprioară Zi, culoarea roşioară Ce-n obraz mereu apare Uite, c-o găsesc în soare. Domnişoar-a vieţii mele Îţi invadă mii de stele Ochiu-ţi şi adîncu-i verde Uite, sufletu-mi se pierde. Corpu-ţi trestie fugară Sînu-ţi alb sculptură-n ceară Degetele-ţi rîndunele Între crini şi micşunele Pielea-ţi a iubirii ie Coapsa-ţi răget şi mînie... Ce-aş mai scrie... strofe multe Erudite sau inculte Dar de-aş scrie-o Iliadă Tot ar fi doar o grămadă De cuvinte făurite În momente aiurite. Adevărul simplu este, Nu legendă sau poveste, Nu confete, nu paiete... Eşti făcută cu-a mea sete C-o iubire-n ani o mie Şi-a mea foame... temelie.

• back to list   • back   • next

Scrisoarea Încerc să scriu o scrisoare de dragoste. Aştern şiraguri de perle pe hîrtie – gînduri, dorinţe, speranţe, toate tri-dimensionale inadecvate pentru mediul bi-dimensioanl care este hîrtia şi încerc să le forţez să pătrundă, să aparţină le moleşesc cu metafore, cu oximoroane, cu rime le farm cu palma, cu ciocanul, cu o piatră pînă se fac praf şi uite vine un vînt de oriunde şi le risipeşte şi nu rămîne nimic, nici măcar resturi de sidef. Atunci cum să scriu o scrisoare de dragoste? Poate cu fărîme de cremene în loc de perle? Poate cu boabe de mazăre, cu sîmburi de cireaşă, cu picături de răşină, cu bile de oţel? Dacă aş ştii că pătrunde la tine aş scrie şi cu bulgări de lut ars. Încerc să cîntăresc o rază de soare. Încerc să număr bătaia de aripă a unui flutur într-un minut. Încerc să urmăresc cu ochii o libelulă peste iaz. Mai uşor, mult mai uşor decît a scrie o scrisoare de dragoste. Nu mă crezi dar vezi că nu vine aşa că crezi că poate dragostea nu e chiar dragoste. Cu toate că e. Aşa că continui să aştepţi. Chiar dacă nu vine fiindcă nu crezi ceea ce crezi. Eu încerc mai departe pînă reuşesc sau mor încercînd, ha, care nu-i mare lucru. Ştii ce mi-a venit deodată, uite, aşa, cu ochii pierduţi în zare? Că dragoste cu un singur îndrăgostit tot dragoste e. Da, o fi ea ca o vioară fără arcuş, poate chiar fără coarde, dar vezi de găseşti un bun cobzar şi vezi că scoate el din ea o poezie cum un întreg cor ceresc nu ar putea a scoate, chiar dacă tot ce poate el face e să bată în ea ca într-o tobă. Problema mea e că sunt un prost cobzar. Şi corul ceresc se îneacă în rîsete. Bine, uite, totuşi am reuşit să scriu un fel de scrisoare, poate chiar de dragoste, tu nu ştii. De dragoste, ştiu eu.

• back to list   • back   • next

Poeţi Dacă ar fi trei poeţi în mine s-ar război între ei pentru a fi cel ce-ţi spune că ochii tăi sunt mănăstiri construite sub pisc de munte atinse numai de şoimii de pază, cufundate în tăcerea de fund de mare unde numai nisipul şi vulcanul trăieşte, scăldate în lumina a mii candele aprinse înăuntru de mîini străvezii şi îndemînatice. Dacă ar fi doi poeţi în mine s-ar război între ei pentru a fi cel ce-ţi spune că călcîiele tale lasă imprinte de inimi cînd se ridică de pe nisipul umed, că gleznele tale sunt trase prin inele de codiţă de cireaşă, că genunchii tăi sunt sculptaţi de marii meşteri ai Renaşterii. Dacă ar fi un singur poet în mine s-ar război cu toate forţele care ar încerca să-l priveze de sarcina a fi cel ce-ţi spune că sînii tăi îmbracă pămîntul cum coroana solară îmbracă soarele la sfîrşitul eclipsei, că albul lor orbeşte ca trei anotimpuri de zăpadă căzute unul peste altul, că fragii lor ar crăpa şi colţii unui căpcăun care s-ar încumeta. Dar nu-i nici un poet în mine, sunt doar eu, singur. Nu mă războiesc. Nu am ce spune. Mă închin doar la ochi, la călcîie, la glezne, la genunchi, mă închin la sîni şi cînd mă scol din rugă aştept pămîntul să se deschidă sub mine şi să-mi înghită ruşinea unei lipse de expresie de neiertat.

• back to list   • back   • next

Momentul Momentul... e venit. Ireziztibil. Flămînd. * Cheia-n broască se roteşte, Din oglindă te păzeşte O făptură minunată           te priveşte. Prima-i rochia să cadă, După dînsa fac paradă Toate pînzurile fine De pe formele-ţi divine,           cad grămadă. Sînu alb cu roşu-i soare, Coapsa-n pumnu-i de dogoare, Flacăra-n a vieţii cuşcă Scoate ghiarele şi muşcă           în pudoare. Mîna-ţi corpul netezeşte Focul cărnii se trezeşte Te străpunge-ntîi pumnalul Poi te mistuie furnalul,           te topeşte. * Momentul... e plecat. Domolit. Sătul. * Un soare-aprinde-un dos de deal, O rază mătură un mal, O linişe, un dar ceresc Doar gîndurile te lovesc           val după val. Căzută din lumină, zaci Pe patul umed, între maci, Te-ntrebi...”...să chem pe cel poet Ce-ar fi cu mine, în duet           căzut?...” ...dar taci. Te spală apa de păcat, Un vînt culege, tulburat A tale veştede fiori Şi ameţit te-mbracă-n flori           cu suflu-i beat. Revine pacea din război, Tragi pînzurile înapoi Furtuna-n piept s-a liniştit S-a dus parfumul, biruit           cu-a lui convoi. * Momentul... e pierdut. Indiferent. Uitat. * Iei un creion, o foaie de hîrtie şi începi să scrii. Iubitule, aseară ne-am iubit. Citeşti şi re-citeşti, trei ore la rînd. Împătureşti foaia în trei o pui într-un plic îl lipeşti scrii pe el adresa destinatarului pe urmă îl ridici de un colţ aprinzi un chibrit şi priveşti cum flacăra îţi mistuieşte visul. Nici nu simţi cînd văpaia te ajunge la mînă şi îţi arde vîrfurile degetelor, au fost arse deja acum cîteva ore trecute.

• back to list   • back   • next

Întălniri cu oameni, cîini, şi felurite arătănii Mă culc cu cîinii-n cimitir Ne părtăşim acelaş zbir Ce trece-n vuiet lîngă noi Făr-a se uite înapoi, La om îi zice-adesea... Timp M-a părăsit c-un anotimp Unde rămîn, cu-a mei căţei, Îmi zice “vrei sau chiar nu vrei Acuş cu toţii-o să plecaţi Şi cîini şi oameni, fraţi şi fraţi, Veţi adormi un ultim azi La cimitir sub falnici brazi Îmbrăţişaţi, înc-un salut Şi vă întorc eu, lut la lut.” Cu cîinii-adorm pe un mormînt, E-a unui păcătos, sau sfînt, O văd că-i neagră haina ei Îi plac şi oameni şi căţei, Îi zice... Moarte pe la om În stînga duce un chilom În dreapta coasa ţine drept Şi-mi zice “eşti băiat deştept Păi după iarnă nu-i nimic De-i fi bogat, de-i fi calic, De cîini, de oameni mari sau mici Doar nu crezi că rămîi aici Auzi, cum coasa mi-o ascut? Las' că vă-ntorc eu, lut la lut.” Încep să rîd, încep să-njur Cu cîinii haită împrejur Oi fi dat eu în iarnă ieri Dar tot mai am cîteva seri, Mă uit la... Viaţă, albu-i voal Cu zîmbetu-i proverbial Şi ochiu-i verde ca-n poveşti Îmi aminteşte “mai trăieşti Fii om, fii cîine, fii ce-oi fii Porţi rană-n piept şi poezii Să faci un nai din fir de pai Un vis să ai un vis să dai Seamănă vrajă, ş-un sărut Ş-aprinde-un foc, în lut şi lut.”

