Hobbies - Poetry - Viata Dupa Moarte
back to Poems...

 

blank

corner
Năframe

    Hîrtia îmi lunecă între degete,
    poate se topeşte
    poate arde şi îmi topeşte pielea, carnea, oasele pînă la şi după de măduvă
    şi totul se amestecă într-o poveste de dragoste
    care se scurge şi devine cuvinte banale
    acolo unde încerc să grăiesc cuvinte negrăite înainte
    dar eşuez
    şi repet ce am zis deja,
    ce alţii au zis deja,
    ce ştii.
    Cum să-ţi găsesc inima cînd tot ce am în faţă este zidul dicţionarului
    şi îmi bat fruntea de el
    pînă ce sîngerez? Dar el tot neînvins rămîne.

    Cînd soarele tunde năframele nopţii
    Şi-ncerc să mă scol din culcuşul durerii
    Cu toţi putreziţii, trecuţii şi scopţii
    Să sparg cu cuvîntu-mi cetatea tăcerii,

    Te uiţi, gîndurită, la pana răpusă
    Ce zace ştirbită pe poala de masă
    Şi nu ştii de zîmbet să naşti, nesupusă,
    Sau focul să stingi în trecuta-mi carcasă.


    Caut balaurii dar tot nu-i găsesc, vreau să te impresionez,
    caut şi alte orătănii, şi alte plăsmuiri
    care de care mai înfiorătoare
    care de care mai caraghioase
    şi trag cu ochiul chiorăş să văd dacă mă iei în seamă
    poate te uiţi înapoi
    poate îmi faci cu ochiul şi arunci un bileţel în urma ta, o batistă parfumată
    să iau, să o leg la sabia mea de lemn, la condeiul meu crăpat
    poate chiar să-mi leg cu ea rana
    şi să las parfumul să-mi învenineze mintea direct în paradis.
    Sunt balaurii verzi, galbeni, roşii?... mă întreb
    şi tot caut răspunsul,
    neatent că între timp trăsura ta a trecut de cealaltă parte a muntelui
    şi un bolovan a astupat trecerea. Ai trecut, te-ai pierdut, te-am pierdut.

    Păgînele şoapte aprind lumînarea
    Ce-ncearcă să rupă a negurii oaste
    C-un clipet de foc ce învăluie zarea
    În rima-i neghioabă şi strofele-i proaste,

    Păşeşti prin năframe de roşii lalele,
    În mîna-ţi un fluier din papură moartă,
    La şoldu-ţi un coş cu pătate pansele
    Iar ochiu-ţi striveşte schiloada mea poartă.


    Te culci, capul în poala mea,
    buclele strălucesc cu rouă, poate lacrimi ale mele,
    văd că ochii se tot plimbă pe sub pleoape de la stînga la dreapta
    şi îmi închipui că îmi citeşti liniile,
    o mînă – dreapta – se ridică din cînd în cînd pentru o mişcare de la dreapta la stînga,
    răsfoieşti cartea care ţi-am scris-o?
    groasă ca trei biblii plus o copie de Război şi Pace scrisă cu litere mari pe pagini mici,
    chiar zîmbeşti din cînd în cînd
    chiar ţi se face părul străveziu de pe braţ măciucă din cînd în cînd
    chiar ai frisoane din cînd în cînd
    şi mîna – stînga – se ridică sus şi mă ia de ceafă
    şi îmi trage capul jos ca un piston pneumatic pînă îmi simţi buzele
    şi mi le muşti şi mi le sfarmi şi mi le lingi de parcă ar fi nectar de mărgele de miere
    străpunse de un ac de viaţă şi legate cu o panglică
    de iubire.
    Îţi muşc pieptul îţi sfarm pieptul îţi ling pieptul,
    dezgolit ca trandafirul înflorit
    alb ca cremenea
    moale ca puful de pui abia născut, abia iertat, abia adormit.
    Corpurile ni se înoadă mîinile ni se încheagă picioarele ni se aprind.

    Năframe de aur sub umere goale
    S-amestecă-n iarbă cu ţurţuri de geamăt
    Şi lumea dispare în vuiet de foale
    Cu gură în gură şi freamăt în freamăt,

    Te-aud numărînd care pline de stele
    Născute-n copită de taur sălbatic
    Sădite în stropii săraţi de pe piele
    Şi-ncinse cu-a suflului aprig jăratic.


ViataDupaMoarteText

blank

corner
ad infinitum...

    măi Lună, fecior a văzduhului vatră,
    te-ai dus haimana la a norilor şatră...


    *

    o lună îşi plimbă obrazul de ceară,
    alene flirtează cu tînăra seară,
    îi dăruie boarea pierdută-n pădure
    şi roua căzută sub fragede mure,

    îi leagă la gît un şirag de mărgele
    făcut din trifoi şi mormane de stele,
    o poartă la munte-n culcuş de ninsoare
    îi fură şi sînul şi gingaşa-i floare
    pe urmă
    o lasă
    să moară sub soare.

    *

    măi Lună...

ViataDupaMoarteText

blank

corner
Viniete

    sau... Eros o cîntă pe Psyche

    *

    luni

    mă tragi la umbrişul de tei singuratici
    mă tîrîi prin straturi de scaieţi sălbatici
    mă dai la pămînt, mă despoi de veşminte
    îmi dai sînu-n gură cu sfîrcu-i fierbinte
    îmi zici “acum mori cu-a mea viaţă în tine
    şi las-a ta viaţă
    să moară
    în mine.”

    *

    marţi

    ţi-e dor de-a mea mînă ce-ţi sfarmă genunchii,
    ce-ncet îi desparte, culege mănunchii
    de fire imerse în iz de femeie,
    bobocul ce-aşteapt-a iubirii scînteie?...
    un răget, un spasm, o dihanie-i moartă,
    cu-n zîmbet pe buze
    eu zac
    l-a ta poartă.

    *

    miercuri

    cu degete grele-ntre degete fine,
    o limbă ce-mi picură miere de-albine
    direct între buze, tăişul de dinte
    ce-mi macină liniştea dusă de minte,
    eşti uliu?... cînd duci coroita ta gheară
    şi carnea mi-o rupi
    cu-a ta foame
    avară?

    *

    joi

    cu corzi de vioară de mult chinuite
    mă legi lîngă focul dechisei ispite
    cînd ochii-mi pierduţi prin a foamete-i vale
    se zbat cu o patimă-n laţe de jale...
    o coapsă alunecă-n coapsa-mi căzută
    bujorii-nfloresc
    pe fragila-ţi
    redută.

    *

    vineri

    sub ia subţire păşeşti înspre soare
    uitată de lume şi trista-i pudoare,
    un şold se roteşte, genunchiul dansează
    privesc buimăcit cum o rază mai brează
    încet se coboară sub umbră de pîntec
    şi umpl-a meu suflet
    cu-a focului
    cîntec.

    *

    sîmbătă

    mătasea îţi lunecă-ncet de pe şolduri
    o pun la păstrat ţintuită cu bolduri,
    un ultim cadou, o ofrandă tîrzie
    ce-mbracă-n lumină o artă pustie,
    miros ameţeala, parfumu-ţi tomnatic
    mă-neacă-n demenţă
    cu visu-mi
    sălbatic.

    *

    duminică

    hrăneşte-mă carnea ce-n sîn înfloreşte
    şi poartă-mi nevoia în gura de cleşte,
    cînd rana se-nchide, cînd noaptea invadă
    cînd viaţă cu viaţă se-mbată-n livadă
    smuceşte-mi şi sînge, şi iarnă fugară
    şi lasă-mă mort
    în a ta
    primăvară.

ViataDupaMoarteText

blank

corner
Scrisoare de dragoste... a cîta, ai zice?

    Si nada nos salva de la muerte, al menos que
    el amor nos salve de la vida.
    ~Pablo Neruda

    A suta? Poate.
    A mia? Te apropii.
    A milioana? Dacă există aşa un cuvînt atunci eşti şi mai aproape
    dar tot nu destul de. Aproape.
    Fiindcă dacă iei toate cele scrise şi nescrise şi gîndite şi visate şi închipuite
    şi mai alte cuvinte cu mai acelaş rost... ar fi de nenumărat. Dar ar fi corect.

    Ştiu, încă nu te-am cucerit, eşti o redută redutabilă. Joc de cuvinte. Apropriat.
    Ceea ce nu înseamnă că nu vreau să. Te cuceresc.
    Că nu vreau să. Te hrăpesc. Captivez, farmec, încînt.
    Că nu vreau să constuiesc în jurul tău livezi de portocali înfloriţi
    şi salcîmi înfloriţi,
    şi iasomii şi tei şi trandafiri sălbatici şi crini albi şi, desigur, liliaci albaştri
    cu trei petale, sau cinci, sau şapte
    să rupi floricica şi să o scuipi şi să o arunci în sîn,
    să-ţi aducă noroc,
    să-mi aducă şi mie noroc cînd tragi bluza şi arunci floricica acolo
    între măiestrele merişoare albe pătate cu foc de soare de seară
    şi eu trag cu ochiul în fericire
    în răsuflu
    în viaţă. A ta. A mea.

    Nu, nu am să ajung la apogeul altora,
    îndrăgostiţi ca mine dar erudiţi de şapte ori aşa,
    ştiu, aştept. Încerc. Viitoarea scrisoare de dragoste va fi... a cîta, ai zice?

    Dacă aş fi anotimp te-aş alege pe tine floare.
    Dacă aş fi rîu te-aş alege pe tine izvor.
    Dacă aş fi fost cîntec te-aş fi ales pe tine ca melodie,
    dacă aş fi fost zîmbet te-aş fi ales pe tine ca gură,
    dacă aş fi fost aripi te-aş fi ales pe tine ca înger.
    Dacă aş fi fost un suflet pierdut, nu te-aş fi ales pe tine ca... nimica,
    că altfel cui aş fi putut scrie... a cîta, ai zice?... toate scrisorile astea de dragoste?

    Ce crezi că aş fi trebuit să devin ca să îmi scrii şi tu mie o scrisoare de dragoste,
    fie ea chiar prima, poate chiar şi ultima dar prima e tot ce aş fi reţinut în memorie.
    Ce aş fi trebuit să devin? şofer de tramvai?
    Vînzător de ghiaţă, ministru de interior, moaşă, cîntăreţ de operă, fierar?
    Potcoavă, bancă de lemn, roată turtită, sîrmă ghimpată, strigoi?
    Dacă îmi zici poate încerc, mult timp nu mai am dar de încercat pot, adevărat?
    Poet? Saltimbanc? Compozitor de muzică de lift? Zîmbeşti?

    Dacă mă iubeşti chiar fără să fiu şofer de tramvai - zi!
    Dacă te iubesc - zic. Te iubesc.
    Dacă e ziuă zic e ziuă, dacă costă trei lei zic costă trei lei. Dacă te iubesc zic te iubesc.

    Trecem rîul.
    Te iau în braţe să nu ţi se ude săndăluţele,
    un braţ sub genunchi
    un braţ după umeri
    mîinile tale după grumazul meu
    gura îmi pătează gulerul cu ruj de buze, parcă ar fi sînge,
    poate ar fi sînge.
    Aici?
    Aici, respiri şi zefirul îţi părăseşte gura şi îmi pătrunde în plămîni
    după ce îmi înconjură capul de trei ori, de patru ori,
    îmi stoarce lacrimile şi le duce la colţul gurii, a mea, a ta.
    Te lungesc în spate de bolovan
    îţi deschid bluza
    îţi părăsesc sînul după ce îl cuceresc
    şi plec înainte de.
    Înainte de ce?
    Înainte de.
    Îţi scriu o scrisoare, o rup bucăţele bucăţele,
    o pun într-un plic şi ţi-o trimit,
    dacă ai răbdare şi vrei să ştii atunci trebuie să o lipeşti înapoi
    să o descifrezi
    să o traduci
    să o citeşti de la sfîrşit la început... şi atunci ai să ştii.
    Cu toate că ştii fără toate astea.

    Îţi scriu o scrisoare de dragoste... a cîta, ai zice?
    Dacă zici e prima
    atunci e ultima.

    Quero fazer contigo o que a primavera faz
    com as cerejeiras.
    ~Pablo Neruda


ViataDupaMoarteText

blank

corner
Ultima

    O treaptă, ultima,
    mă uit în sus şi evaluez înălţimea
    poate ca Carpaţii, poate ca Alpii, poate ca vîrfurile Himalaiei,

    poate ca un pas, ultimul.

    Ştiu ce e după treaptă
    nu, nu o altă treaptă
    mai curînd un nimic,
    poate adînc fără limită
    poate înalt fără limită
    poate... nimic fără nimic.
    Capăt. Sfîrşit. Terminus.

    Îndoi genunchiul,
    ridic piciorul,
    aştept, ce aştept?
    poate ultima ocazie înainte de ultima treaptă
    şi mă uit înapoi,
    nu, ratat, mă uit iar înainte
    şi încep să recit toate poeziile scrise înspre tine
    despre tine
    fără tine

    fără noi.

    Sigur că zîmbesc.
    E ultima treaptă, ce dracu,
    de ce să mă tem?

    şi vîrful piciorului se aşează pe ea
    muşchii se încordează
    comanda vine de la creier
    nervii se aprind
    ochii se sting
    pumnii se încleştează...

    Aud ciocîrlia.
    Aş fi trecut?
    Simt o mînă subţirică pătrunde în pumn
    şi un obraz fraged pe umăr.
    Inerţie. Eternă.
    Dar ce tandreţe,
    ce linişte,
    ce dragoste...

ViataDupaMoarteText

blank

corner
Vii?

    Vii?

    Să te îmbrăţişez
    de să pîrîie coastele
    pînă ce sfîrcurile devin doar pete roşii de insolaţie pe o piele aprinsă
    şi nu ştim nici ce-s a tale
    nici ce-s a mele
    nici ce-s a noastre.

    Să te sărut
    gurile încleştate doar o piuă
    şi limbile pisăloage musculare apucate de frenezia ingerinţii în treburile salivării
    pînă ce aciduri fermentate se scurg în oase
    şi oasele se încovoaie
    şi palmele se încheagă
    sub neroada comandă a unui ucenic vrăjitor care a ştiut să înceapă
    dar habar n-are
    cum să termine.