• back to list   • back   • next

Băltoacă Cînd Elvis a murit, au rămas sute, mii de cîntece necompuse, necîntate. Cînd eu am să mor, au să rămînă sute, mii de poezii nescrise, necitite. Un singur cititor, adevărat, dar cel mai important cititor de la invenţia scrisului şi pînă azi, şi pînă după azi. Doar o picătură într-un ocean s-ar zice dacă s-ar zice dar poate ascuţim definiţia oleacă, mai curînd o băltoacă, nu crezi? O băltoacă, a ta, apă curată, îţi promit, poţi să-ţi speli cu ea faţa poţi să-ţi speli cu ea picioarele deget după deget poţi să şi bei din ea, o, sigur, înainte de îţi speli picioarele. Ai să găseşti un gust ceva între amărui şi acrişor şi dulceag dar mai mult ca gust ai să găseşti în ea un miros, distinct, un miros de femeie şi femeia are un nume. Tu. Seara înspre noapte cînd soarele îmbracă luna în argint şi luna îmi îmbracă ochii în rouă deschid o carte, o răsfoiesc, îmi scufund faţa în ea o las deschisă deschid încă una încă una, toate care le am şi las parfumul să emane, să mă îmbrace, să mă învelească cu amintiri netrăite de tine, de corpul tău, să mă înece în viaţă.

• back to list   • back   • next

Nici Noroi Sfînta lună zace moartă În băltoaca lîngă poartă, Împrejuru-i moarte stele Ici şi colo rîndunele...           mor şi ele? Bate amintirea-n geamuri, Frunze putrezesc pe ramuri Pîn' ce-n urmă, gălbejite Cad sub ropot de copite,           părăsite. Cade bradul sub secure, Lupul urlă prin pădure, Pleac-o toamnă, vine-o iarnă, O mîhnire suflă-n goarnă,           vaiet toarnă. Foaie-n alb, despăturită, O peniţă, îndoită Încălcesc cuvinte multe De-ar fi culte, sau inculte           sau oculte. Fraze cu gîndiri ascunse Şi de tainic dor pătrunse Desenate pe hîrtie Ca un glas în aurie           colivie. Stihuri lungi, întortocheate Strofe-n patimă pătate, Şuier, rugăciuni, cîntare, Mure dulci, cireşi amare           şi-ntrebare. Psalmi, aluzii şi versete, Metafore, şansonete, O aştern, neroada gloată Poate totuşi să răzbată?...           niciodată. Mîna-ncet îmi amorţeşte, Cugetul mă părăseşte, Pleoapa-mi cade înapoi Nu rămîne din noi doi           nici noroi.

• back to list   • back   • next

Rătăciri Rătăcesc, pe plăjile unei piei zugrăvită în aur de dogoarea unui soare necruţător caut linişte între stropi de sudoare şi firicele mărunte de papură străvezie pe ici pe colo un cutremur uşurel cînd vîrfuri de deget îşi pierd cumpăna şi trag după ele vîrfuri de papură încîrligate sub unghii trecătoare pînă la o adiere de vînt uşurătoare pînă la viitorul inevitabil cutremur. Rătăcesc, pe rămăşiţe de piele zugrăvită în zăpadă ascunse de ghiarele cotropitorului soare sub un blindaj impenetrabil de fibre extrase din latex şi amestecate cu lycra acum liberate pentru a-mi uşura invazia sau tactilă sau vizuală sau olfactivă (o cîte cuvinte anatomice ne-poetice ne-romantice ne-pasionate ne-iertate) şi de-aş fi avut cinzeşcinci de simţuri tot năucit aş fi rămas de atîta frumuseţe. Rătăcesc, cu ochii cu mîinile cu picioarele desculţe în jurul făpturii care mi-a încredinţat culorile şi încep să presar la hotarul între aur şi zăpadă munţi de nisip fin şi valuri de orez crud şi scoici sparte bucăţele şi pietricele de cremene şi petale de crin şi liliac şi trandafir şi iasomie zic întoarcete! zice dacă mă întorc totul cade! zic pe urmă o să te întorci iar şi iar şi iar! şi am presărat hotarele iar şi iar şi iar neobosit pînă neobositul a obosit şi m-a cules la sînul ei. Rătăciţi, sfîrcul ei rătăcit undeva înăuntrul corpului meu degetul meu rătăcit undeva înăuntrul corpului ei visele noatre rătăcite undeva înăuntrul nostru unde mîinele nu există şi ieriul nu a existat zic ai să mă uiţi! zic nu mă uita! zic ai să mă uiţi! zice nu ai să mă uiţi! zice uită-mă! zice nu ai să mă uiţi! culoarea aur devine foc de vulcan dezlănţuit culoarea zăpadă devine cîmp de trandfiri sălbăticiţi... tot ce a rătăcit înăuntrul meu rătăceşte din nou tot ce a rătăcit înăuntrul ei rătăceşte din nou. Rătăcesc. Amintiri.

• back to list   • back   • next

Cărbuni Gura ţi-a fost desenată cu cărbune roşu. Un chicot mărunţel. Cărbune roşu? Acuşi ai să zici că ochii mi-au fost şi ei desenaţi, cu cărbune verde. Ochii ţi-au fost desenaţi cu cărbune verde. Un chicot urmat de un zîmbet urmat de o întrebare zugrăvită pe obraz. Şi părul? Părul? Pentru care din diferitele... ahm... buchete regionale, întrebi? Două cireşi strivite pe obraji, una pe fiecare, şi roşul s-a pus la întrecere cu cel al cărbunelui roşu. Pleoape plecate, un zîmbet sfios. Tăcere. Părul desenat cu un cărbune ascuţit pînă vîrful a devenit mai subţire ca un ac... subţiat la o subţirime de o moleculă?... de un atom... de o rază de soare?... de un vis. Ne priveam printr-un zid de sticlă de cel puţin un metru grosime poate un kilometru dar părea un milimetru, mîinile condeie degetele peniţe şi peniţele se încrucişau înăuntrul zidului ca florete în plin duel şi unde atingeau ţîşnea cerneală şi unde ţîşnea cerneală se scurgeau în jos cuvinte şi unde se scurgeau în jos cuvinte... cuvintele deveneau poezii? Poate. Poate amintiri. Poate o ceaţă care începea să acopere sticla între noi de abia ne mai vedeam de atîta peniţe, cerneală, cuvinte. De rane. De poezii. Nu era teminat cu semnul întrebării. De poezii. Dă-mi condeiul. Mi-a întins mîna. Dă-mi degetele. Mi-a întins peniţele. Crezi că am să găsesc un cărbune cu care să pot desena un nu-zid între noi? Nu ştiu cum se desenează o nu-existenţă. Sînul nu ştiu cu ce cărbune a fost desenat. Poate fiindcă încă nu l-ai văzut? Ba l-am văzut, de nenumărate ori, de fiecare dată cînd închid ochii. Poate fiindcă încă nu l-ai văzut? Ba îţi zic că l-am văzut, că îl văd de fiecare dată cînd închid ochii. Uite... Nu închide ochii! Nu o comandă. O poruncă de la nemuritor la muritor. M-am supus. Sînul ţi-a fost desenat cu cărbune tricolor în zăpadă şi zmeură şi soare. Vezi? Acum ştii. Şi-a ridicat breteaua înapoi. Acum trebuie să plec. A început să-şi tragă peniţele din zid. Te întorci? S-a uitat la mine pe sub pleoape, un fluture i s-a desprins din verziş a trecut prin sticlă mi-a muşcat obrazul şi s-a întors la adăpostul ochiului. Mai sunt ceva cărbuni de explicat, nu? Obrajii ni s-au aprins la amîndoi, fără foc numai vîlvîtaie. A plecat. Am tras un chiot de era luna să eclipseze soarele întreg, dar a mai rămas ceva din el şi au rămas astronomii şi astrologii nedumeriţi secole mai tîrziu. Numai noi ştiam explicaţia. Ceva a face cu cărbuni dar cine ne-ar fi crezut?

• back to list   • back   • next

Metafore, fantasmagorii, adevăruri. Te las să alegi. sau Faze Deşănţate Te iubesc, fetiţă, cum viaţa iubeşte primul strigăt a celui nou născut cum moartea iubeşte ultimul răsuflu a celui nou răposat cum răsărita iubeşte soarele şi soarele iubeşte răsărita. Te doresc, fetiţă, cum arcuşul doreşte vioara cum privighetoarea doreşte dimineaţa cum cearşaful alb doreşte prima pată de sînge în noaptea cununiei. Te aştept, fetiţă, cum vulturul aşteaptă găoacea să crape cum curcubeul aşteaptă ploaia să se amestece cu soare cum cercelul aşteaptă urechea de care să-şi spînzure inocenţa. Te părăsesc, fetiţă, ca prima picătură care părăseşte ţurţurul cu prima bătaie de primăvară ca prima scînteie care părăseşte cremenea cu prima bătaie de ciocan ca ultima limpezime de cuget care părăseşte corpul cu ultima bătaie de inimă. Rămîn, fetiţă, ca pată de cerneală pe albul hîrtiii ca reflecţie de hîrtie în verdele ochiului ca lacrimă atîrnată de ochi care despleteşte lumina în culorile amintirii. * Nu le scriu eu. Eu doar le culeg, dracu ştie cine le scrie.

• back to list   • back   • next

Vulcan Zace-n cuib de răsărit Un vulcan, sec, obosit, Vulturii-i tot dau tîrcoale De la creştet pînă-n poale Neagră-i stînca, alb îi cranul Moare-n inima-i ciocanul. Tot ce-a fost în el furtună Ş-a dus tunet l-a sa strună, Tot ce-a fost în el aubadă Ş-a pus fluturi în livadă, poezie mai tîrzie, sîn sub ie, iasomie, Tot ce-a fost privighetoare... moare.

• back to list   • back   • next

Internaţionala Trage-n spate-tău zăvorul Roată cheia de trei ori Şi cînd noaptea-i la jumate Uite pe neaşteptate Îmi permiţi a ta cetate S-o ridic de subsuori Şi să-i dezgolesc piciorul. Las’ din crudele veşminte Doar mărgelele la gît Lasă celalte să cadă Toate-n jurul tău grămadă Şi cînd intru în livadă Ca să-ţi ţin eu de urît Cîntă-mi sfîrcul tău fierbinte. Dă la dracu cu mîndria Şi cu-a lumii vechi apus Lasă carnea se topească Focul să te cucerească În căldura ta cerească Corpu-mi să se dea răpus Cînd apune vijelia. Ştii, nu-i numaidecît nevoie să îmi cînţi Internaţionala. Nici atunci cînd vreau să te liberez din sclavie? Să mă liberezi din sau să mă subjughezi în? Am rîs amîndoi. Nici din şi nici în. La. Să te iubesc. La nebunie. Carnea doarme alungită Pe un maldăr de funziş Arde-o gură lîng-o gură Doarme-un deget lîng-o mură Pe movila-i de velură Jurul nostr-un luminiş Într-un cîmp de răsărită.

• back to list   • back   • next

orbire, unu dacă ar fi să orbesc du mîna mea dreaptă la sînul tău stîng să-ţi văd inima. şi mîna stîngă? dacă ar fi să orbesc du-mi stînga într-un cîmp de trandafiri roşii să-ţi culeg un buchet, să-ţi văd zîmbetul. dar o să taie ghimpii crîmpeie de mînă, de tine. tot trandafiri roşii, pentru tine, şi ele.

• back to list   • back   • next

orbire, doi mergeam pe stradă, mînă în mînă. din cînd în cînd îţi lăsam mîna şi alergam la un negustor ba la altul pentru o pereche de ochelari negri, întîi, un băţ lung şi drept, pe urmă, ba chiar şi la un magazin de cîini am alergat dar aveau nmai căţei de teckel. de fiecare dată mă întorceam la tine reuşeam să te găsesc. spune, nu cumva ai de gînd să... orbeşti? nu mai puteam să mă ascund. spune, cît timp crezi că poate cineva trăi lîngă soare fără să orbească?

• back to list   • back   • next

orbire, trei dacă ar fi să orbesc du mîna mea dreaptă la sînul tău stîng să-ţi văd inima. şi dacă nu orbeşti? atunci... poţi să mă ajuţi?

• back to list   • back   • next

orbire, patru am cumpărat un dicţionar din braille în limbă am închis ochii şi am început să caut cuvîntul. nu prea reuşeam. să te ajut? ştii ce cuvînt caut? să te ajut? da. ţine ochii inchişi. mi-ai dus degetele. ai nimerit. direct. mi-am pierdut răsuflul mai aproape de cuvînt nici nu se putea. pot să deschid ochii? încă nu. acum. cum ai ştiut? nu ai răspuns prea erai ocupată cu chestii femeieşti ca închis de nasturi la bluză, de pildă.

• back to list   • back   • next

orbire, cinci cine a zis că dragostea e oarbă era un idiot. ai ridicat o singură sprînceană, nu ţin minte care. ţi-ai tras mîna. de ce adică? fiindcă dragostea e şi surdă, mută, oloagă, ciungă, zărghită, obeză, astmatică... adică?... frumoasă, adică. mi-ai dat mîna înapoi. şi capul pe umăr.