    Să te iubesc,
    să te iubesc ca Făt Frumos descreieratu din poveşti încă nescrise
    cu Ileana lui Cosînzeana din codrul poveştilor mele amintite şi regăsite
    şi sudoarea ni se scurge de pe corpuri împietrite într-o sculptură Rodiniană Le Baiseriană
    poate Claudeliană Sakuntalaiană,
    sau dacă preferi Vertumne et Pomoneiană sau L'Abandoniană,
    pînă ce Marea Moartă învie
    şi broaştele încep să orăcăie a ploaie
    şi un torent de ghimpi de trandafir
    ne înmormîntează.

    *

    Răspuns. Un an mai tîrziu.
    Să te? Şi ce-i cu să ne?

ViataDupaMoarteText

blank

corner
O Poezie

    O rimă cade fără rost
    şi zace istovită
    cu vorbe ce de-ar fi n-au fost
    prin valuri de ispită,

    Încerc să caut înţeles
    în strofe aiurite,
    în cele care, mai ales,
    cu sînge-s făurite,

    O virgulă în plus, un punct,
    un semn de întrebare,
    un sfînt delir de mult defunct
    şi unul nou ce moare,

    Îi leg o panglică la gît
    albastră-aurie
    culoare s-aibă, cît de cît,
    confuza-mi poezie,

    Mai pun şi-o ghicitoare-n rînd
    ş-o notă tăuinuită,
    încerc să făptuiesc un gînd
    c-o frază chinuită,

    Aicea, uite, ăsta-i semn
    de clocotul din vine,
    de dalta care sapă-n lemn
    noi amintiri de tine,

    Acolo, uite, ăla-i glas
    a inimii mîhnire
    şi stihul ăla-i canafas
    al hainii de neştire,

    Mai jos, pe lîngă epilog
    o pată de cerneală
    ce am lăsat-o ca zălog
    cu-a firii lîncezeală,

    Iar şi mai jos, după sfîrşit,
    trei frunze deflorate
    ş-un greier mic, nenorocit
    cu rupta-i harpă-n spate,

    O rimă a căzut, de mult,
    adoarme-n poezie
    ş-a ei poet, uitat, incult,
    adoarme-n agonie.

    *

    Poete, măi, te voi uita
    cînd soare va apune
    în est, şi-n vest s-o ridica...
    geneză...? sau minune?


ViataDupaMoarteText

blank

corner
Poezia unui nimănui nicăieri, ieri

    Din răvoage
    -n pimăntoage
    din curmele
    -n gundurele
    noi cuvinte
    fără minte
    sar ca ţoapele-nainte
    se distrează
    s-amuzează
    mai tîrziu se şi botează
    poezie-şi zic, modernă
    peste spirit se aşternă
    cic-a omului lanternă.

    Eu, rămîn la a mea rimă
    cam uzată, anodină,
    cîteodată chiar senină
    mai cu-a dracului vecină
    (nu divină, asinină?)
    ce la tine se închină
    cu pricină.

    Hei, fetiţă, varsă-mi torba
    scoate sufletu-mi şi vorba
    ş-am să-ţi scriu eu poezie
    cam tîrzie
    dar să-ţi fie
    numai ţie
    de mîndrie.

    Terminat am ăst cuvînt
    zace frînt, zace sfînt
    la pămînt.

    Te-a iubit ea, vorba mea
    şi ca mine
    nimenea.

ViataDupaMoarteText

blank

corner
Petale

    Noaptea, visez.
    Ziua, visez.
    Şi cînd nu visezi?
    Cînd lupii nu urlă la lună,
    cînd tunetul nu pleacă pe urma fulgerului,
    cînd bolovanul se rostogoleşte în sus pe munte.
    Şi despre ce visezi?
    Despre cine.
    Şi despre cine visezi?
    Despre tine, despre tine, despre tine, despre tine, despre tine...
    Pare a fi un ecou undeva.
    Da, în camerele inimii.
    Şi de ce visezi de mine?
    Fiindcă eşti o fiinţă minunată, minunată, minunată...
    Iarăşi ecoul.
    Iarăşi inima.

    Mi-ai luat mîna stîngă în dreapta,
    ai predat-o la stînga
    care a aşezat-o pe şoldul stîng,
    şoldul drept apăsat contra mea ca un piston de motor de vapor,
    capul lăsat la dreapta, sprijinit de umărul meu stîng.
    Mergeam.
    Încotro?

    Un fluture încărcat cu o petală a zburat peste noi
    şi a lăsat petala să cadă pe obrazul tău stîng.
    Părea fericit.
    A urmat un alt fluture de alt neam,
    a lăsat şi el să-ţi cadă o petală pe obraz, acelaşi obraz.
    Curios.
    Nu. Planificat. Îmi permiţi?
    Te-am dezbrăcat. Pantofii, rochia... totul. Gol goluţă.
    Pe urmă m-am depărtat de tine,
    nu de alta da ca să nu fiu strivit
    şi am ridicat ochii în sus.
    Neamul flutur aştepta nerăbdător
    pînă ce ne-au văzut mîinile separate
    şi odată au început să cadă val vîrtej peste tine
    se învîrteau lăsau o petală şi zburau în soare
    unul după altul, mii, sute de mii, milioane,
    a durat o zi întreagă,
    eclipsa abia începuse, s-a oprit.
    Am coborît ochii.
    Nu te-au strivit.

    Nici petalele roşii, nici petalele galbene, nici petalele albastre cu dunguliţe albe.
    Nici cele cîteva sute de fluturi care au preferat să-ţi rămînă
    pe umeri.

    Nu, nu mai erai tu, erai un basm fără sfîrşit,

    o trenă de petale de la Botoşani la Dorohoi şi înapoi
    o coroană de petale de trei ori treizeştrei împletită peste şuviţele tale învîrtite şi sucite
    o rochie de petale care ţinea de loc doar datorită fluturilor care o ţineau şi tremurau
    o pereche de săndăluţe de petale prin care pătrundeau vîrfuri de deget fără răgaz şi preget
    buzele, genele acoperite de petale, urechile de care atîrnau petale trei ocale...

    zburaţi! le-am comandat fluturilor care-ţi fluturau pe umăr
    (ţi-am zis, planificat)
    şi au zburat şi ei în soare cu toate petalele cu tot,
    trebuia să cîntărească cîteva sute de ocale, puternici fluturii ăştia...

    şi eu?

    Şi tu?
    Tu ai rămas pe pămînt, goală,

    ca o petală de trandafir
    sub bătaie de zefir
    într-o seară neuitată
    cum ar fi ca niciodată...

    Rimezi? Şi eu tremur de... frig, goală doar că sunt.
    Te-am îmbrăcat, cu braţele.
    Te-am acoperit cu ghimpi de salcîm şi sîmburi de cireş şi coji de nuc.
    Te-am îmbătat cu poezii erotice şi declaraţii îndrăzneţe şi dorinţe obraznice.
    Te-am întrebat dacă îţi mai este frig.

    Frig, nu. Frică, da.
    Frică de ce?
    Frică că nu ai să mă mai îmbraci, acoperi, îmbeţi, întrebi.
    Da.
    Cînd lupii nu urlă la lună,
    cînd tunetul nu pleacă pe urma fulgerului,
    cînd bolovanul se rostogoleşte în sus pe munte.

    Am deschis uşa doar o crăpătură, doar un moment, ca să vezi
    marea de braţe, şi ghimpi, şi... ţi-ai lipit gura de a mea,
    ai tras uşa înapoi, închisă,
    ţi-ai tras gura înapoi... mersi... ţi-ai lipit-o din nou de a mea,
    mi-am pierdut răsuflul,
    am leşinat,
    m-am trezit – vis?

    Un fluture mi-a aruncat o petală şi a zburat în soare,
    bătea o doină din nai.
    Dacă un flutur poate bate o doină din nai
    atunci nimic nu-i vis.
    Mersi, ţi-am zis.
    Pentru realitate.

ViataDupaMoarteText

blank

corner
Ştiu, ştiu cum să te cuceresc

    Mergem la ţară şi scuturăm covoarele împreună,
    eu vînjos
    tu frumoasă.

    Pe urmă mergem la rîu, eu cu o maglă de fier şi tu cu una de lemn
    şi frecăm pe ea rufele pînă-s sau curate sau rupte,
    eu vînjos
    tu frumoasă.

    Urmează alte activităţi care au ca ţintă să te farmece
    pînă ai să mă rogi tu să te cuceresc
    (sunt de o dispoziţie foarte genereoasă, alegi tu hotelul,
    orice hotel pînă la 27 euro, micul dejun inclus)
    cum ar fi să mergem să culegem ciuperci galbene într-un coş de plastic roş,
    sau să anchetăm asupra lui Mircea cel Bătrîn cînd era tînăr
    şi cîţi bani avea el economisit înainte de bătrîneţe
    sau eu să tai copacii cu fierăstrăul
    şi tu să tai butucii cu toporul
    şi împreună să facem sarmale în varză pe focul din lemnele aşa tăiate,
    eu vînjos
    tu frumoasă... pleci?
    fugi?
    chemi salvarea? poliţia? armata?
    Atunci dă-mi banii înapoi.
    Cum ce bani, de la îngheţată? Au!

    (trei ani mai tîrziu)

    Tot nedumerit am rămas,
    dar cred că am un început de dumerire,
    pesemne are a face cu micul dejun,
    trebuia să-i zic că poate include şi iaurtul,
    las’ că corijez eu neînţelegerea asta.

    (trei săptămîni mai tîrziu)

    Nu răspunde la telefon.
    Pesemene a găsit cineva care să-i ofere iaurtul înaintea mea,
    ce bucluc pe capul meu,
    unde să mai găsesc eu aşa o fată
    care să gîndească la fel ca mine (afară de iaurt)?

    Iau totul de la început.
    Uraţi-mi noroc, fetelor, una din voi este interesată?
    Hei, unde plecaţi?
    fugiţi?
    chemaţi salvarea? poliţia? armata?

    Hei, fetelor, am uitat cel mai important – cu iaurt!

    (...iaurt... iaurt... iaurt... tot mai zicea ecoul, pînă s-a dus şi el.)

ViataDupaMoarteText

blank

corner
Nu, nu cumva

    Soarele apune, cînd te culci,
    soarele răsare, cînd te scoli.
    Eu mor cînd te culci
    şi tot eu înviu cînd te scoli.

    Salcia se îndreaptă, cînd te culci,
    salcia se încovoaie, cînd te scoli.
    Eu mă înec cînd te culci
    şi tot eu merg pe apă cînd te scoli.

    Ciocîrlia plînge, cînd te culci,
    ciocîrlia cîntă, cînd te scoli.
    Eu fac vinul apă cînd te culci
    şi tot eu fac apa vin cînd te scoli.

    Spune, nu cumva?...
    Nu, nu cumva.

    Te-am luat de mînă pînă la grădina publică
    am tăiat doisprezece trandafiri
    le-am înlăturat cu grijă ghimpii, aveam nevoie de ei pentru o altă poezie,
    pe urmă ţi i-am prezentat.
    Pe ăsta îl cheamă Tu, sărută-l te rog.
    L-ai sărutat, lăsînd pe el o pată de foc.
    Am ridicat al doilea.
    Pe ăsta îl cheamă Tu, sărută-l te rog.
    L-ai sărutat, lăsînd pe el o pată de foc.
    Am repetat-o de douăsprezece ori, leneş nu eram.
    Le-am împletit codiţele
    am făcut din ei o coroană
    mi-am pus-o pe cap.
    Cum se cheamă coroana? te-am întrebat.
    Tu?!
    Nu. Tu!

    Am plecat, am cutreierat lumea, am întîlnit filozofi, artişti, oameni parte din ei,
    am creat o nouă religie.
    Avea un singur adept. Eu.
    Avea un frumos nume. Tu.

ViataDupaMoarteText

blank

corner
să-ţi

    să-ţi răsucesc părul în jurul degetelor mele
    pînă s-ar scurge din el izvor de munte
    rostogolind pietricele rotunde
    şi nămol bătut cu fire de aur,

    să-ţi răsucesc mîinile în jurul mijlocului meu
    pînă s-ar scurge din ele miere de salcîm
    cu ghimpi adormiţi între picături
    şi trosnit de oase înainte de se farmă,

    să-ţi răsucesc buzele în jurul dinţilor mei
    pînă s-ar scurge din ele licher de căpşună
    amestecat cu sîmburi de mere pădureţe
    şi cuvinte născute în foc de plămîn pietrit în plăcere,

    să-mi răsuceşti şi?...

    da, să-ţi răsucesc şi...
    pînă s-ar scurge din noi rouă sărată
    pătată cu petale trandafirii
    şi o linişte de după urgia furtunii.

ViataDupaMoarteText

blank

corner
Mă simt ca Elvis Presley

    Ştiu, el dăruia Cadillacuri
    eu pot să dăruiesc doar o bombonieră, două.

    El avea adoraţia a milioane de discipoli
    eu nu am nici unul, cu toate că am
    o fată
    minunată

    care mă iubeşte
    mai mult ca toate acele milioane,
    fără să ştiu.

    Da, el s-a pierdut în decadenţă
    că a avut un pisc în jurul norilor
    de unde să coboare şi să se piardă, la jumate munte,
    eu, unde am fost sunt, rămîn, am să termin
    pe şes, pe cîmpie, pe bărăgan, la poală munte.

    Mă simt ca Elvis Presley.
    Trecut. Uitat.

ViataDupaMoarteText

blank

corner
Şapte

    Cînd sfîrcul s-aprinde pe muche de deal
    Şi-n piept bate-n ropot copită de cal
    Mă-nchin l-a tău templu pătat cu iubire
    Cea clipă-nainte de mor în neştire,
    Zeiţă.


    Am atîţia zeci de ani
    cît Albă ca Zăpada are pitici,

    Cîte zile Dumnezeu a plăsmuit şi făurit
    cu o zi de odihnă împlinită de contemplaţie, reverie, regret
    şi spălat mîinile de lut şi de cerneală,
    şi de omenire,

    Cîte minuni pe lumea veche,
    cîte muşte doborîte de croitoraş dintr-o lovitură,
    cîte tanuri în Tangram
    zei în Takarabune
    poduri în Kaliningrad
    stele în Carul Mare
    fulgere căzute pe capul lui Sullivan,

    dar numai patru cărţi.
    A cincea începută.
    A şasea, a şaptea... ar fi a opta minune de lumea veche
    ca minunea corpului tău
    construit din apă în clocot şi sînge sub unghii
    şi catifeaua unui pîntec mînat de biciul adăstării
    şi o frumuseţe izgonită din rai pentru a-şi face drumul
    sub palma mea.