• back to list   • back   • next

Întrebare Te uiţi în oglindă şi o întrebi Spune, ar fi asta fixaţie? Strîmbă din nas. Nu răspunde. Fascinaţie?... nu, prea pozitiv. Halucinaţie?... nu, prea negativ. Adicţie, afecţie, apercepţie? Nu răspunde. Vre-o altă “ţie”? Te uiţi la ea. Se uită fix la tine, ca şi cum ea ar fi originalul şi tu copia, cine ştie, poate ar fi aşa. Spune, nu cumva crezi... Teminată cu trei puncte. Părea mai mult un enunţ neterminat. Spune, nu cumva crezi... dragoste. Terminată cu un punct. Păi nici nu face parte din familia “ţie”lor. Şi-a trecut mîna prin păr. Ai copiat-o şi tu. Pe urmă şi-a deschis un nastur la gît, ai copiat-o şi tu. Spune, nu cumva crezi dragoste?! O punctuaţie cu totul nouă, mai mult evoluţionară decît revoluţionară. Pesemne Caragiale ar fi zis “o punctuaţiune cu totu nouă” şi uite ai pus-o şi tu între semnele citaţiunii şi terminat-o cu punctele suspensiunii. Da, de ce adică Caragiale deodată, numai ca să nu-i dai răgaz şi să-i pui zăgaz la răspuns? Celei din oglindă? V-aţi întors cu spatele una la alta. Confruntarea terminată. Poate confruntaţie à la familiei “ţie”lor?... ai zîmbit. Ţi-ai pus jacheta şi ai ieşit, aveai nevoie de timp să gîndeşti gînduri gramaticale. Adică “?!” nu ar fi fost simplu “!”? Hmm, erai cam nedomirită, cum ar fi fost pus-o Caragiale. Una-i sigur, pentru el ar fi fost asta o întrebăciune.

• back to list   • back   • next

viaţă după moarte părul răsfirat pe pernă pînzeturile răvăşite pe podea tăieturile în buze acoperite cu cheaguri minuscule de sînge arsurile în piele bandajate cu straturi uscate de salivă rănile în carne dezinfectate cu şiroaie sărate de sudoare ca să nu mă uiţi, ai zis tatuîndu-mă cu incisivii şi caninii şi o jumătate de premolari. arată ca o pecete regală, am zis admirînd creaţia. sunt regina ta, doar. eşti regina mea, doar. ca să nu mă uiţi, ai zis. ai mai zis-o o dată. am să o mai zic de multe ori. ca să ţii minte să nu mă uiţi. sigur că o să te uit. cînd lupul o uita să urle la lună cînd soarele o uita unde-i răsăritul cînd o să mă uiţi. părul strîns în pumnul meu pînzeturile sfîşiate în pumnul tău plec. pleci. mă uiţi? ţi-am curăţat buzele de cheagurile de sînge ţi-am curăţat pielea de straturile de salivă ţi-am curăţat carnea de şiroaiele de sudoare te-am îmbrăcat. sigur că o să te uit. cînd lupul o să uite năravul şi soarele o să uite apusul cînd o să mă uiţi. sigur că o să te uit. cînd lupul o deveni oaie şi soarele o deveni pătrat. cînd o să mă uiţi. ţi-am sărutat buzele. nu mi le tai cu dinţii? ţi-am netezit pielea. nu mi-o arzi cu răsuflul? ţi-am mîngîiat carnea. nu mi-o răneşti cu unghiile? nu şi nu şi nu. ca lumea să nu ştie secretul, comoara, viaţa. viaţă fără moarte? viaţă după moarte. plec. pleci. ai plecat.

• back to list   • back   • next

de ce? nisip, fin, catifelat, ca margine de petală ca faţă de apă ca fulg abia căzut pielea ta văi şi dealuri şi şesuri şi caverne şi fire de mătase arcuite şi stropi şi mlaştini şi snopi şi susure şi o adiere iar şi iar şi iar… trec palma deasupra mai aproape ca verdele de frunză mai aproape ca galbenul de polen mai aproape ca aerul parfumat ce te înconjoară nu te ating plutesc, aproape că, pînă ce miile de fire ascuţite de păr se ridică ca o oaste de suliţe mă ating, mă taie şi freamătul îţi trece în carne te răneşte te străpunge trezeşte animalul fineţea nisipului devine zgrunţ şi cuiele pierdute sub piele se ridică la suprafaţă devin cîrlige, ţăpoaie, ancore îmi înşfacă carnea mi-o depun pe tine în tine ne leagă cu lanţuri de strună de vioară şi laţuri de pînză de păianjen... uităm. ne trezim. uităm. mă întreb... de ce?

• back to list   • back   • next

Album Te-a înghiţit gaura metroului. Te-a înghiţit gaura tramvaiului, gaura autobuzului, gaura lumii. Te-a înghiţit lumea. Nu mi-a rămas nimic, aproape. Doar o pată de ruj de buze lîngă colţul gurii ceva parfum sub cămaşă un gust de sare pe limbă cîteva degete sclintite... nici nu ai ştiut că ai aşa putere, ai ştiut? Mi-am şters pata roşie cu un şerveţel mi-am dat jos cămaşa am lăsat degetele într-un ghips lichid, am aşteptat, l-am spart, am pus totul într-un album etichetat “amintiri” l-am pus sub pernă. Incomod. Ca să ţin minte. O dată pe an îl deschid, mă şterg la gură cu şerveţelul îmi pun cămaşa îmi fixez degetele în bucăţelele de ghips şi le fixez cu chiu şi cu vai şi cu pap, o dată pe an. Fiecare an. Mulţi ani. Cîţi oi mai avea.

• back to list   • back   • next

Schiţe Pînă acum am scris despre tine. Acum am să scriu despre mine. Eşti frumoasă. Eşti mlădioasă. Eşti superbă. Ţi-am spus. Scriu despre mine. * Gîndeşti la mine. Ca un bulgăr de lut. Ca un cîine adormit. Ca o fetiţă. Gîndesc la tine. Ca un bulgăr de cremene. Ca un cîine turbat. Ca o femeie. * Te iubesc de cinci ani. Cantitate aproximativă. Nu mă interesează. Te iubesc de cinsprezece ani. Cantitate aproximativă. Nu mă interesează. Te iubesc de de o sută cinzeci ani. Cantitate aproximativă. Nu mă interesează. Te iubesc. Cantitate absolută. Asta-i tot ce vreau să ştiu. * Du-mi mîna la şold! Îmi duci mîna la şold. Du-mi mîna la sîn! Îmi duci mîna la sîn. Du-mi mîna la gură! Îmi duci mîna la gură. Mă muşti. Nu m-ai muşcat înainte. Nu am avut dinţi înainte. Mă muşti ca să plec? Te muşc ca să stai. * Ţi-am scris o scrisoare. Te iubesc am zis. Nu ai răspuns. Ţi-am scris o poezie. Te iubesc am zis. Nu ai răspuns. Mă iubeşti? ai întrebat. Ţi-am zis. Nu te-am întrebat. Acum întreb. Te iubesc am zis. Mă iubeşti? am întrebat. Nu ai răspuns.

• back to list   • back   • next

Etern Etern nu sunt. Am descoperit-o acum ceva ani, surprins nu am crezut pînă ce am crezut. Acum cred. Ştiu. Etern nu sunt. O zi, ai să mă cauţi. Îţi promit, şi cînd promit ceva mă ţin de vorbă. Ai să mă cauţi, o zi. Dacă găseşti că “am plecat” să ştii că eu am aşteptat, păcat. Ai să încerci buchet de flori, şi rime de privighetori, cîteva ori. Ai să trimiţi cu grai de vînt o vorbă dulce, un cuvînt, un cînt. Ai să aştepţi un car de vieţi fără răspuns nici pe la bieţi poeţi. Atunci din nou ai să citeşti a mele palide poveşti lumeşti. Şi sper că bietu-mi cîrîit să-ţi zică totuşi... m-am simţit iubit. Etern nu sunt. Paradox, nu-i aşa? Cum se face că am găsit totuşi eternitate?

• back to list   • back   • next

Mit Una-ţi promit rămîi un mit al meu secret trăit, cumplit, iubit. În zori pierduţi sub nori de fum şi ani căzuţi duium duium cînd vei citi şi îndrăzni să răsfoieşti prin ăst album cînd vei afla ce ştii deja şi al tău diafan parfum din vorbe mii va răsări n-ai să zîmbeşti n-ai să grăieşti dar poate ai să-ţi aminteşti pierdutu-mi drum. În cîntul meu de sclav păgîn eram stăpîn pe albu-ţi sîn umblam prin stele caru plin cu-a gurii-ţi vin sublim, divin, prin cîrlionţii zbuciumaţi înfumuraţi descreieraţi am răsădit foc şi scîntei cu stînjenei şi iz de tei iar cînd cuvîntul mi s-a dus căzut, supus în veci apus în şoldul tău am zgîriat... un crin uscat ş-a meu păcat. Una-ţi promit rămîi un mit un vis neîmplinit, cumplit, iubit.

• back to list   • back   • next

Zăcăminte Ghiara zace-ncovoiată, moartă, vîrfu-i de cerneală zace-n călimara goală înecat în bob de smoală cu-a cuvintelor armată. Fraze cad, zac prigonite prin deşerturi de hîrtie, poezii, poate o mie şi un ciob de tragedie zac căzute sub copite. Zace foame-n foi de carte, îi uitat deznodămîntul seceta a ars cuvîntul ce-a fost cucerit pămîntul cu visări, pierite, moarte. Litere zăcute, duse printre alte zăcăminte parte toante parte sfinte parte fără dram de minte parte-n veci de veci apuse. A poveştilor corvoadă o, ce-amarnică plăcere amăruie-n strop de miere zace dulce în durere cu a gîndurilor roadă. Uite, zac şi eu acuşa şi uitat de tine, lume, mă îmbrac cu-a mele plume nu rămîne nici un nume după ce se-nchide uşa. O fi seceră, sau coasă? mîna-mi cade de sub ie, zac sub tei, sub păpădie, zîmbet ultim numai ţie o, a inimii-mi mireasă.

• back to list   • back   • next

Uite că... Uite că... După zeci de ani mă scol Între lacrimi ş-a lor ghiol Într-un cearşaf ce aştepta Să cadă-n el şi umbra ta                şi corpu-ţi gol. Îmi amintesc un felinar Te aşteptam dar în zadar Mă vizitau doar fluturi mii Ca visul unei vieţi tîrzii                ş-a ei coşmar. Îmi amintesc o cafenea Noaptea venea noaptea trecea În colţul unde m-ai lăsat Portretul tău am desenat                cu foamea mea. Îmi amintesc c-a vieţii rîu Încrucişat cu-a vieţii hău Mi-a dat în plus un anotimp Pe tine te-a pierdut în timp                cu ochiul tău. Ş-acum cu a meu trai plecat Prin fire de nisip uitat Totuşi visez la un cearşaf Nu epitaf ci epigraf                cu foc pătat.

• back to list   • back   • next

Cînd-uri... Cînd ceasul bate înspre zori Şi cad scînteile prin nori Iar în pădurea fără glas Doar iz de rouă-a mai rămas, Cînd ropot de potcoave mii arde ogoarele-n fîşii Şi muget aprig de buhai devine suflu cald de nai, Cînd haina-mi tremură pe trup Şi trag peniţa pîn’ce-o rup, Cînd tac sau fac un stih buimac, Cînd mă gîndesc că te iubesc şi-n patu-mi gol mă zvîrcolesc, Mă culc în beci adorm pe veci prin metafore şi dovleci.

• back to list   • back   • next

Bucăţele Mă culc într-o carte, bucăţele bucăţele de mine împrăştiate fiecare bucăţică strivită între două pagini ca frunze uscate ca flori presate ca timbre de pe timpul meu parte rupte parte boţite parte ştampilate cu atîta cerneală că abia se mai vedea ţara dedesubt, bucăţele de coastă bucăţele de vîrf de deget bucăţele de inimă. Ţi-o trimit. Poate ţi-am trimis-o deja poate ţi-o mai trimit o dată, nu ţin minte, poate ai uitat. Cartea. Pe mine. Cartea. Întoarce-o. Ţine-o cu paginele răsfirate în jos nu-i nevoie să o scuturi lasă gravitaţia să îşi facă treaba, aşteaptă. Vine ploaie. Vin fulgi. Vine sămînţă şi bucăţele de mine au să-ţi cadă la picioare au să încolţească în podea au să-ţi crească în jurul gleznelor, ca frunze, ca flori, ca timbre rupte, boţite, ca bucăţele de coastă ca bucăţele de vîrf de deget ca bucăţele de inimă. Poate nu ai uitat. Şi cînd ai să-ţi aminteşti ai să uiţi. Cartea. Pe mine. Cartea. Ceva o să rămînă agăţat de glezne, totuşi. O frunză. O floare. O bucăţică de inimă. A mea.

• back to list   • back   • next

Trandafir de la Moldova Cineva a început să cînte Trandafir de la Moldova, o fată, nouă ani. Şi deodată m-am simţit de o sută nouăşnouă de ani şi deodată m-am simţit de nouă ani şi eu şi deodată m-am simţit din nou inocentul de nouă ani îndrăgostit de o voce, de un sunet, de un cuvînt. S-a oprit. Urechile mai îmi bîzîie. Am deschis ochii. Te-am văzut în oglindă lîngă mine şi te-am întrebat unde ai fost ăştia nouă sau o sută nouăşnouă de ani şi de ce. Nu ai răspuns, nu erai acolo, erai doar în oglindă. Am închis ochii înapoi. Mai curînd fără vedere decît fără tine. Trandafir de la Moldova Te-aş iubi şi ştiu şi vorba, Trandafir de la Moldova Te-aş iubi şi ştiu şi vorba, Lunca-i luncă, ochiu-i verde, Ce-am iubit nu se mai vede, Ce-a fost verde m-a uitat, măi! Ce-am iubit uite-a plecat. Trandafir din Botoşani Te-am iubit atîţia ani, măi, Trandafir din Botoşani Te-am iubit atîţia ani, măi, Trandafir din Bucureşti, măi, Te iubesc dar unde eşti? Nu mai cînta nimeni cîntecul, s-a terminat. Şi cîntecul, şi secolul, şi eu. Dar seara, cînd aştern un dor Sub raza lunii pe ogor Iar clipoceşte ochiul tău Şi toarnă cîntec ca un rîu Dar totuşi eu de sete mor.

• back to list   • back   • next

Cuvînt Nou Uite am descoperit un cuvînt nou, frumos, special, în linie cu cele alte cuvinte speciale care le ştiu, le păstrez ca minunată, ca fermecătoare, ca mlădioasă, ca salcie, ca verde, ca sîn, gingaşă, adiere, zînă, crăiasă, mireasă, măiastră, splendidă şi altele deschid încet cutiuţa unde le-am păstrat pe toate le rearanjez, chiar un singur loc a mai rămas şi iau cuvîntul găsit cu vîrfuri de deget şi îl las să cadă în cel loc, clipoceşte, ca alte cuvinte păstrate acolo ca picătură, ca fluture, liliac, nai, ciocîrlie, şi încă altele, ultimul, ca ultima trăsătură de penel a lui Da Vinci la Gioconda ca ultima lovitură de daltă a lui Michelangelo la David ca ultimul picur de cerneală a lui Shakespeare la Romeo şi Iulia cutiuţa este completă, o închid, creaţia este împlinită, desăvîrşită, perfectă ca tine. Noul cuvînt, ultimul cuvînt. Mirifică. Tu.