    Te caut
    în livezi deflorate
    şi făgaşe secate
    şi munti despuiaţi,
    în ochiul pajurei chiorît
    şi colţul lupului rupt
    şi rugetul leului muţit,
    te caut de şapte ori şapte acolo unde ai dus cu tine
    floarea şi părîul şi pădurea şi ochiul şi colţul şi rugetul
    să pun la loc floarea şi părîul şi pădurea şi ochiul şi colţul şi rugetul
    să te îmblînzesc cu vorba mea
    să te culc lîngă mine
    la luminiş de livadă înflorată
    sub pod de părîu înspumat
    pe creastă de munte pădurit
    cu pajura peste noi şi lupul tîrcoale în jur şi leul de pază la picior de pat.

    Dacă te găsesc,
    Albă ca Zăpada va avea opt pitici
    şi Dumnezeu va răface lumea în ziua opt
    şi opt vor fi minunile şi tot restul.
    şi ajung la cartea opta şi a şapteşpea
    şi a şaptezeşişaptea.

    Dacă te pierd
    Albă ca Zăpada moare,
    Dumnezeu opreşte la ziua şasea,
    minune rămîne un cuvînt neinventat, litere, fără înţeles.

    Adormit pe pat de fîn
    Sub căpiţă, l-a tău sîn,
    Eu rămîn
    A tău păgîn,
    Zeiţă.


ViataDupaMoarteText

blank

corner
rime cu şi fără rost

    uşă
    rimă cu mănuşă
    cu mătuşă
    cu cenuşă...


    tu
    rimezi cu vis de fată,
    minunată,
    niciodată...

    noi...
    cu biată poezie,
    stă pustie
    ani o mie...

    noi...
    (insistă ea)
    cu mugur, primăvară,
    foc şi pară
    pînă-n seară.


    (zic eu)
    dă-mi dulceaţa,
    rumeneaţa!
    sînul, viaţa?
    dimineaţa!

ViataDupaMoarteText

blank

corner
Acum

    Flămînd
    ca un căpcăun,
    gura căscată gata să înghită copaci, bolovani,
    mormane de fontă crăpată şi munţi de sticlă pisată...

    Hei, hei, stai oleacă mă omule...
    Omule?... m-am burzuluit.
    Bine, poetule, şi a făcut o mutrişoară de parcă ar fi inghiţit o familie de păianjeni,
    păi primo,căpcăunii mai de treabă pe care eu îi cunosc, consumă numai fete virgine,
    secundo, zi, nu încerci tu să îmi scrii o poezie de dragoste?
    Atunci ce are asta a face cu căpcăunii?


    Am rămas pleoştit.
    M-a atins la inimă. Şi la creier.
    Am început din nou.

    Însetat
    ca un căpcăun,
    gura căscată gata să înghită apă de mare, noroi de mocirlă...
    hei, ce s-a întîmplat?

    O oftat de mi-a rupt inima, iar.
    M-am oprit.
    Te rog, se poate fără căpcăuni?
    Fără căpcăuni? Deloc? Nici măcar un căpcăunaş?
    Nici măcar un căpcăunel.
    Nici un căpcăunică?

    Dacă ar fi avut un harpon de balene în mînă
    cred că ăsta ar fi terminat cu o parte frontală
    şi una dorsală,
    cu mine la mijloc.
    Noroc că ea aducea mai mult a Ana Karenina decît a Căpitan Ahab,
    a ghiocel mai mult decît a cactus...
    A fluture mai mult decît a pajură?
    Nu eram conştient de faptul că gîndeam cu voce tare
    şi am roşit ca fundul unui ceaun pe cale a fi scos din furnalul naşterii lui.
    A zîmbit, o, ce zîmbet,
    harponul a devenit coadă de păpădie
    şi vîrful lui oţelit petală de stînjenel.
    Am pierdut nu ştiu cîţi centimetri înălţime că tot mă topeam şi mă topeam,
    am sărit într-o căldare...
    Păi dacă mă topesc cel puţin să rămînă topitura cu tine.
    Zîmbetul a devenit rîs, şi a rîs, şi a rîs...

    Seara ne-a găsit pe banca noastră, în parc, îmbrăţişaţi.
    Am lăsat deoparte căpcăunii,
    baba cloanţa, albă ca zăpada şi restul eroilor literaturii antice.
    Da, antică, de pe vremea mea. Trebuia să înaintez la vremea ei.
    Nu trebuie să înaintezi nicăieri, stai pe loc, visează.
    De parcă făceam altceva.
    De cînd am cunoscut-o nu făceam altceva decît să visez –
    adormit, treaz, pe cale să tai copaci, pe cale să conduc
    şi amenda sărată la Magheru tot era că visam a verde şi semaforul era a roşu
    şi cît mă mai moraliza şi zeflemea poliţaiul eu tot zîmbeam prosteşte la el.
    Mi-a dublat şi amenda cînd a găsit că nu-s beat...
    “...pentru iroseală de material de convicţie...” cică.

    Eram aşezati pe bancă.
    Alungeşte-te!
    M-am alungit, capul în poala ei
    şi nările mi se ameţeau cu o amestecătură de brad şi floare şi femeie
    de era să leşin. Am preferat să strănut.
    Iarăşi rîsul, şi a rîs, şi a rîs...
    Pare că te-ai lăsat de căpcăuni...
    Da, şi am ajuns la capitolul îngeri.
    Lacrima care i s-a prelins de pe obraz
    mi-a zdrobit fruntea cu atîta sare şi iubire că
    ai să-mi faci un cucui, i-am zis.
    M-am aşteptat să rîdă iar, dar nu a rîs.
    Mi-a luat mîna şi a dus-o sub bluză pînă a ajuns la sîn
    a dus-o mai departe
    între pînză elastică şi piele catifelată
    mai departe
    la cremene, la foc, la văpaie.

    Creierul mi s-a limpezit.
    Căpcăunii m-au lăsat de tot.
    Degetele ei au început să-mi curgă de pe frunte
    peste sprîncene
    pe obraz
    în gură
    între dinţi... nu a ţipat cînd am strîns muşchii maxilarelor în jurul falangelor,
    nu a ţipat cînd am strîns muşchii falangelor în jurul cremenii
    nu a ţipat cînd mi-a muşcat buzele.
    Acum, acum, poţi să-mi scrii acum? a întrebat.

    Parcă aş fi putut altfel.
    Parcă m-aş fi fost oprit cu scrisul vreodată.

    *

    Pătrund într-o vale şternută cu aur
    Păzită de-un groaznic şi aprig balaur
    “De vrei după poarta pe veci ferecată
    La zîna ce zace cu dor fermecată
    Şi buza-i ce zace în viscol de sînge
    Aşteaptă sărutul ce farmecul frînge,
    De vrei să trăieşti veacuri multe în cîntec
    Şi nopţi să adormi lîngă fragedu-i pîntec
    Ghiceşte-a meu nume şi dau la o parte
    Şi-ţi las drumul liber spre soră-mea, moarte.”

    A tău nume, măi paiaţă,
    Este viaţă.

    *

    S-a trezit.
    Era răcoare.
    Geamul deschis lăsa înăuntru o adiere uşoară
    porta miros de liliac, ceva iasomie, ceva sărat şi zgrunţuros ca apă de mare secată.
    Şi-a tras cămaşa de noapte peste cap şi a lăsat adierea să o îmbrace
    să o învălătucească
    să-i înfioreze pielea şi gîndurile aşa de vii, aşa de neclare,
    dor?... dor de ce, de cine?...

    S-a întins din nout pe aşternutul umed impregnat cu parfumul sudorii ei
    a deschis cartea la o pagină oarecare
    a dus-o la buze
    aşteptînd,

    viscolul devenea furtună de vară
    carnea îi sîngera sub unghii
    fulgere după pleoape
    un strigăt scurt, slab, muţit...

    a adormit din nou.
    Cartea îi zăcea lîngă pîntec,
    cuvintele
    muşcau.
    Ca vipere.

ViataDupaMoarteText

blank

corner
Parţial

    Trei înţelepţi stau la sfat.
    Primăvara este o poveste de dragoste
    sunt ei de acord.

    Între fluturi şi flori, zice primul.
    Între cărăbuşi şi lumină, zice al doilea.
    Între gheaţă şi apă, zice al treilea.
    Toţi au dreptate.

    Durează o vecie, zice primul.
    Durează o viaţă, zice al doilea.
    Durează cîteva zile, zice al treilea.
    Toţi au dreptate.

    Şi de ce mi-o zici tu mie? m-ai întrebat.
    Fiindcă şi eu sunt înţelept aşa fel, parţial,
    şi ştiu ceva ce ei nu au ştiut.
    Adică?
    Adevărat, primăvara este o poveste de dragoste,
    cea între tine şi mine.

    O floare ţi-a apărut după ureche,
    poate ai pus-o tu acolo,
    fluturi au început să se zbenguie în jurul florii
    cărăbuşi zburau deasupra capului tău
    ţurţuri de gheaţă îţi atîrnau ca cercei la urechi
    şi picurau rouă în lume.
    Şi durează cît? m-ai întrebat.
    Sunt parţial doar, ţi-am zis.
    Nu ştiu.

ViataDupaMoarteText

blank

corner
Carte

    Tu, fii carte.
    Eu, fiu floare, frunză, ghimpe, buruiană.
    Deschide-te.
    La orice pagină de mijloc
    şi lasă-mă înăuntru înainte ca să te închizi în jurul meu
    la întuneric,
    căldură,

    zac, mă striveşti, mă usuc
    şi sevul ţi se îmbibă în pagini
    şi cuvintele tale se lipesc de cadavrul meu şi mă îmbracă frumuseţe,
    a ta.

    Şi cînd te deschizi iar
    ia-mă în palmă aşa cum sunt,
    subţire, străveziu, trecut,
    sărută-mă
    farmă-mă
    şi lasă vîntul să mă ducă departe de tine,
    acolo unde pot să te uit.

    Glumesc,
    nici fărîmat în pulbere nu pot să te uit.
    Mi-ai dat toate cuvintele astea,
    trebuie să le las să curgă,

    în tine,
    înapoi.

    Începînd cu Te.
    Urmat de iubesc.
    Restul este doar hainele împărătului, nu contează.

ViataDupaMoarteText

blank

corner
Desene În Palmă

    Îmi desenez flori în palmă,
    ţi le ofer.

    Întîi ţi-am desenat cuvinte.
    Pe urmă am să desenez o inimă.
    Le iei?
    Cuvintele, florile, inima?

    Cîteodată cred că primesc răspuns
    cînd laşi degetele să se cufunde în apă limpede
    le scoţi
    şi picăturile cad cu precizia unui ceas
    pe palma mea întinsă,
    cerneala se şterge, se scurge
    într-un mic torent de albastru şi roşu şi verde
    şi culoarea florilor semînată în sol umed
    creşte în petale, noi.
    Atunci desenez flori din nou, în palmă,
    ţi le ofer,
    şi picăturile iar cad cu precizia unui ceas
    pe palma mea întinsă
    şi ciclul începe se termină iar.
    Şi iar. Şi iar.

    Cum cred că am primit răspuns
    cînd ţi-am oferit cuvintele.
    Ai lăsat degetele să se cufunde în lapte proaspăt
    şi picăturile căzute au acrit în jurul cuvintelor
    le-au topit
    şi un pîrîu albicios cu vine albastre mi s-a scurs de pe mînă
    şi a căzut în pete care explodau în fel de fel de stele
    pe podea, cîteodată podea de lemn
    cîteodată podea de marmură
    cîteodată covor şi petele explodau între fire
    şi nu le mai revedeam
    dar auzeam
    cuvintele.
    Iar. Şi iar. Şi iar.

    Cum sper să primesc răspuns
    cînd îţi ofer inima, bucăţele bucăţele ruptă între liniile mîinii.
    Să laşi degetele să se cufunde într-un borcan de miere
    şi picăturile să-mi cadă în palmă
    şi să lipească toate bucăţelele între ele
    împreună cu florile
    cu cuvintele
    amestecătura de apă şi lapte şi miere să-mi curgă în vine
    să-mi devină sînge
    să devină cerneală cu care să scriu mai departe. Iar. Şi iar.

    Dă-mi te rog palma ta
    am cu ce să-ţi scriu acum
    flori,
    cuvinte,
    o inimă.
    Da, o inimă. A mea sau a ta?

ViataDupaMoarteText

blank

corner
Sfîrşitul Unei Poveşti De Dragoste

    Ne-am luat rămas bun.
    Nu cred în rămas bun, numai în rămas rău.
    Credeam la fel.

    Am cutreierat oraşul din cap în cap,
    Din sus în jos
    dela stînga la dreapta
    înapoi,
    pe urmă am mers pe tot felul de diagonale
    parte drepte, parte zigzagate,
    parte necunoscute
    şi descopeream din cînd în cînd ceva nou –
    o piatră, un gard, o mlaştină
    noroc că nu era adîncă dar ne-am umplut pantofii cu noroi
    curăţat în viitoarea băltoacă de unde a sărit o broască surprinsă,
    o veveriţă...
    Nu e nouă.
    Ba e.
    Cum ştii?
    Are coadă.
    Toate au coadă.
    Are dinţi.
    Toate au dinţi.
    Te iubesc.
    Te iubesc.

    Degetele mîinilor intercalate, încleştate, încîrligate ca Clematis Arabella...
    ...ca ce?...
    ...ca clematite, ca glicine, ca iedere,
    capul tău rezemat de umărul meu lipit ca şi cu clei de cizmari
    capul meu rezemat de capul tău, lipit, acelaş clei.
    Din cînd în cînd amorţeam de nu ne mai simţeam muşchii
    şi atunci lăsam cîrligii şi cleiul la o parte
    şi ne despărţeam cîteva momente,
    tu făceai piruete şi lunecai pe resturile de noroi pe talpă
    eu săream peste bănci şi-mi sclinteam ba un picior ba celălat
    dar rămîneam căţărat pe dosul băncii cît puteam
    şi rosteam discursuri împătimite demne de oratoria unui Cicero
    adresate lumii dar numai tu le auzeai
    Te iubesc.
    Te iubesc.
    Pe urmă degetele se găseau iar, cîrligii, cleiul, tandreţea.