• back to list   • back   • next

Alungită, pe pat Alungită, pe pat sau poate era cîmp sau poate şosea sau poate nor pe cale a deveni ploaie, sau poate capul pe genunchii mei şi picioarele pierdute undeva între trei munţi... da, ştiu, între poate a fi doar între doi dar în lumea mea între poate fi între trei şi peste poate fi lîngă şi înăuntru poate fi pretutindeni în jur atît timp că tu eşti la mijloc şi eu nicăieri. Aiureli, nici măcar poetice dar sigur zănatice, zărghite, zurlii... da, toate cu z hai să fie şi unul cu c ca căpiat ce coincidenţă, sau cică aliteraţie sau cică unealtă de poezie sau cică smintit mai sunt şi numai eu ştiu. Şi tu. A nu fi cu tine. Sminteală. Scrinteală. Sălteală. Nebunie, hai ca s-o mai las cu aliteraţia şi s-o mai iau cu alienaţia. Ha ha. Alungită pe pat, ţi-am zis eu vreodată că te iubesc? Sper că da. Altfel nebunia ş.a.m.d sunt bine meritatele mele diplome de... merit. Alungită, pe pat. Pieptul trăsare din cînd în cînd sub in, mă uit la genunchii dezveliţi şi urmăresc linia cărnii pînă se opreşte ceva mai sus tot inul ăsta blestemat care şi-a oprit evoluţia în bună direcţie dar la rea altitudine încerc să trişez dar tu îmi opreşti mîna şi o duci la gură, nu merg la război cu tine nici nu mai îmi rămîn degete războinice după ce le topeşti unul cîte unul în gură şi pe urmă îmi oferi degetele tale, să le topesc eu. Le topesc. Şi mă topesc şi eu cu ele... ar fi astea picături de carne sau de sudoare da tare mai sfîrîie cînd cad peste in... hei, poate topesc ele şi inul? Pieptul nu mai trăsare, acum răsare şi mult îmi mai place şi limba asta cu agerimile ei. Mai ales că inul începe să tragă în jos, şi în sus, în bune direcţii la amîndouă extremităţi, ţi-am zis eu vreodată că te iubesc? Sper că nu, ca să pot de fiecare dată cînd îţi zic să fie prima. Te iubesc. E prima? Şi acum a doua, în mod excepţional. Te iubesc. Inul a lunecat pe podea. Sub podea, s-a dus. Ai rămas doar tu. Fără in. Fără mîndrie. Sunt frumoasă? Nu. Eşti frumuseţe. Esti dimineaţă, eşti zăpadă, eşti privighetoare, eşti ghiocel. Pot să-ţi număr sînii? I-ai numărat de mai multe ori. Da, în imaginaţie. Şi acum? Tot imaginaţie e, dar celelalte ori i-am numărat de la stînga. Acum vreau să-i număr de la dreapta. Am început să număr. Pe urmă am numărat gleznele, pe urmă sprîncenele, pe urmă şoldurile, pe urmă degetele mici de la piciorul drept pe urmă pleoapele de la ochiul stîng pe urmă ai deschis gura şi am numărat cîntecele pe urmă ai deschis genunchii şi am numărat infinitul... a cam durat... păi să numeri infinitul durează infinit de mult, pe urmă cu gleznele încîrligate în jurul meu mi-ai rupt spinarea pe urmă soarele s-a stins în mine şi s-a aprins în tine pe urmă nu mai era nici soare nici lună nici viaţă, doar o beţie ce se cufunda în somn. Mă iubeşti? Alungită, pe pat. O noapte din cele o mie şi una o minune din cele şapte o cîntare din cele o sută şaptesprezece prima zi din prima viaţă ultimul răsuflu din ultima viaţă... ai desenat căprioare cu degetele mele pe pîntecul tău pînă au început să sară şi cascade cu buzele mele pe fruntea ta pînă au început să cadă... şi foc?... şi vulcani cu capul meu între sînii tăi pînă a început să mi se cojească pielea de pe faţă şi am tras inul înapoi pînă a acoperit căprioarele şi cascadele şi vulcanii şi te-ai topit sub el de parcă nici nu ai fi existat. Tot ce mi-a rămas e inul. Rupt, ud, ars de parcă ai fi fost trăit în el cîteva ore, zile, ani. Ai trăit în el cîteva ore, zile ani. Mai trăieşti. Mă iubeşti?

• back to list   • back   • next

Ultima zi de toamnă, prima zi de iarnă O seară se scoală din palida luncă Şi plapuma-i gri în văzduhuri aruncă, Cu ochi năuciţi tot priveşte aiurea Mai cască c-o poftă de-nghite pădurea, Îşi leagă la gît peticita-i năframă Bătută în frunze boite-n aramă Ş-odată ce cîlcii îşi scoate din plete Şi-n ceaţă-şi îneacă teribila sete Se ia cu o ultimă frunză la trîntă În cîteva clipe e frunza înfrîntă, Cu lupii se pune la urlet de jale, Sleieşte pîraie pierdute în vale, C-un şuier sălbatic mai cheamă şi vîntul Şi crapă şi scoarţă şi crapă pămîntul Pe urmă, gătită cu ţurţuri de gheaţă Steluţe caduce de ramuri agaţă. Spune, iubitule, de ce tocmai toamnă, iarnă? Dar ce altceva, iubito? Ştiu eu? De ce nu primăvară, vară? Era bună întrebarea. Păi uite, primăvara cînd îmbătrîneşte devine vară, vara cînd îmbătrîneşte devine toamnă, toamna cînd îmbătrîneşte devine iarnă. Şi iarna cînd îmbătrîneşte devine primăvară? Nu, iarna cînd îmbătrîneşte moare. Dispare. Primăvara este un nou născut. Te mai miri iubito de ce tocmai toamnă, iarnă? Mă simt mai aproape de ele. Mă mai mir, iubitule, lîngă mine tot toamnă şi iarnă în spiritul tău? Era bună întrebarea. Lîngă tine, iubito, nici nu mai există anotimpuri, unu îs toate şi toate sunt unu. În spiritul meu. Dar nu în corpul meu. Şi nu în vorba mea. Dar în inima ta, iubitule? În inima mea este doar un singur anotimp. Tu. Şi o singură floare. Tu. Dar în inima ta, iubito? Era bună întrebarea. O clipă-şi opreşte şi seara năpada, Cu-ncetul începe să cearnă zăpada Dar totuşi un cerc împrejurul lor face De parcă ar ştii unde-o inim-ar zace, Ascultă, cunoaşte cuvintele spuse Din alte meleaguri şi basme aduse, Le-ar da ea o noapte, le dă un răgaz Se uită la ochii aprinşi în extaz Dar toamna e toamnă şi iarna e iarnă Chiar dacă iubiţii de ea o sta narnă, Tiptil sita-i trece pe goliştea lor Iubirea dispare ca uliul în zbor, Mai stă, mai se uită cam nedumerită De parcă şi lacrima-i cade prin sită, O pajură stă, peste inimi veghează Iar cai năzdrăvani cu mîhnire nechează.

• back to list   • back   • next

Vîrfuri De Deget Atinge-mă, cu vîrfuri de deget. Nu, nu contează care, scurte, lungi, mai groase, mai caraghioase, mai subţirele, mai moi, mai aspre, orientaţie politică irelevanată fie de stînga fie de dreapta fie liberală, totalitară, feudală, comunistul înverşunat din mine permite orice dimensiune orice orientaţie orice unghie, amprentă, mînă, picior... stai, ahm, stai, chiar şi comuniştii au ceva preferinţe, acum că gîndesc prefer totuşi o singură apartenenţă socială, îmi pare rău, nu sunt xenofob dar dogma se opreşte aici, la acest punct decisiv, final, ultim: degetele trebuie să aparţină... ţie. Numai ţie. Numai ţie. Numai. Ţie. Punct. Poate chiar semn de exclamaţie. Dublu. Triplu. Punct. Atinge-mă, cu vîrfuri de deget. De mînă? Care sunt degetele care roiesc in jurul nasturilor, cel gros, arătătorul, cel de mijloc? Care pătrund între nasture şi cămaşă, pipăie, evaluează, rotesc, sucesc, zmulg, rup şi se infiltrează mai departe, străbat, cuceresc teritorii noi între cămaşă şi ce-ar fi dedesubt între ce-ar fi dedesubt şi piele între piele şi carne cînd avansul lor imperial le aduce între curea şi ce-i dedesubt între ce-i dedesubt şi piele între piele şi carne şi joc de cuvinte şi otravă de viaţă şi război menit la pierzanie cînd ele nimicesc orice urmă de oprimarea impusă de omenire aspura naturii şi pînze cad deşirate pe podele şi poezii devin urlet de lup şi degete încîrligate în jurul spinării împreunesc ciocan cu nicovală nor cu tunet viaţă cu viaţă şi mulţi, mulţi ani mai tîrziu te găsesc vlăguită deasupra mea, sîni zdrobiţi pe piept, picuri de sudoare mă îneacă, şi tot ce eu văd în orbirea mea este un verde uluitor sfîşietor tandru ca cel vîrf de deget care se tot plimbă ca un scripete peste iţe pe coastele mele în sus şi în jos în sus şi în jos în sus şi în jos... Mă iubeşti? Tac. Ştii. De picior? Îmi pare rău, mă scuzi, mă ierţi? Că nu închid ochii cînd întîi păşeşti peste mine pe urmă păşeşti pe mine pe urmă iar peste mine şi fusta îţi flutură ca un stindard coborît peste redutele împărăţiei tale oferindu-mi o privelişte născută din mîna unui Da Vinci şi ferită de toţi ceilalţi păgîni ai lumii care nu ştiu un dumnezeu cînd îl văd, urmăresc liniile tălpii tale cum se pierde între degete şi urmăresc amprentele degetelor care între un popas pe o coastă şi un popas pe alta se pierd în sus la glezne şi urmăresc isteţimea gleznelor căutîndu-şi un drum înspre genunchii înfuriaţi şi urmăresc ciuda genunchilor invidioşi de musculatura pulpelor care la rîndul lor pleacă mai departe, mai sus, se pierd într-un văzduh înmiresmat cu crin cu liliac cu femeie îmi pierd vederea, orbesc, lasă degetele care îmi frămîntă carnea între coaste să dispară de-a stînga şi de-a dreapta mea şi restul corpului să coboare peste mine să mă năucească să mă înăbuşe decorurile construite de milenii de sclavagism mental în mătase şi în dantelă şi în in se destramă se prăbuşesc în faţa dăruirii pielii şi a ascuţimii unghiilor şi a firavităţii firicelelor de păr care îmi invadă simţurile şi îmi năpădesc gura şi îmi ard tot ce-mi mai rămîne din corp cînd viaţa ni se scurge din carne în carne şi sîngele trece din clocot în fierbere din fierbere în descompunere din descompunere în prăbuşire, în vis, plămînii se întorc acasă de pe meleagurile găsite, pierdute, caii aburind cad peste fîn şi tot ce eu văd în orbirea mea este un verde uluitor sfîşietor tandru ca cel vîrf de deget care se tot plimbă ca un arcuş peste strune pe gamba mea în sus şi în jos în sus şi în jos în sus şi în jos... Mă iubeşti? Tac. Ştii.

• back to list   • back   • next

Zi, ţi-am scris deja de arta iubirii în epoca de piatră? Iubirii cui? A noastră. Dar n-am trăit. Dar ne-am iubit. Cînd te-am răpit de la celalt neam din cealaltă pădure cu mîna înfiptă adînc în păr printre încîlcituri şi scaieţi şi noroi uscat pînă la scăfîrlie şi cu drepata pe bîtă şi stînga unde te tîrîiam după mine te-am tras la peştera unde te-am aruncat pe culcuş şi unde lupii au început să-ţi lingă călcîii jupuiţi în timp ce eu te despuiam de blănuri şi tu m-ai tras peste tine mi-ai muşcat o bucată de ureche s-o atîrni în jurul gîtului ca să ştie celelalte sălbăticiuni că îţi aparţin m-ai vîrît înăuntrul tău şi tot că sîngele meu ţi se prelingea din colţul gurii sîngele tău se prelingea între frunzele uscate dedesubtul tău pînă m-am prăbuşit peste tine, uite aşa a găsit omul primul foc. Nu cum se spune. Cînd ţi s-a umflat pîntecele de am crezut că îţi creşte un copac în el pînă o să-l crape şi odată ai aruncat blănurile de pe tine te-ai chircit şi te-ai ghemuit şi te-ai pus chirostei şi a tîşnit ceva din tine care a început să zbiere de s-au speriat şi lupii tu ai luat sfoara de carne care lega creatura aia urîtă şi zbîrcită de tine ai sfîşiat-o cu colţii pe urmă i-ai pus gura ştirbă la ţîţă unde a început ea a suge că credeam că te goleşte dar tăcut a tăcut şi ai ridicat capul la mine şi ţi s-au urcat colţurile gurii în sus ca şi cum ai fi găsit un fel nou de mîrîit fără glas şi m-ai făcut să iau urîţenia aia zbîrcită în braţe, uite aşa a găsit omul primul dumnezeu şi prima maică a lui. Nu cum se spune. Cînd au trecut peste noi atîtea ierni cît degete aveam amîndoi împreună parte din vieţile ieşite din tine pradă la boli sau la fiare celelalte în peşterile lor sau răpite de alţi sălbatici pe două picioare şi am ştiut amîndoi că e sfîrşitul nostru aşa că ne-am pus la drum prin zăpadă pînă la colnic de pădure mai că nu ne mai simţeam picioarele de îngheţ ne-am despuiat de blănuri şi le-am pus pe jos ne-am culcat pe ele şi ne-am luat în braţe ca să ne acopere zăpada şi lupii ni s-au pus ocolire împrejur pînă s-a urcat luna cînd s-au pus ei la urlat de parcă era sfîrşitul lumii şi a traiului şi nu s-au tăcut pînă nu ne-a coperit zăpada de tot cînd s-au înghesuit ei în noi cătînd ceva suflare care nu mai era, şi uite aşa a găsit omul prima poezie. Nu cum se spune.

• back to list   • back   • next

Nu Metaforice Ca un fumător înveterat. Dacă în loc de poem s-ar zice pum atunci aş fi fost un pumător înveterat. De-abia că sting unul, aprind altul, o, ce pedeapsă divină ce blestem frumos ce otravă dulce îmi trece prin plămîni şi îmi invadă sîngele, ca pedeapsa a-ţi ştii existenţa ca blestemul a te cunoaşte ca otrava iubirii ce-mi trece prin plămîni şi imi învadă sîngele. Divină, frumoasă, dulce, ca un Hristos a Înviat într-o biserică ca un Subhaan Allah într-o moschee ca un Shema Yisrael într-o sinagogă. Ca o religie înainte a fi atinsă de necurăţenie de om. Am dreptul să te ating? Cu gîndul, cu văzul, cu degetul toate acoperite cu floarea păcatului şi focul patimii şi am să trăiesc? Sau am să ard şi cenuşa mi se va lăsa peste tine să te îmbrace în farmec de in şi vrajă de doină? Am dreptul să te scriu? Cu cerneala, cu lacrima, cu sîngele toate bîntuite cu incultura ucenicului şi adoraţia discipolului şi am să trăiesc? Sau am să mă farîm şi colbul mi se va aşeza pe tine să te îmbrace în mireasmă de liliac şi alb de mireasă?