    Din cînd în cînd întîlneam omenirea. Treceam pe celălalt trotuar.
    Din cînd în cînd ne urmărea un fluture uriaş, ochi de păun,
    dispărea,
    venea înapoi.
    Din cînd în cînd cădea o stea. Niciuna nu a căzut lîngă noi.
    Nu era nevoie, o stea înfiinţată mergea alături de mine. Ai zîmbit.
    Ajunşi la copacul “nostru” am scos din nou briceagul
    şi am tăiat din scoarţă Eu Iubesc Tu şi Tu Iubesc Eu, scobite odată una sub cealaltă,
    de mult,
    şi le-am făcut bucăţele, le-am împrăştiat în jur, o bucăţică ascunsă în buzunar
    pentru pe urmă,
    să nu ştie nimeni.
    Nimeni nu ştie.
    Să nu ştie nimeni.
    Îţi aminteşti scara asta, nimeni nu a mişcat-o din loc, ţi-am luat mîna aici,
    prima oară.
    Îţi aminteşti colţul ăsta, aici ţi-am părăsit mîna, prima oară.
    Îţi aminteşti poarta asta, ascunsă de ochi, aici te-am sărutat prima oară.
    Îţi aminteşti poarta asta, ascunsă de ochi, aici te-am lăsat să mă săruţi prima oară.

    Întunericul ne îmbrăca.
    Aura din jurul tău pătrundea prin tufişuri ca o lumină de felinar,
    un iepure tîşnea afară pe ici pe colo,
    ba chiar o pisică speriată, o veveriţă.
    Aceiaşi.
    Nu te-am contrazis. Ştiai mai bine.
    Movila de frunze era şi ea acolo. Aceiaşi movilă, acolo unde...
    Iarna va veni înainte de toamnă, am zis.
    Nu ai răspuns.
    Vii?
    M-ai tras de mînă pînă la mijlocul movilei,
    frunzele uscate crăpau sub noi, se fărîmau,
    am să strănut, te-am avertizat.
    Nu poţi, mi-ai răspuns
    şi mi-ai oferit aerul din plămînii tăi
    pînă era să ne înăduşim amîndoi
    şi m-ai liberat, amîndoi rîzînd ca copii descreieraţi, isterici, pierduţi.

    Ne-am dat jos tot ce era de dat jos
    ne-am iubit
    ne-am tras înapoi sus tot ce era de tras sus.
    Ai început să ţopăi, parcă aveai mîncărici.
    Toate frînturile astea de frunză...
    Am îngenunchiat în faţa ta
    deferent ca un Michelangelo în faţa blocului de marmură
    în care el o vedea deja pe Madona,
    am tras jos tot ce trebuia tras jos
    şi am început să îndepărtez resturile de frunză, să te curăţ, să te ling
    cu vîrfuri de degete, cu vîrfuri de buze, cu vîrf de limbă
    încet, cu gingăşie, cu delicateţe, cu o dedicaţie absolută
    la fiecare fîşie de piele, la fiecare firicel de păr,
    la fiecare cută, pliu, rid, fald, creţ, tainiţă
    pînă ai devenit la fel de imaculată ca aceeaşi Madonă
    a lui acelaşi Michelangelo
    în ziua finală a emergenţei ei...
    am tras în sus tot ce trebuia tras în sus
    ai început să ţopăi iar
    am repetat ritualul cu răbdare, cu perfecţie, cu precizie, în profunzime,
    am tras în sus
    ai început să ţopăi iar...
    de cinci ori repetat. Nu m-am plîns.
    Te iubesc.
    Te iubesc.
    Spune, nu ai şi tu ceva...
    şi pleoapele au început să-ţi bată ca evantaie japoneze...
    mîncărici?...

    Degetul mic de degetul mic, oţel de oţel, încîrligat.
    Umăr de umăr, stîncă de stîncă, înlănţuit.
    Şold de şold, trunchi de trunchi, înnodat.
    Mergeam în direcţii fără rost, fără ştire,
    ne opream, ne găseam buzele, ne ascuţeam ghiarele,
    mergeam iar.
    Cînd ne-am oprit?
    Cînd s-au dezbinat toate cîrligele, lanţurile, nodurile.

    Cînd ne-am despărţit?
    Niciodată.
    Ne-am luat rămas bun.
    Nu cred în rămas bun, numai în rămas rău.
    Credeam la fel.

    Mă uit înapoi în timp.
    Mă uit înainte în timp.
    Am rămas la acelaşi moment în timp.
    Nu mişcă.
    Te iubesc.

ViataDupaMoarteText

blank

corner
Ileana Cosînzeana din lacrimă

    Cred că greşeşti cu titlul ăsta.
    Nu cred.

    Am lăsat o lacrimă să cadă,
    nu o lacrimă de artist, o lacrimă de om...
    ...poet?...
    ...fie poet
    pe o oglindă
    şi am pus-o în faţa ei.
    Nu înţeleg, mi-a zis.
    Uită-te, i-am zis.
    S-a uitat, s-a uitat.
    Tot nu înţeleg, mi-a zis.
    M-am întristat.
    Sau poate că m-am născut trist şi abia am aflat.

    Dacă nu ai înţeles pînă acum, atunci nu ai să înţelegi niciodată, i-am zis.

ViataDupaMoarteText

blank

corner
ad infinitum, doi...

    Pîn-ce dalbe lăcrămele
    cu plăpînde viorele
    desecate
    şi uitate
    vor pieri abandonate,

    Pîn-ce-a cînelui slab scheamăt
    şi a vîntului greu geamăt
    cu-a său şuier
    nai şi fluier
    vor uita a vieţii freamăt,

    Pîn-ce omu ş-a sa moară
    vor din lume să dispară
    şi pămîntu-
    a său mormîntu
    va găsi în vece seară,

    Pîn-ce iarnă, toamnă, vară
    şi timidă primăvară
    vor se pierde
    alb şi verde
    într-o negură primară,

    Pînă luna va să cadă
    cu a stelelor armadă...
    te-oi dori
    şi te-oi iubi
    cu-a cuvintelor paradă.

ViataDupaMoarteText

blank

corner
Ero şi Tica, şi ceilalţi să aştepte deocamdată

    Faţă în faţă.
    Palmele pe obraz, absorb lumină,
    pe urmă curg pe umeri, absorb frisoane,
    pe urmă pe sîni
    pe şolduri
    îngenunchez
    palmele ajung la genunchi, se opresc, ezită,

    ridici fusta şi mi-o tragi peste cap
    ca să mă ascunzi, să ne ascunzi
    de urgia unei omeniri care circulă în jurul nostru fără să ştie
    fără păsare
    ochi pierduţi în nicăieri
    ochii mei pierduţi în speranţă
    ochii tăi pierduţi în visare
    palmele şovăielnice mai ezită un moment
    încep drumul înapoi, în sus,

    aud furtuna,

    miros plăcerea,

    mîinile tale care atîrnau fără vlagă
    se pornesc odată la un război cumplit cu ceafa mea
    o trag, o împing,
    eşti pe cale să îmi invingi o rezistenţă demăsurată
    şi cu degetele mele trădătoare ţăruşi de oţel în carnea ta
    gura mi se apropie de pierzanie
    doar o fîşie subţirică de mătase între noi
    buzele o ating
    se topeşte
    îţi curge între pulpe
    şi gura îmi pătrunde în ţara unui Hades dezlănţuit
    furîndu-i comorile
    rănindu-i orgoliul
    pînă ce Vulcan îi sare în ajutor
    lăsînd un torent de lavă să erupă
    să mi se scurgă din gură pe piept
    pe mîini
    la pămînt...

    mă las bătut,

    aiurit
    mai aud doar un sfîrşit de tunet cumplit care se depărtează
    mai simt o rămăşiţă de presiune tectonică care se disipează
    încep să o imaginez pe Sappho scriind o poezie cu vîrfuri de degete
    pentru tine, pentru noi
    îţi cad la glezne
    mă încolăcesc în jurul lor...
    Zi-mi, trăiesc?

    *

    Deschid ochii.
    Întuneric.
    Solul în jurul meu umed, călduţ, bătut, gol.
    Am visat?

    Încerc să mă ridic
    o durere nebună mă sfredeleşte
    mă uit în jos,
    cîteva picături de mătase topită mai îmi fumegă în muşchiul piciorului
    ca şi cum abia ar fi căzut
    ca şi cum...

    Rămîn culcat.
    Aştept să se răcească, să se închege.
    Regii au pietrele lor nestemate bătute în coroană.
    Eu, am şi eu ale mele,

    în carne.

ViataDupaMoarteText

blank

corner
Asemenea Iubire

    Încerc să nu te plictisesc
    Cu vorbe aiurite
    În fir de stihuri împletesc
    Momente fericite,

    Într-o ţară minunată
    fără rege
    fără lege
    m-am băit în iz de fată care oftul îmi culege...


    Îţi tai din pagini strofe vii
    Cu patimi frămîntate
    Aştern pe dealuri flori tîrzii
    Ca lacrime pătate,

    Literele semănate
    între crini
    şi între spini
    cresc din inimă sculate ca un codru de colini...


    Te port la munţii pleoştiţi
    Sub încreţite frunte
    Cu pleată verde înveliţi
    Şi versete mărunte,

    Prin izvoare răcoroase
    pietricele
    şi surcele
    a ta splendidă mătase duce freamătul prin ele...


    Îngrop în dune de nisip
    Comori fără valoare
    Ca arta bietului Menip
    Pierdută de sub soare,

    Şerpul tîrîie tăcut
    sub pietroaie
    şi convoaie
    gîndu-mi zace abătut cînd peniţa se îndoaie...


    Mai dau să scriu cuvinte lungi
    Da-mi rup mereu creionul
    De parc-aş fi cu braţe ciungi
    Şi-mi cade fanionul,

    Nu sunt scriptor
    vraci
    tălmaci
    n-am nici cap de Boa Constrictor, nu-s nici coadă pe la draci...


    Mă dau bătut, de vei citi
    Gîndeşte în neştire
    Că-n niciun veci nu vei găsi
    Asemenea iubire.

    Cînd adorm la sînul tău
    între cuget
    oft şi muget
    lasă vorba-mi, ca un rîu, să înece al meu ruget.


ViataDupaMoarteText

blank

corner
Mai Multe NePoezii Amestecate Cu Explicaţii, Scuze, ş.a.m.d.

    Mi-e frică
    că cartea asta o să fie cam subţirică.

    (da, frică, nu tare frică care ar însemna o frică mai mare ca o so called frică, ok?)

    Fiindcă, uite, încep să am vedenii
    de aici cinşpe decenii
    şi cred că şi am presimţit,
    (mulţi ar zice nesimţit[ul de el])
    şi-s într-o poziţie
    de prorocire şi premoniţie

    (este aşa un cuvînt pe romîneşte?... nu-s prea sigur dar merge bine cu rima)

    unde încep să aud liniştea (afară de tuşitul meu)
    şi lătratul cîinilor (needless to say cîinii ăştia nici nu există)

    şi dispare floare-n soare
    şi dispare soare-n zare
    şi dispare zare-n gaură mare
    (na c-am nenorocit rima pe aici, dar dincolo de floare/soare/zare
    îmi pare
    nu-i mirare
    că nu-i pasă nimănui
    nici unui haihui - ui- ui - ui... ăsta-i corul broaştelor pe malul celălt, politicoase,
    abia aşteaptă să-mi sară în pantaloni).


    Aiurez, ştiu,
    nici nu încerc hazliu
    să fiu.
    Vorbeşte frica
    că subţirica
    asta de carte
    şi vorbele-i păgîne
    vor rămîne
    moarte.

    Trag cu ochiul de partea cealaltă, tare-s curios,
    de pildă au ei acolo internet? Au zahăr cubic? Mănîncă ouă ochi dimineaţa?
    Cum am să trăiesc (ha!) fără tine?
    Dar totul eu un fel de pîclă, un fel de negură
    şi nu văd nimic, nici pe nene D.Zeu (aşa vrea el scris, without space;
    am avut un director la şcoala primară care semna întotdeauna T. Dale, with space,
    şi noi îl pomeneam mereu ca Tîndală, haha, şi-a săpat singur groapa).

    Ştii că D.Zeu
    rimează cu derbedeu (da n-am s-o zic, nu ştiu ce temperaturi au ei
    în regiunea lui S.Cara.Oţchi)

    dar rimează şi cu zmeu
    şi cu leu, cu curcubeu,
    Ptolomeu, Morfeu, Orpheu
    pînă cînd şi eu
    ateu
    ca un fel de Hecateu (modern)
    am să fac o hîrţulie
    pe un petec de hîrtie
    de pe dincolo să fie
    mărturie
    de vecie:
    da
    sau ba
    sau cine-o vrea
    a credea
    e treaba sa.
    Eu-s la nu, mă crezi şi tu?
    Eu-s la da, iubesc, aşa,
    doar aici
    şi dacă zici
    şi acolo dac-ar fi?
    ţi-aş răspunde-n poezii
    ca să ştii
    a mea inimă-i a ta
    ştie D., şi Zeu, şi ea.

    Ei, mai citeşti?
    Nu te-ai pus încă la măturat scările,
    la tăiat cartofii pentru a-i face pai, la privit ce mai este la TV?
    Adică, mai citeşti aici? vreau să zic, nu mai citeşti ziarul ci mai citeşti aici?
    Dacă da atunci cartea va fi o leacă mai puţin subţirică,
    tu îmi zici cuvintele (numai celea care fac rost,
    lasă neghiobiile pe seama mea)

    eu le aştern între rînduri de ghiocei (albi)
    lilieci (albaştri)
    şi radiere mîncate de o parte şi roase de alta şi pătate cu cerneală (peste tot).

    M-am întors.
    De ce, de unde?
    Păi vezi, am lăsat oleacă aşa zisa asta poezie şi m-am pus eu
    pe la măturat scările, tăiat cartofi, privit la TV
    şi acum m-am întors şi citit aşa zisa asta poezie (da, am mai zis-o o dată)
    şi poti să mă baţi (o, plăcerea...) dacă înţeleg ce sunt toate cuvintele istea
    şi dacă felul cum ele au căzut pe hîrtie din condeiul meu (electronic) au un sens
    atunci eu sunt Caragiale (haha) şi tu Cosînzeana (hei, înseamnă că totuşi au sens)
    stai oleacă
    atunci eu sunt Făt Frumos (hahaha, un ha în plus)
    şi tu Cosînzeana (hei, înseamnă că totuşi au sens)
    stai oleacă
    atunci eu sunt bătut cu leuca-n cap (hei, înseamnă că after all totuşi au sens?)
    şi tu eşti Cosînzeana (asta eşti întotdeauna, cu sau fără sens, cu sau fără mine).