• back to list   • back   • next

Chestia Cu Mîine Te aştept. O singură zi. Vii, mîine. Şi dacă mîine nu vii am să ştiu numai mîine şi atunci te aştept la mîinele de mîine, adică la poimîinele de azi dar mîine va fi iar o singură zi. Trece repede. Şi dacă iar nu vii, ei şi ce, te aştept la mîinele de poimîine adică cum ar fi răspoimîinele de azi dar cînd te aştept să vii este doar o zi. Trece repede. Simplu, nu? Fiindcă, vezi, nu te aştept de la începutul număratului, te aştept de la începutul aşteptatului. Te aştept. Vii mîine. O zi trece aşa de repede... Haide să-ţi spun un secret, care l-am învăţat de la mine. Cînd iubeşti, distanţa nu joacă, nici cea în metri nici cea în secunde. Mîine este întotdeauna doar o zi departe. Restul e Fata Morgana. * A rămas pe gînduri. Zi, dar odată şi odată mîinele nu mai vine. De loc. Cred că a înţeles, da şi nu. Atunci este şi mai aproape. Fiindcă nu mai trebuie să aştept deloc.

• back to list   • back   • next

Noroc Noroc, iubito, că nu mă iubeşti. Altfel ai fi suferit. Groaznic. Te-aş fi sculat fiecare noapte de zece ori cu lumina aprinsă şi te-aş fi rugat să deschizi ochii umflaţi de roşul somnului ca să-ţi văd verdele în care iezii aleargă şi sar unul peste altul şi lumina care se revarsă din verde şi acoperă pereţii cu steluţe sclipitoare şi portiţele care din cînd în cînd coboară peste verde numai ca să se ridice din nou şi să lase verdele să-mi caute cel locşor între coaste unde să mă străpungă şi să-mi dea viaţă, din nou. Noroc, iubito, că nu mă iubeşti. Altfel ai fi suferit. Teribil. Te-aş fi sculat fiecare noapte de zece ori, nu, alte zece, şi te-aş fi tras afară din carapacea de noapte ca să mă asigur că toate părţile sunt la locul lor neschimbate şi să te măsor sau cu metru de croitorie sau cu palmă sau cu privire de la talpă la cap de la umăr la umăr de jur împrejur la talie cu priviri pline de grijă la mijlocul dintre şolduri şi mai sus de şolduri şi mai jos des şolduri şi numai după ce scriu fiecare amănunt într-un carneţel numit farmece interzise te las să-ţi zgîlţîieşti drumul înapoi în carapacea de noapte cu verdele şi şoldul şi umărul şi să mă laşi cu viaţă, din nou. Noroc, iubito, că nu mă iubeşti. Altfel ai fi suferit. Oribil. Te-aş fi sculat fiecare noapte de zece ori, între cele zece şi celelalte zece, ţi-aş fi spălat picioarele cu apă de trandafir ţi-aş fi pieptănat părul cu pieptăn de inimă de stejar şi după ce ţi-aş fi răsfirat şuviţele pe pernă fiecare legate cu o panglicuţă colorată de mătase aş fi tăiat pămuca care te înfăşura de sus în jos şi de la stînga la dreapta şi în diagonală ca să pot să te dezvălătucesc şi să mă înec între sînii tăi şi între coapsele tale şi între suspinele tale pînă ce verdele dispare şi roşul se amestecă cu suflul şi cînd flăcările dispar din aşternutul redus în cenuşă să mă laşi tînjind după viaţă, din nou. Păcat, iubito, că nu mă iubeşti. Sufăr groaznic, teribil, oribil.

• back to list   • back   • next

De-ale Vîrstei Am trecut de mult de prima. Şi pe a doua am lăsat-o în urmă cu cîteva anotimpuri, nu le număr. Dar oţel în muşchi mai am şi fulger în inimă mai trăsneşte iar creieru-mi îi o herghelie de cai sălbatici, zburdalnici, desfrînaţi care tună pe pustietăţile vieţii cu copite semănînd în urma lor viorele şi fărîmă de cremene şi cuvinte nărăvaşe culese ainderea. Făt Frumos nu sunt, am mai spus-o. N-am fost niciodată. Ileana Cosînzeana nu sunt, am mai spus-o. N-am fost niciodată. Nu-s Stan nici Bran da nu-s nici Marty Feldman iar Schwarzy n-am fost niciodată şi se apropie el mai curînd de mine decît eu de el. Raci nu am. Încă. Nu am nici zahăr nici sare nici calciu. Încă. Cu toate că ce-i după colţ nici Cronos nu ştie. Da foc în vine mai curge şi lacrimi în ochi mai lucesc şi dacă-i de-a flexibelea nevoie crede-mă că o mai am şi pe asta sau la căţărat pe copaci sau la tăvălit între cearşafuri. Poate fi şi pe iarbă. Poate fi şi în fîn. Poate fi şi peste scai, fie el mărunt sau vînăt sau a dracului. Vise? Mai multe acum ca înainte. Anticipări? Mai puţine acum ca înainte, drumu-a fost mai lung pînă aici, mai scurt de aici. Tu? îmi umpli minutele şi orele şi zilele şi cînd o să ajungem la pădure am să mă despui de toate am să te despui de toate şi mînă în mînă o să intrăm pînă ajungem la cel luminiş unde primăvara ne-a pregătit saltea de mugur verde şi vara ne-a pregătit prostire de romaniţă parfumată şi toamna ne-a pregătit cuvertură de frunză uscată şi după ce am să îngenunchez şi am să mă închin în faţa ta am să-ţi mănînc corpul începînd cu buzele şi terminînd tot cu ele. Pînă în iarnă. Cumătra? Cu coasa? Ce să-ţi zic, cînd o să se decidă să mă onoreze cu vizita ei sper să fie după vizita la tocilar. Nu ştiu dacă dă cu coasa de sus în jos sau de o parte la alta dar sper să fie într-o singură mişcare, fără şovăire. Asta ar fi cam ultima mea dorinţă. La urma urmei, după ce te-am avut, de nimic altceva nu mai am nevoie.

• back to list   • back   • next

După Te scoli. Termini cu de ale dimineţii tragi cu ochiul la cutiuţa poştală, goală, ieşi din casă te duci la lucru ziua începe. Baţi la maşină, răspunzi la telefon, lucrezi şi mai tragi cu ochiul la cutiuţa poştală, goală, ai şedinţe pauze scrii documente ziua e ziuă. Descui uşa şi intri în casă tragi cu ochiul la cutiuţa poştală, goală, prepari mîncare te prepari de culcare mai citeşti o carte închizi ochii ziua se termină. Nu dormi. Ceva lipseşte. Şi ştii că va lipsi şi că va lipsi de acum încolo mereu, tot timpul pînă ai să uiţi că lipseşte şi nu ai să uiţi. Un gol, acolo, între coasta a doua şi a şasea, la stînga de stern, gol, ca cutiuţa poştală goală ca zile fără sfîrşit şi regrete, poate, fără sfîrşit şi ele. Poate. Adormi. Te scoli. Tragi cu ochiul la cutiuţa poştală. Goală. Un moment de speranţă apoi de duci la lucru. Ziua. Începe.

• back to list   • back   • next