    Grea responsabilitate mai am, fraţilor (n-am fraţi)
    că mirosurile de pe dincolo nu pot să vi le redau, cum descrii un miros
    în afară de oh sau au?
    Dar mă prepar de trecere (ăsta era subiectul, dacă subiect era,
    la începutul poveştii istea, tare îmi mai place ista, iştea, işti...)


    uite-am cumpărat o pungă
    să m-ajungă
    calea lungă,
    vorbe ţine, vise ţine
    uite-aşa cum se cuvine
    despre mine, fără tine,
    despre timpuri cînd puteam
    să alerg pînă la tram
    cîteodată (crezi?) ajungeam
    şi c-un nas contra un geam
    tot pe tine căutam
    prin maidane, prin sifoane, prin a vieţii batalioane...

    hei! rămîi! mai stai oleacă
    vorba-mi este doar de toacă
    sunt doar little bit ţicnit
    uite, vezi, m-am liniştit,
    am lăsat să curg-afară o nevoie, cam primară,
    să aştern ceva absurd, să-mi sparg nasul şi să zburd,
    dar e una, ca să ştii, fără şpil şi poezii

    eşti în inima mea flutur,
    într-o zi am să mă scutur
    şi-am să las frunziş şi pană,
    poezia mea sărmană
    dar mai mult... îţi las cea floare
    ce-mi alin-a mea ninsoare
    ce-am cules-o într-o vale
    are numai cinci petale
    şi-ţi permit, dar numai ţie
    să le rupi în ani o mie
    cînd în gînd t-ei întreba
    m-a iubit el, da sau ba,

    lasă prima ca să cadă cu un “da”, nu-i chiar corvoadă,
    şi a doua cu un “ba”, hei, îţi bate inima?
    ai să ştii acuş, acuş, ai răbdare niţeluş,
    înc-o noapte, înc-o zi,
    dup-a cincea

    ai să ştii.

ViataDupaMoarteText

blank

corner
Asta

    Aşezat pe canapea.
    Tu, alungită lîngă mine,
    capul tău rezemat de umărul meu
    amîndoi privim televizia
    unde un tenor italian, tînăr,
    cîntă Nessuno Dorma.

    Te simt cum începi să tremuri, sau tremur eu?
    A terminat.
    Trece la Una Furtiva Lagrima.
    Te simt cum începi să tremuri, sau tremur eu?

    Asta, e viaţă, îmi zic.
    Asta, e viaţă, îmi şopteşti.
    Te iubesc, îţi zic.

ViataDupaMoarteText

blank

corner
Măsură

    Nu ne-am iubit nici o dată.
    Nu ne-am iubit de sute de ori, de mii de ori, un număr fără de număr de ori.
    Crezi că e dragoste?
    Ce altceva ar putea să fie?

    Am rămas îngîndurat,
    căutam logica şi cu toate că o găseam, totuşi ceva îmi eşapa.
    Cum măsori dragoste?
    Încerc în kilograme, în kilometri, în kilowaţi,
    dar tot nu mă dumiresc.
    Vrei numaidecît să o măsori în ceva?
    Da, am răspuns, cu toate că nu eram convins că vroiam.
    Ai încercat în linişte?

    Asta m-a cam derutat.
    Şi cum măsori liniştea, în ce unităţi, în decibeli?
    Şi-a apropiat gura de urechea mea
    şi tot ce puteam auzi era răsuflul ei uşor.
    Am rămas aşa, minute, ore.
    De cîte ori ţi-am zis nu te iubesc? m-a întrebat, după cîteva zile de nemişcare.
    De cînd, adică.
    De vecie, mi-a răspuns.
    Am rămas iar pe gînduri. Adevărul era că niciodată.
    Adevărul e că niciodată, i-am răspuns pînă la urmă.

    A zîmbit.
    Vezi?
    Văd ce?
    Linişte, a răspuns.

    Am roşit. Am înţeles.
    Nu aştepta răspuns de la mine.
    Nu am răspuns.

ViataDupaMoarteText

blank

corner
Sfîrşit de Basm

    Te urmăream, de ani de zile te urmăream,
    de secole.

    Tot învîrteam piatra timpului la stînga, iar şi iar
    şi iar te vedeam
    şi iar te urmăream,
    eu galopînd pe un cal năzdrăvan de partea asta a cortinei realităţii
    încîlţat cu cizme
    încins cu paloş
    însetat cu atîta frumuseţe că puteam umple treizeştrei de cărţi groase de un cot
    cu cuvinte,
    tu alergînd de partea cealaltă a cortinei
    încîlţată cu tenişi
    încinsă cu o sticlă de plastic
    însetată cu... sete.

    Nu mai rezistam –
    am tras paloşul
    am tăiat cortina în diagonală şi am pătruns în realitatea ta
    te-am înşfăcat de subsuori
    şi am lăsat calul să ne zboare la castelul meu, după lună...
    “farmec...” ţi-am şoptit la ureche
    şi cînd ai vrut să deschizi gura să zici ceva ţi-am pus degetul la buze
    “aşteaptă...” am şoptit,

    “cea frumoasă
    ca o mireasă...”


    Nu păreai nici mirată nici îngrijorată,
    doar ceva (să folosesc un cuvînt care l-am învăţat în lumea ta) perplexă.
    Aveai doar nevoie să te înviorezi şi te-am dus la un izvor răcoros
    ţi-am pregătit haine uscate din in fin
    trase la război de mii de păianjeni copleşiţi cu admiraţie
    pentru făptura care am adus-o la palat,
    şi pantofiori din praf de stele
    lipite fir de colb la fir de colb de mii de fluturi copleşiţi cu admiraţie
    pentru făptura care am adus-o la palat,
    şi coroniţă de flori de liliac împletite de mine timp de treizeştrei de ani
    în aşteptare, în admiraţie...
    “farmec...” ţi-am şoptit la ureche
    şi cînd ai vrut să deschizi gura să zici ceva ţi-am pus degetul la buze
    “aşteaptă...” am şoptit,

    “întîi crăiasă,
    pe urmă mireasă...”


    Te-am suit pe cal şi l-am lăsat să ne poarte pe unde îl ducea năravul
    sau prin coadă de cometă
    sau prin vîlvîtaie de soare
    sau prin bolovani uriaşi (care pe lumea ta le cheamă planete) unde viaţa abia începuse
    unde viaţa abia se terminase
    unde munţii se fărîmau şi mările se înspumau
    şi tu, agîţată la gîtul meu abia de aveai ochi pentru toate minunile
    dar şi pentru mine
    şi înapoi la palat ţi-am depus la picioare cele treizeştrei de cărţi groase de un cot
    pe care le aveam umplut cu frumuseţea ta înainte, sau acum, nu mai ştiam...
    “farmec...” ţi-am şoptit la ureche
    şi cînd ai vrut să deschizi gura să zici ceva ţi-am pus degetul la buze
    “aşteaptă...” am şoptit,

    “pe pat de mătasă
    să-mi fii mireasă...”


    Nu trebuia să întorc spatele. L-am întors, doar o clipă
    şi nu am văzut buzele cum îţi înfloresc
    şi cuvintele cum se răspîndesc dintre ele ca polen de primăvară
    “Este poate un telefon pe aici?” ai întrebat, inocentă.

    Farmecul s-a deşirat.
    Ca ia, ca praful de stele, ca aripile calului meu,
    ca cele treizeştrei de cărţi de un cot pline de frumuseţe
    s-au deşirat, s-au topit,
    diagonala ruptă în cortină s-a vindecat,

    ai deschis ochii.

    “Cînd să fii căzut?” te-ai întrebat
    ridicîndu-te şi şchiopătînd tot drumul pînă la casă.
    Ceva te zgîria la ceafă
    ai tras crenguţa care atîrna acolo şi te uitai, şi tot te uitai, şi tot te uitai.
    Liliac? La sfîrşit de Iulie?

    Ai tresărit, parcă ai auzit un nechez,
    parcă un număr de treizeştrei tot revenea în adiere
    portat de păianjeni, portat de fluturi...
    “Hei, trezeşte-te fato,” ţi-ai spus
    lăsînd crenguţa de liliac să cadă într-un coş de gunoi
    şi începînd să urci scările acasă.

ViataDupaMoarteText

blank

corner
Sîn

    Cînd sînul tău biruie ocna-i pustie
    Şi-n palma mea cîntă a sa libertate
    Îl las să aprindă cu roşa-i mînie
    A buzelor poartă ş-a gurii cetate.

    Cu-a lebedii alb şi a pufului freamăt
    Aduce furtună în gloria serii
    Un tunet ce piere în clocot de geamăt
    Şi-o pace ce-aduce cu naşterea verii.

    Găsesc sfînt mormînt într-o vale-ncîntată
    Un murmur pătrunde prin fragede coaste
    Un caier s-aprinde în mintea-mi uscată
    Şi toarce din gîndu-mi a strofelor oaste.

    Căzut ca un cal pe tărîmul de luptă
    Eu zac şi privesc pe sub pleoape greoaie
    Cum mici bucăţele din inima-mi ruptă
    Încep să-nflorescă cu-a zorilor ploaie.

    Te las, părăsesc sîn de foc şi de viaţă
    În suflet sădit cu verset de-nviere,
    Îl duc cu-a tău zîmbet, cu-a ta dimineaţă,
    Cu-n... noli me tangere... vis... şi durere.

ViataDupaMoarteText

blank

corner
ascuns

    am să mă ascund
    într-un buzunar
    în fundul plesnit
    unui vechi pahar
    sub o frunză dusă
    într-o vijelie
    ş-o frază pierdută
    într-o poezie,

    am să mă ascund
    sub zăvor de poartă
    în nucă crăpată
    şi petală moartă,

    am să mă ascund
    unde nu vei ştii
    c-acolo voi fi
    între morţi şi vii
    lîngă mîna-ţi stîngă
    cu vorba-mi nătîngă
    sub ie la piept
    în pantofu-ţi drept
    în visuri tîrzii
    printre lacrimi mii
    şi cu zori de zi
    la a mării fund.

    am să mă ascund
    neştiut de nime
    în veci de vecime
    prin căzute rime
    n-ai să ştii nici tu
    cînd te-alină vîntu
    că-i a meu cuvîntu
    ş-a meu a fost cîntu.

ViataDupaMoarteText

blank

corner
Venit

    De vii am să leg clopoţei de alamă la vîrf de crenguţe uscate de soc
    Şi-n spice de aur spoit coroniţe pe pieptul ce-ascunde a inimii foc,
    Viori şapteş-şapte cu-arcuşuri bătute în verdele umed de palid smarald
    Cu corzi făurite de-a murgului coamă lucind bătăioasă-n a zilei erald
    Lega-voi de garduri pe margini de drumuri ce duc de acolo şi pînă aici
    Şi noaptea va plînge sfioasele stele căzute în luptă cu-a mei licurici,

    De vii am să ţintui cu cuie de aur potcoavele celui ce poart-a ta şea
    Şi şapte poteci am să semăn cu ghindă să crească stejarii ca inima mea,
    Condurii-ţi pătaţi cu petale albastre vor trece în şopot pîraie adînci
    Săpate cu ghearele mele crăpate prin foşnet de brazi şi prin prîsnet de stînci
    Iar ciute cu mure crescute prin coarne veni-vor să caute zîmbetul tău
    Şi-n poală să-ţi lase grăunte de doine pierdute-n neştire ş-a dorului hău.

    Cuvinte, poete.
    Eu cred că ţi-e... sete.


    Mi-e sete, mi-e foame, mi-e dor de un verde
    Ce-n fiece seară sub pleoape se pierde...

    De vii... am să-ţi leg panglicuţă la deget cu cap resfirat ca şuvite de in
    Şi dacă găsesc am să-ţi duc bucheţele cu roşul de roză sau albul de crin,
    De degetul mic am să ţin a ta mînă cu dreapta, cu stînga pantofii căzuţi
    Cînd tu ţopăiai în băltoaca verzuie şi eu rătăceam printre vecii pierduţi,
    De vii, ai să pleci fără pic amintire de-a buzelor must ce-a trecut, s-a acrit,
    De-a muzicii şoaptă în micul tău deget, cu roşul şi albul ce azi au murit.

ViataDupaMoarteText

blank

corner
În. De.

    Tu nu mă în. La fel, tu nu mă de. În-curajezi. De-curajezi.
    Îmi laşi interpretarea. Mie.
    O interpretez cum vreau,
    asta-i definiţia interpretării, nu aşa?
    Interpretez.
    Interpretez că ai nevoie de cuvinte

    bătute în tindă
    să-ţi fie oglindă
    să-ţi fie de strajă
    să-ţi fie de vrajă
    că lumea se trece
    în rece pe vece
    şi fără dogoare
    tot viu ce e... moare.


    Stau pe terasă, creion în mîna dreaptă, caiet pe genunchi,
    Esenin lîngă mine, Coşbuc lîngă mine,
    o bere rece lasă spuma să mi se prelingă pe degetele stîngii
    amintindu-mi de zile trecute de mult de tot,
    zile înainte a te fi cunoscut
    înainte a te fii născut
    înainte de vara timpului.

    Culegeam castane abia crăpate din coaja lor zgrunţturoasă
    culegeam nuci abia crăpate din coaja lor amară,
    culegeam cărăbuşi şi mă uitam fermecat cum deschid întîi aripi rigide
    pe urmă aripi subţirele
    pe urmă zboară din palma mea deschisă.
    Mă uitam la melci codobelci care scoteau coarne boureşti pe leuştean
    culegeam lobodă sălbatică pentru adus a face ciorbă
    lăsam bondari să mi se caţere pe braţe, gîdilau, bîzîiau.
    Mai caut castane căzute, nuci noi, cărăbuşi, lobodă, bondari,
    tare aş vrea să caut de toate cu tine
    mînă în mînă
    sau genunchi lîngă genunchi
    sau întinşi pe o pătură subţire tu dormi şi eu îţi citesc poeziile altora
    şi tu nu le auzi,
    poate da

    cînd în cot te ridici
    şi mirată îmi zici
    că bătrîni licurici
    în vis ţi-au şoptit
    că un drum ţi-au croit
    cu cuvinte spoit.


    Te uiţi din cînd în cînd la lună?
    Ştii că şi eu mă uit, acelaş timp.
    Respiri teii?
    Îi respir şi eu
    prin nările tale
    prin plămînii tăi
    prin palmele tale care farmă micuţele floricele între ele
    şi pe urmă mi le întind pe faţă, pe piept
    pe buze ca să poţi să le lingi de pe ele
    şi să faci un ceai amărui îndulcit su siropul gurii tale
    care mi-l oferi
    pe vîrf de limbă.
    Cumperi şi zarzavat?

    Zîmbeşti. Da, zarzavat poate fi esenţa unei romantici abundante
    cînd tăiem pătrunjelul proaspăt, împreună,
    cînd tăiem mărarul proaspăt, împreună,
    cînd tăiem morcovei şi pătlăgele şi castraveciori
    împreună
    şi le împrăştiem pe pătura subţire
    ca să-ţi ţie de saltea groasă
    şi după ce îţi dau jos sandalele
    şi îţi dezvelesc corpul
    ne rotim în ele cum ar roti pîrîul pietricele
    cum ar roti privighetoarea limba ei de dimineaţă
    cum ar roti hămesitul pîinicele calde abia ieşite din cuptor
    şi-i ard mîinile
    şi-i ard buzele
    şi-i arde corpul răvăşit sub securea foametii,

    ardem

    ca iască uscată
    în foc aruncată
    cu iz de femeie
    şi colb de scînteie
    şi-n picuri de soare
    uităm de candoare.


    Tu nu mă în. La fel, tu nu mă de.
    Un roman şi romanţă fără început şi fără sfîrşit
    care-şi împletesc lianele înăuntru creierului meu
    şi construiesc acolo palate şi păduri
    munţi şi mări
    castele şi codri
    şi un eu buimăcit şi fericit împleteşte pături din fraze
    şi iubiri din cuvinte
    şi năzuinţe din litere
    le tencuieşte pe toate cu semne de puctuaţie şi nu întotdeauna cu reguli de ortografie
    şi ţi le oferă
    necondiţional.

    Depinde de... nimic.

    Depinde de... tot.
    Tot ce creşte înăuntru coastelor mele
    alături de bubuit
    şi alături de linişte.

    Tinereţe fără Bătrîneţe şi Viaţă fără de Moarte, ziceau basmele.

    Iubire cu nicio Căire
    şi
    Ruget în lacăt de Cuget
    zic eu
    şi nu pot să opresc. Mă ierţi?

    Nulla dies sine linea.

ViataDupaMoarteText

blank

corner
Mistreţ

    Am început să-ţi număr creţurile.
    “Am creţuri?”
    Am început să-ţi număr creţurile.
    Cînd am terminat, ai început şi tu să le numeri pe a mele.
    “Hei, şi tu ai creţuri!”
    ai strigat de parcă erai Columb văzînd presupusa India
    şi un moment m-am temut că vecinii au să bată în perete, dar erau la mare.
    Cînd am terminat, ai început şi tu să le numeri pe a mele.
    Dar nu păreai mulţumită, aşa că ai început din nou.
    După a treia oară mi-ai zic că pesemne greşeai mereu
    (nu-i mirare mi-am zis dar nu ţi-am zis)
    că de fiece dată ieşea alt număr.
    M-ai vîrît şi pe mine în dubii, poate am greşit şi eu
    şi am numărat şi eu iarăşi.
    A ieşit alt număr. O diferenţă de doi dar totuşi inadmisibil.
    Am discutat situaţia între noi, şi ne-am decis să numărăm fiecare de zece ori
    şi pe urmă sau decidem după care iese de mai multe ori
    sau luăm media valorilor numărate
    sau facem un graf Gaussian şi dacă deviaţia standartă este de...
    “Am găsit unul alb.”
    “Imposibil.”
    “Să-l tai să ţi-l arăt?”
    “Să nu îndrăzneşti.”

    Am lucrat greu, amîndoi,
    sudorile şiroiau pe noi ca izvoare de munte, dar nu numai din cauza muncii grele.
    “Lasă-te de gîndurile alelalte,” mi-ai tras un ghiont.
    M-am lăsat, deocamdată.
    Păcat că nu puteam să le numărăm singuri, fiecare a lui,
    eram făcuţi poate din lut dar după ce Dumnezeu a vîrît şi oase în noi
    asta a redus flexiunea în mod considerabil.
    Am considerat un moment dat să utilizăm ceva vopseală cu un penson subţirel
    ca să vopsim fiecare firicel numărat să nu-l numărăm de două ori
    dar după ce ne-a sărit vopseala în ochi
    şi am demolat trei rînduri de aşternut
    ne-am lăsat de metoda asta.
    “Poate le radem şi le numărăm apoi pe masă?...”
    dar ghiontul reînoit m-a readus pe pămînt.

    Eu am ajuns la şapte numărători. Tu la opt.
    Sau erai mai harnică sau mai interesată
    (mi-am zis dar nu ţi-am zis).
    “Ştii,” am încercat, “împrejurimile obiectivului nostru ştiinţific
    au şi o altă semnificaţie.”
    “Un alt uz, vrei să zici.”
    “Da, vreau să zic dar mă tem de ghionturile tale.”
    “Laşule!”
    “Da, acuzaţie admisă.”

    Ai sărit pe mine ca o lupoaică, ca o leoaică, ca o femeie
    şi după ce ne-am ciufulit creţurile în mod reciproc
    şi pesemne că am şi pierdut cîteva în încăierarea ce a urmat
    n-am avut încotro şi am început număratul din nou.
    Scrisul istoriei umane este o sarcină grea, oameni buni.
    “Adică ai de gînd să scrii ‘asta’ în cărţile de istorie?”
    “Păi doar facem aici o investigare ştiinţifică get-beget.
    Generaţiile următoare vor decide relevanţa rezultatelor cercetării noastre
    pentru soarta unei umanităţi în căutarea ţelului ei pe pămînt.”
    Mă simţeam mare, uriaş,
    de aveam o medalie mi-aş fi prins-o cu un bold de cămaşă, dacă aş fi purtat una.
    “Eşti sigur că asta-i ceva adecvat pentru cărţile de istorie?
    Nu mai curînd biologie? Sau anatomie?”

    Da, poate zoologie
    (mi-am zis dar nu ţi-am zis, cu toate că nu eram sigur că nu mă iei în zeflemea).
    “Şi...” ai continuat privindu-mă pe sub pleoape jumate lăsate
    peste ochi de căprioară de un verde de frunză, vara, sub roua abia căzută,
    “...nu crezi, totuşi, cu toate că soarta umanităţii e în joc,
    că avem nevoie şi noi de ceva... intimitate?”

    Ai început să numeri din nou,
    pesemne conştiinţa ta ştiinţifică mai mare chiar ca a mea
    dar cînd ai sărit pe mine iarăşi ca o lupoaică, ca o leoaică, ca o femeie
    şi după ce te-am lăsat să-ţi faci treaba şi m-ai lăsat să-mi fac treaba
    am început să suspect că poate încercai să mă convingi în mod serios
    şi chestiile cu ştiinţele erau ceva secundar, sau terţiar.
    Intimitate? Hmm!...
    Era rîndul meu să încep iar număratul.

    “Spune, tu crezi chiar că cineva o să citească scrisul ăsta în afară de tine?”
    Aveam un punct crucial acolo. Te-ai uitat la mine, îngîndurată.
    “Zi, şi de ce ai chemat scrisul ăsta ‘Mistreţ’?”
    Am rîs pe sub mustaţă, chiar aveam una.
    “Pai dacă îl chemam ‘Creţ’ atunci s-ar fi ridicat la rangul trei în vînzări pe Amazon.
    Dar cine o să facă un search pentru ‘Mistreţ’?
    Lumea ştiinţifică pierde, dar secretul rămîne al nostru, pe veci.
    Şi, în plus, cuvintele rimează între ele aşa că mă simt şi poet.”
    “Ah, eşti aşa de inteligent,” ai zis, plină cu atîta admiraţie
    că mi-ai prins medalia (de unde ai luat-o?) cu un bold pe piept...
    nu, nu purtam cămaşă. Închipuiţi-vă cum am urlat.
    Dacă vecinii nu erau la mare ar fi dat jos peretele cu un baros.

    Zeflemea sau nu
    dar am sărit sub tine lupoaică, leoaică, femeie
    şi tot ce mai îmi amintesc este partea deţinută de ‘femeie’.
    O, Doamne, da ce femeie...

ViataDupaMoarteText

blank

corner
fel şi fel de anotimpuri

    am lăsat vara să zboare
    peste mare,

    peste rîuri şi pîrîuri,
    peste timpuri, anotimpuri
    peste mine, fără tine.

    şi a fost ş-o primăvară
    cam-nainte de cea vară?


    a fost

    cu dulci ciute neştiute,
    cu visări prin alte ţări,
    cu fetiţe cu cosiţe
    şi cu zîne
    sau hapsîne
    sau alese ca crăiese,
    ca regine, fără tine,
    ca mirese.

    toamna?

    doamna?
    fără glas şi fără pas
    ş-a făcut aici popas,
    nestemată nechemată
    cu-a ei frunză de-aur gloată
    vara verii
    ş-a durerii
    de prin nouri se coboară
    ş-a ei vară ş-o omoară
    şi pe mine, fără tine.

    ce rămîne-atuncea, iarna...

    uite ş-anceput povarna,
    iarnă, iarnă, la lucarnă
    ai plouat pe mine zile cu gîndirile-mi febrile
    sau debile, inutile
    mi-ai dus soare sub ninsoare
    şi pe şale-ai pus ocale
    da chiar fie poate-un mîine
    dar de mîine nu-i poimîine,
    dormi tăciune, dormi cărbune
    dormi vioară ş-a ei strune...

    totuşi, nu-i amar de mine
    fincă te-am ştiut... pe tine.

ViataDupaMoarteText

blank

corner
Da, şi atunci.

    Din ziare, citat din România Trăieşte: domnul profesor Ionel Ceahlăulungu, după o activitate arheologică intensă la poalele Ceahlăului (ce coincidenţă) şi un studiu de mai mult de zece ani (!) a reuşit să creeze un dicţionar al limbii utilizate în perioada Paleoliticului tîrziu, pe bază de semne şi desene descoperite într-o varietate de peşteri şi văgăuni din regiune. După studiile sale, hominidii din acea perioadă aveau deja inclinaţii artistice, mai ales (nu o să ghiciţi)... poetice, şi redăm aici în exclusivitate primul document tradus de prea stimatul profesor. Limba vorbită şi scrisă fiind încă la un stadiu primitiv de evoluţie, parte din cuvinte au fost adăugate ca să creeze o sintaxă mai clară pentru cititorul modern; ca cititorul să aibe totuşi o privire completă, redăm şi versiunea originală. Este clar că acest poem descrie cu o duioşie intensă aliniată cu o cruditate intensă, o poveste de dragoste. O poveste de dragoste, scuzaţi-ne, erotică. Firi sensibile – sunteţi avertizate. La întrebarea dacă acest studiu îi va aduce premiul Nobel, professorul Ceahlăulungu a răspuns cu flerul său habitual: “Depinde de calitatea poeziei originale; în orice caz continui să traduc şi restul ‘colecţiei’”. Stimate professor, va urăm succes! Redacţia.

    *

    traducerea versiune originală...

    păr negru tăciune pădure ars fulger
    ochi verde frunze ies apă cade cer
    peşteră urşi gigantic mîncat mere
    găsit fraţi surori apărător oi
    găsit rănită gheare brad rupt căzut stîncă verde pădure

    apucat păr tăciune tras munte peşteră
    oi lemne pietre
    scos păr păduchi scos picioare aşchii
    ars toate ars foc bucată carne mîncat
    prins rană coajă udă copac frunze mici oprit sînge
    nu pătrunde corp slabă frumoasă frică

    trei sori trei luni muşcat umăr lins sînge
    muşcat umăr lins sînge peşteră
    ars răni acoperit răşină
    legat jur gît şirag pietre găurit oase găurit
    jur corp fel blăni spini flori
    tăciuni stins păzit animale mare patru rău doi picioare

    şapte sori şapte luni apă cer floare roşie
    legat mînă tu mînă eu liană tras apă curgătoare nu ştiut
    aşezat piatră lată apă curge
    apă şters carne sînge noroi negru tăciune verde iarbă
    ridicat cade blăni spini flori uscat rămas goală
    frumoasă foc mistuie pădure
    frumoasă flori roşu umplă cîmp călcat măcinat învîrte cap
    coroană spini uscaţi legat capăt păr jos spate

    jos blăni frunze spini apărare piatră mînă
    pus sub apă curge picioare
    genunchi faţă spălat genunchi picioare
    lins curat parte pătrundere
    ridicat picioare pus mîini parte alăptare mici
    împins genunchi faţă spăl genunchi picioare
    ling curat parte aşteaptă pătrundere

    tras picioare arătat culcuş acoperit iarbă moale
    pene moi blăni moi
    făcut mulţi sori zis acum pătruns ia viaţă eu dăruit viaţă
    depărtat picioare unul altul tras peste tu nu ştiu fac
    adus corp meu tu nu ştiu odată strigat pătrundere
    nu ştiu de ce început mîncat buze
    nu ştiu de ce simt revărs tu de ce vrei omori
    trezit moarte găsit cap tu piept eu
    tu sînge plînge nu frică mine urşi pădure

    spus
    acum mulţi sori mic alăptat amîndoi
    tu vînat aduce hrană păzit
    între sori moarte amîndoi acum nu teamă moarte noi
    oprit nu spus

    murit multe tu
    acum ştiut toţi găsit peşteră
    moarte plăcere mare mîncare
    mult

    termin semne duc tu caut mor tu iar iar iar

    *

    traducerea interpretată şi corectată...

    cea cu părul negru ca tăciunele rămas din pădurea arsă de fulger
    cea cu ochii verzi ca frunzele abia ieşite sub apa ce cădea din cer
    te-au izgonit din peştera ta urşii gigantici şi ţi-au mîncat merele
    şi nu îţi mai găseşti fraţii şi surorile şi apărătorul şi oile
    şi te-am găsit rănită de gheare sub bradul rupt căzut sub o stîncă verde ca pădurea

    te-am apucat de părul de tăciune şi te-am tras sus pe munte la peştera mea
    unde trăiam cu oile mele şi cu lemnele mele şi cu pietrele mele
    am scos din părul tău păduchii şi am scos din picioarele tale aşchiile
    le-am ars toate şi am ars pe foc o bucată de carne care ai mîncat
    am prins de rana ta coajă udă de copac cu frunze mici să opresc sîngele
    dar nu am pătruns în corpul tău fiindcă erai prea slabă şi prea frumoasă şi aveai frică

    dar după trei sori şi trei luni mi-ai muşcat umărul şi lins sîngele ca să fiu al tău
    şi eu ţi-am muşcat umărul şi lins sîngele ca să fii a mea şi a peşterii mele
    am ars rănile şi le-am acoperit cu răşină de brad
    şi ţi-am legat în jurul gîtului şirag de pietre găurite şi oase găurite
    şi ţi-am pus în jur de corp fel şi fel de blăni şi spini şi flori uscate
    şi tăciuni stinşi să te păzească de animale mari pe patru şi de alţii răi pe două picioare

    după şapte sori şi şapte luni şi apă din cer cu miros de floare roşie
    ai legat mîna ta de mîna mea cu o liană şi m-ai tras la apa curgătoare care nu am ştiut-o
    unde te-ai aşezat pe o piatră lată sub apa curgătoare
    şi apa ţi-a şters carnea de sînge şi de noroi şi de negru de tăciune şi de verde de iarbă
    te-ai ridicat şi ai lăsat sa cadă blănile şi spinii şi florile uscate şi ai rămas goală
    frumoasă ca focul ce mistuie pădurea
    frumoasă ca florile roşii care umplă cîmpul şi care călcate şi măcinate ne învîrtesc capul
    numai coroana de spini uscaţi legată la capăt de păr lăsat jos în spate a rămas

    mi-ai dat jos blănile şi frunzele şi spinii de apărare şi piatra din mînă
    şi m-ai pus şi pe mine sub apa curgătoare dar în picioare
    te-ai pus în genunchi în faţa mea şi mi-ai spălat genunchii şi mi-ai spălat picioarele
    şi mi-ai lins curată partea mea de pătrundere în tine
    te-ai ridicat în picioare şi mi-ai pus mîinile sub partea ta de alăptare a micilor
    pe urmă m-ai împins în genunchi în faţa ta să-ţi spăl genunchii să-ţi spăl picioarele
    să-ţi ling curată partea ta ce aştepta pătrunderea mea în tine

    m-ai tras înapoi în picioare şi mi-ai arătat culcuş acoperit cu iarbă moale
    şi pene moi şi blăni moi
    făcut de mulţi sori ai zis şi acum pătrunde-mă şi ia-mi viaţa şi eu am să-ţi dăruiesc viaţă
    şi ai depărtat picioarele unul de altul şi m-ai tras peste tine şi nu ştiam ce să fac
    aşa că mi-ai adus corpul meu într-al tău şi nu ştiu de ce odată ai strigat cînd te-am pătruns
    şi nu ştiu de ce ai început să-mi mănînci buzele
    şi nu ştiu de ce am simţit că mă revărs în tine şi de ce vrei să mă omori
    dar cînd m-am trezit din moarte am găsit capul tău pe pieptul meu
    şi tu sîngerai şi plîngeai dar nu mai aveai frică nici de mine şi nici de urşi şi nici de pădure

    ai spus
    acum în mulţi sori o să avem un mic şi vă voi alăpta pe amîndoi
    şi tu vei vîna şi ne vei aduce hrană şi ne vei păzi
    şi cîteodată vom muri amîndoi iarăşi dar acum nu mai îţi este teamă de moartea noastră
    şi te-ai oprit şi nu ai mai spus

    am mai murit de multe ori cu tine
    acum lasă să ştie toţi care vor găsi peştera noastră
    că moartea este o plăcere la fel de mare ca şi mîncarea
    chiar mai mult

    uite termin semnele astea şi mă duc să te caut să mor cu tine iar şi iar şi iar

    *

    PS. L-am întrebat pe domnul professor: “Professor Ceahlăulungu, înţeleg că sunteţi sigur de traducere, dar sunteţi sigur şi de interpretare, de corecţie?” la care el a răspuns într-un mod surprinzător: “Voi uitaţi că poezia aparţine mai puţin artelor literare şi mai mult ştiinţelor exacte. Face obiecţie cineva faptului că 1+1=2? Nu. În poezie la fel, este un singur fel a răspunde la o întrebare bine definită. De aceia – da, sunt sigur.” Pe urmă a mai adăugat o declaraţie şocantă. “Am găsit cîteva scobituri pline de sînge închegat, bine păstrat, şi am făcut teste de ADN şi ARN pe el. Pare că scriitorul a fost unul din străbunicii mei, de-nainte cu cîteva zeci de mii de ani.” Ce să vă zicem, am aplaudat toţi ca nebunii. Domnul professor Ceahlăulungu, jos căciula! Redacţia.

ViataDupaMoarteText

blank

corner
Vizibil

    M-am sculat azi noapte cu un vizibil dezir de tine.

    Nu, nu de mine, de tine îţi zic,
    păi eu cînd mă duc în baie închid şi lumina şi ochii
    să nu mă văd în oglindă, doamne fereşte
    mai mă schimb în piatră, cine ştie,
    sau mai rău – în ghips.

    Nu, nici de aprozăreasa din colţ, cea care cu a ei 113 ani
    are un corp care ar face verde de invidie şi Cosînzeana
    şi Bo Derek (tot 113 ani, cred?)
    dar ultima dată cînd mi-a zîmbit şi a uitat să-şi pună dinţii
    am uitat şi de corp
    şi de Cosînzeana
    (şi de Bo Derek, cred),

    şi nici de bărbatu aprozăresei
    dus din lume acum 23 de ani,
    păi asta m-ar face un... ceva... inexprimabil.

    Nu, nici de Liz Taylor, săraca,
    cea mai frumoasă femeie din lume
    după Tereza
    care, şi ea, după tine.

    Nici de Florica lui Tomazian,
    de Ileana lui Frumos
    de Ela lui Gheorghidiu
    de Eva lui Adam (nu-i ştiu ăstuia numele de familie).

    De tine.

    Ruşine? Dacă am sau mi-a fost? De ce adică?
    Ah, vizibilitatea dezirului? Of, of, of măi fată,
    ce-ţi mai trece ţie în cap...

    m-am sculat cu lacrimi în ochi,
    este ceva mai vizibil ca asta?

ViataDupaMoarteText

blank

corner
Măşti... măi, nişte tîmpenii...

    M-am mascat în copac, cred că era un tei
    că altfel de ce m-aş fi mascat în copac,
    numai ca să pot să te urmăresc cînd alergi pe acolo
    (hei, sunt copac, nu pot să şi fug după tine)
    şi poate cînd ajungi lîngă mine ai să poposeşti o clipă
    ai să pui palma ta pe scoarţa mea, adică a măştii mele, adică... înţelegi, nu?
    ca să poţi să tragi în plămîni mirosul de tei
    (sunt deajunşi tei pe acolo, ai să crezi că e de la mine)
    şi eu am să mă aprind acolo unde mîna ta atinge
    dar nu am să ard chiar că prea am să asud
    şi poate chiar o să te sprijini de mine
    şi eu am să-ţi simt spatele
    şi am să-ţi mîngîi spatele (ai să crezi că-s furnici)
    şi am să-ţi miros spatele
    şi am să-ţi sărut spatele

    dar vezi să nu încerci să mă tragi afară din rădăcini
    à la Baloo a lui Disney să-ţi scarpini spatele cu mine
    că atunci ai să vezi că am pantofi nu rădăcini
    poate chiar sandale fără ciorapi
    şi ai să mă crezi un lă-mă-mamă
    şi magia o să se rupă
    şi ai să începi să fugi iar fără ca să pot să te prind
    (cîntăresc o groază toate crengile astea)
    şi am să te pierd.

    M-am mascat în bancă de parc, verde cu maro
    şi cu scînduri înguste maro cu verde
    şi cu spetează verde pe o parte şi maro pe cealaltă
    şi cînd ai să oboseşti de atîta alergătură
    ai să te aşezi pe mine
    şi eu am să-ţi simt...
    şi eu am să-ţi ating...
    şi eu am să-ţi miros...
    şi am să mă îndoi sub tine
    nu că eşti grea da că devin mormoloc în beţia mea
    şi dacă te mai şi alungeşti pe mine
    întîi pe burtă, pe urmă pe spate,
    pe urmă iar pe burtă dar cu coatele înfipte în mine
    eu în loc să urlu de durere am să cînt de fericire

    pînă mai vine un golan pe acolo cu gacica lui
    şi te alungă
    şi începe să scobească în mine o poezie groazincă, cică de dragoste
    care zice EU UBSC (e şi analfabet) O PATĂ (F’ul pare un P) FRUMOS
    (na, că-i şi idiot şi de legat,
    e acelaş golan care a vrut să scobească un alt cică poem cînd eram mascat copac
    şi am lăsat să-i cadă o nucă de cocos în cap... hei, cocos din tei... haha
    şi a fugit de nu-l mai prindea nici gacica lui
    care era campioană de cros)
    şi îl pocnesc cu o scîndură mai îngustă acolo unde trebuia să-l doară mai mult
    şi te pierd.

    M-am mai mascat şi în lingerie,
    nu, nu fraţilor, adică soră, nu lingeria “aia”
    ci o lingerie cumsecade, o batistă de mătase albă
    (da, e lingerie, pariem? pe ce? aha, nu îndrăzneşti)
    brodată cu un trandafir de mătase roşie
    (tare-am mai urlat eu în timp ce îmi brodam trandafirul
    dar n-ai să ştii niciodată)
    şi cînd ai să asuzi în timpul alergatului ai să mă scoţi dintre sîni
    (hei, sunt eu de vină că m-ai dosit acolo?)
    şi ai să-ţi ştergi palmele fine
    şi ai să-ţi ştergi fruntea fină
    şi ai să-ţi ştergi obrajii fini
    şi ai să-ţi ştergi gura cu mine şi rujul o să mă înebunescă cu patimi neîmplinite
    şi tocmai cînd erai să te ştergi cu mine între sîni

    a trecut pe acolo golanul ăla cu gacica lui
    (alta, asta era campioană la saltul cu prăjină)
    şi ţi-a zmuls-o din mînă răzînd cu răutate
    i-a dat-o gacicii
    dar, hei, nu-s făcut eu cu degetul,
    am tras în ea cu acul cu care mi-am brodat trandafirul
    că a început ea să sară cu prăjina
    că nici el nu o mai putea prinde (el n-avea prăjină)
    dar magia s-a rupt,
    te-am pierdut.

    M-am mascat în lighean
    să-ţi spăl picioarele.
    M-am mascat în clanţă
    să mă strîngi cu palma.
    M-am mascat în pieptăn
    să-ţi număr firele de păr.
    În cireaşă să muşti în mine. În lună să visezi la mine. În băltoacă să sari peste mine.
    În ce nu m-am mascat?

    Dar, curios,
    nu m-ai recunoscut nici o dată.
    Sau...sau poate...
    ştiai şi sperai la o viitoare mască?
    Nu ştiu.
    Dar în caz că,
    continui cu mascatul. Sau ar fi asta măscăriciune?
    Nu ştiu. (Sunt şi eu un fel de analfabet al ştiutului.)
    Nici nu vreau să aflu.
    Poate odată ai să mă descoperi sau ai să vrei să recunoşti că m-ai descoperit
    şi ai să-mi povesteşti o poveste de dragoste?
    Că tare îmi mai plac poveştile dragoste,
    chiar şi cele
    care nu se termină bine.
    Că dragostea
    e dragoste.
    Începe cu D, se termină cu A.
    Ca... da.

ViataDupaMoarteText

blank

corner
Sigur

    Sigur. Încerc.
    Să te copleşesc,
    să te înec, să te îmbrac

    în cuvinte
    fără minte
    în indicii
    şi suplicii

    le-nţelegi
    şi le negi
    fin’că viaţă
    fără ceaţă
    e ca cartea începută de citit
    la sfîrşit.


    Sigur. Continuu.
    Să număr paşii făcuţi fără să-ţi ţin mîna
    să re-dansez dansul dansat dar terminat
    cu toate că muzica continuă să mă surzească
    în lipsa ta
    şi ard foi după foi

    scrise
    netrimise
    uscate
    uitate
    rupte din caiete
    pline de pete
    de cerneală
    şi smoală
    de lacrimi
    şi patimi
    de scîntei
    şi tei.


    Da, sigur. Am să opresc. Odată.
    Deodată.
    O linişte tăiată la cuţit.
    Ai să ştii, îţi promit că ai să ştii
    cînd se va rupe
    ceva
    în tine

    fără nume
    sau renume
    fără ştire
    sau privire
    ca o cioară
    ce mai zboară
    numai ca la ea să moară
    fără goarnă
    ca o iarnă
    ce deodată se coboară
    fără semn de primăvară.


ViataDupaMoarteText

blank

corner
ignoranţă

    nimeni nu ştie
    de hîrtie
    nimeni nu ştie
    de cuvînt
    frînt în vînt
    nimeni nu ştie
    de cea carte
    pus-aparte
    pentru zilele tîrzie
    cînd hîrtie
    va să fie
    podul între-a mea vecie
    cu-a sa inimă oprită
    şi-a ta inimă

    topită.

ViataDupaMoarteText

blank

corner
Focul

    Focul a rămas.

    În inimă, în corp,
    în suflet, în ardoare

    ca un cuptor
    ca un furnal
    ca o gaură în centrul pămîntului
    care îşi mai aminteşte
    că a fost odată
    soare.

    Arde.

ViataDupaMoarteText

blank

corner
Adevărul Simplu

    Spune mie măi fetiţă
    Cine-ţi da aşa guriţă
    Cu-a ei buză-n roş de sînge
    Uite, dor de ea mă frînge.

    O, fragilă căprioară
    Zi, culoarea roşioară
    Ce-n obraz mereu apare
    Uite, c-o găsesc în soare.

    Domnişoar-a vieţii mele
    Îţi invadă mii de stele
    Ochiu-ţi şi adîncu-i verde
    Uite, sufletu-mi se pierde.

    Corpu-ţi trestie fugară
    Sînu-ţi alb sculptură-n ceară
    Degetele-ţi rîndunele
    Între crini şi micşunele
    Pielea-ţi a iubirii ie
    Coapsa-ţi răget şi mînie...

    Ce-aş mai scrie... strofe multe
    Erudite sau inculte
    Dar de-aş scrie-o Iliadă
    Tot ar fi doar o grămadă
    De cuvinte făurite
    În momente aiurite.

    Adevărul simplu este,
    Nu legendă sau poveste,
    Nu confete, nu paiete...
    Eşti făcută cu-a mea sete
    C-o iubire-n ani o mie
    Şi-a mea foame... temelie.

ViataDupaMoarteText

blank

corner
Scrisoarea

    Încerc să scriu o scrisoare de dragoste.

    Aştern şiraguri de perle pe hîrtie –
    gînduri, dorinţe, speranţe,
    toate tri-dimensionale
    inadecvate pentru mediul bi-dimensioanl care este hîrtia
    şi încerc să le forţez să pătrundă, să aparţină

    le moleşesc cu metafore, cu oximoroane, cu rime
    le farm cu palma, cu ciocanul, cu o piatră
    pînă se fac praf
    şi uite vine un vînt de oriunde şi le risipeşte

    şi nu rămîne nimic,
    nici măcar resturi de sidef.

    Atunci cum să scriu o scrisoare de dragoste?

    Poate cu fărîme de cremene în loc de perle?
    Poate cu boabe de mazăre, cu sîmburi de cireaşă, cu picături de răşină,
    cu bile de oţel?
    Dacă aş ştii că pătrunde la tine aş scrie şi cu bulgări de lut ars.

    Încerc să cîntăresc o rază de soare.
    Încerc să număr bătaia de aripă a unui flutur într-un minut.
    Încerc să urmăresc cu ochii o libelulă peste iaz.
    Mai uşor, mult mai uşor decît a scrie o scrisoare de dragoste.

    Nu mă crezi
    dar vezi că nu vine
    aşa că crezi că poate dragostea nu e chiar dragoste. Cu toate că e.
    Aşa că continui să aştepţi. Chiar dacă nu vine
    fiindcă nu crezi ceea ce crezi.
    Eu încerc mai departe pînă reuşesc
    sau mor încercînd, ha,
    care nu-i mare lucru.

    Ştii ce mi-a venit deodată,
    uite, aşa, cu ochii pierduţi în zare?
    Că dragoste cu un singur îndrăgostit tot dragoste e.
    Da, o fi ea ca o vioară fără arcuş,
    poate chiar fără coarde,
    dar vezi de găseşti un bun cobzar
    şi vezi că scoate el din ea o poezie
    cum un întreg cor ceresc nu ar putea a scoate,
    chiar dacă tot ce poate el face e să bată în ea ca într-o tobă.
    Problema mea
    e că sunt un prost cobzar. Şi corul ceresc se îneacă în rîsete.

    Bine, uite, totuşi am reuşit să scriu un fel de scrisoare,
    poate chiar de dragoste, tu nu ştii.
    De dragoste, ştiu eu.

ViataDupaMoarteText

blank

corner
Poeţi

    Dacă ar fi trei poeţi în mine
    s-ar război între ei pentru a fi cel ce-ţi spune

    că ochii tăi sunt mănăstiri construite sub pisc de munte
    atinse numai de şoimii de pază,
    cufundate în tăcerea de fund de mare
    unde numai nisipul şi vulcanul trăieşte,
    scăldate în lumina a mii candele aprinse înăuntru
    de mîini străvezii şi îndemînatice.

    Dacă ar fi doi poeţi în mine
    s-ar război între ei pentru a fi cel ce-ţi spune

    că călcîiele tale lasă imprinte de inimi cînd se ridică de pe nisipul umed,
    că gleznele tale sunt trase prin inele de codiţă de cireaşă,
    că genunchii tăi sunt sculptaţi de marii meşteri ai Renaşterii.

    Dacă ar fi un singur poet în mine
    s-ar război cu toate forţele care ar încerca să-l priveze de sarcina a fi cel ce-ţi spune

    că sînii tăi îmbracă pămîntul
    cum coroana solară îmbracă soarele la sfîrşitul eclipsei,
    că albul lor orbeşte
    ca trei anotimpuri de zăpadă căzute unul peste altul,
    că fragii lor
    ar crăpa şi colţii unui căpcăun care s-ar încumeta.

    Dar nu-i nici un poet în mine,
    sunt doar eu, singur.
    Nu mă războiesc. Nu am ce spune.
    Ma închin doar la ochi,
    la călcîie, la glezne, la genunchi,
    mă închin la sîni
    şi cînd mă scol din rugă
    aştept pămîntul să se deschidă sub mine
    şi să-mi înghită ruşinea unei lipse de expresie
    de neiertat.

ViataDupaMoarteText

blank

corner
Momentul

    Momentul... e venit.
    Ireziztibil.
    Flămînd.

    *

    Cheia-n broască se roteşte,
    Din oglindă te păzeşte
    O făptură minunată
              te priveşte.

    Prima-i rochia să cadă,
    După dînsa fac paradă
    Toate pînzurile fine
    De pe formele-ţi divine,
              cad grămadă.

    Sînu alb cu roşu-i soare,
    Coapsa-n pumnu-i de dogoare,
    Flacăra-n a vieţii cuşcă
    Scoate ghiarele şi muşcă
              în pudoare.

    Mîna-ţi corpul netezeşte
    Focul cărnii se trezeşte
    Te străpunge-ntîi pumnalul
    Poi te mistuie furnalul,
              te topeşte.


    *

    Momentul... e plecat.
    Domolit.
    Sătul.

    *

    Un soare-aprinde-un dos de deal,
    O rază mătură un mal,
    O linişe, un dar ceresc
    Doar gîndurile te lovesc
              val după val.

    Căzută din lumină, zaci
    Pe patul umed, între maci,
    Te-ntrebi...”...să chem pe cel poet
    Ce-ar fi cu mine, în
    duet
              căzut?...” ...dar taci.

    Te spală apa de păcat,
    Un vînt culege, tulburat
    A tale veştede fiori
    Şi ameţit te-mbracă-n flori
              cu suflu-i beat.

    Revine pacea din război,
    Tragi pînzurile înapoi
    Furtuna-n piept s-a liniştit
    S-a dus parfumul, biruit
              cu-a lui convoi.


    *

    Momentul... e pierdut.
    Indiferent.
    Uitat.

    *

    Iei un creion, o foaie de hîrtie
    şi începi să scrii.

    Iubitule,
    aseară ne-am iubit.


    Citeşti şi re-citeşti, trei ore la rînd.

    Împătureşti foaia în trei
    o pui într-un plic
    îl lipeşti
    scrii pe el adresa destinatarului
    pe urmă îl ridici de un colţ
    aprinzi un chibrit
    şi priveşti cum flacăra îţi mistuieşte visul.

    Nici nu simţi cînd văpaia te ajunge la mînă şi îţi arde vîrfurile degetelor,
    au fost arse deja
    acum cîteva ore trecute.

ViataDupaMoarteText

blank

corner
Întălniri cu oameni, cîini, şi felurite arătănii

    Mă culc cu cîinii-n cimitir
    Ne părtăşim acelaş zbir
    Ce trece-n vuiet lîngă noi
    Făr-a se uite înapoi,

    La om îi zice-adesea... Timp
    M-a părăsit c-un anotimp
    Unde rămîn, cu-a mei căţei,
    Îmi zice “vrei sau chiar nu vrei

    Acuş cu toţii-o să plecaţi
    Şi cîini şi oameni, fraţi şi fraţi,
    Veţi adormi un ultim azi
    La cimitir sub falnici brazi

    Îmbrăţişaţi, înc-un salut
    Şi vă întorc eu, lut la lut.”


    Cu cîinii-adorm pe un mormînt,
    E-a unui păcătos, sau sfînt,
    O văd că-i neagră haina ei
    Îi plac şi oameni şi căţei,

    Îi zice... Moarte pe la om
    În stînga duce un chilom
    În dreapta coasa ţine drept
    Şi-mi zice “eşti băiat deştept

    Păi după iarnă nu-i nimic
    De-i fi bogat, de-i fi calic,
    De cîini, de oameni mari sau mici
    Doar nu crezi că rămîi aici

    Auzi, cum coasa mi-o ascut?
    Las' că vă-ntorc eu, lut la lut.”


    Încep să rîd, încep să-njur
    Cu cîinii haită împrejur
    Oi fi dat eu în iarnă ieri
    Dar tot mai am cîteva seri,

    Mă uit la... Viaţă, albu-i voal
    Cu zîmbetu-i proverbial
    Şi ochiu-i verde ca-n poveşti
    Îmi aminteşte “mai trăieşti

    Fii om, fii cîine, fii ce-oi fii
    Porţi rană-n piept şi poezii
    Să faci un nai din fir de pai
    Un vis să ai un vis să dai

    Seamănă vrajă, ş-un sărut
    Ş-aprinde-un foc, în lut şi lut.”


ViataDupaMoarteText

blank

corner
Băltoacă

    Cînd Elvis a murit, au rămas sute, mii de cîntece necompuse, necîntate.
    Cînd eu am să mor, au să rămînă sute, mii de poezii nescrise, necitite.
    Un singur cititor, adevărat, dar cel mai important cititor de la invenţia scrisului
    şi pînă azi,
    şi pînă după azi.

    Doar o picătură într-un ocean s-ar zice dacă s-ar zice
    dar poate ascuţim definiţia oleacă,
    mai curînd o băltoacă, nu crezi?
    O băltoacă, a ta,
    apă curată, îţi promit,
    poţi să-ţi speli cu ea faţa
    poţi să-ţi speli cu ea picioarele deget după deget
    poţi să şi bei din ea, o, sigur, înainte de îţi speli picioarele.

    Ai să găseşti un gust ceva între amărui şi acrişor şi dulceag
    dar mai mult ca gust ai să găseşti în ea un miros,
    distinct,
    un miros de femeie şi femeia are un nume. Tu.

    Seara înspre noapte
    cînd soarele îmbracă luna în argint
    şi luna îmi îmbracă ochii în rouă
    deschid o carte, o răsfoiesc, îmi scufund faţa în ea
    o las deschisă
    deschid încă una
    încă una,
    toate care le am
    şi las parfumul să emane, să mă îmbrace, să mă învelească cu amintiri netrăite
    de tine,
    de corpul tău,
    să mă înece
    în viaţă.

ViataDupaMoarteText

blank

corner
Nici Noroi

    Sfînta lună zace moartă
    În băltoaca lîngă poartă,
    Împrejuru-i moarte stele
    Ici şi colo rîndunele...
              mor şi ele?

    Bate amintirea-n geamuri,
    Frunze putrezesc pe ramuri
    Pîn' ce-n urmă, gălbejite
    Cad sub ropot de copite,
              părăsite.

    Cade bradul sub secure,
    Lupul urlă prin pădure,
    Pleac-o toamnă, vine-o iarnă,
    O mîhnire suflă-n goarnă,
              vaiet toarnă.

    Foaie-n alb, despăturită,
    O peniţă, îndoită
    Încălcesc cuvinte multe
    De-ar fi culte, sau inculte
              sau oculte.

    Fraze cu gîndiri ascunse
    Şi de tainic dor pătrunse
    Desenate pe hîrtie
    Ca un glas în aurie
              colivie.

    Stihuri lungi, întortocheate
    Strofe-n patimă pătate,
    Şuier, rugăciuni, cîntare,
    Mure dulci, cireşi amare
              şi-ntrebare.

    Psalmi, aluzii şi versete,
    Metafore, şansonete,
    O aştern, neroada gloată
    Poate totuşi să răzbată?...
              niciodată.

    Mîna-ncet îmi amorţeşte,
    Cugetul mă părăseşte,
    Pleoapa-mi cade înapoi
    Nu rămîne din noi doi
              nici noroi.

ViataDupaMoarteText

blank

corner
Rătăciri

    Rătăcesc,

    pe plăjile unei piei zugrăvită în aur
    de dogoarea unui soare necruţător

    caut linişte între stropi de sudoare
    şi firicele mărunte de papură străvezie

    pe ici pe colo un cutremur uşurel
    cînd vîrfuri de deget îşi pierd cumpăna

    şi trag după ele vîrfuri de papură
    încîrligate sub unghii trecătoare

    pînă la o adiere de vînt uşurătoare
    pînă la viitorul inevitabil cutremur.

    Rătăcesc,

    pe rămăşiţe de piele zugrăvită în zăpadă
    ascunse de ghiarele cotropitorului soare

    sub un blindaj impenetrabil de fibre
    extrase din latex şi amestecate cu lycra

    acum liberate pentru a-mi uşura invazia
    sau tactilă sau vizuală sau olfactivă

    (o cîte cuvinte anatomice ne-poetice
    ne-romantice ne-pasionate ne-iertate)

    şi de-aş fi avut cinzeşcinci de simţuri
    tot năucit aş fi rămas de atîta frumuseţe.

    Rătăcesc,

    cu ochii cu mîinile cu picioarele desculţe
    în jurul făpturii care mi-a încredinţat culorile

    şi încep să presar la hotarul între aur şi zăpadă
    munţi de nisip fin şi valuri de orez crud

    şi scoici sparte bucăţele şi pietricele de cremene
    şi petale de crin şi liliac şi trandafir şi iasomie

    zic întoarcete! zice dacă mă întorc totul cade!
    zic pe urmă o să te întorci iar şi iar şi iar!

    şi am presărat hotarele iar şi iar şi iar neobosit
    pînă neobositul a obosit şi m-a cules la sînul ei.

    Rătăciţi,

    sfîrcul ei rătăcit undeva înăuntrul corpului meu
    degetul meu rătăcit undeva înăuntrul corpului ei

    visele noatre rătăcite undeva înăuntrul nostru
    unde mîinele nu există şi ieriul nu a existat

    zic ai să mă uiţi! zic nu mă uita! zic ai să mă uiţi!
    zice nu ai să mă uiţi! zice uită-mă! zice nu ai să mă uiţi!

    culoarea aur devine foc de vulcan dezlănţuit
    culoarea zăpadă devine cîmp de trandfiri sălbăticiţi...

    tot ce a rătăcit înăuntrul meu rătăceşte din nou
    tot ce a rătăcit înăuntrul ei rătăceşte din nou.

    Rătăcesc.

    Amintiri.

ViataDupaMoarteText

blank

corner
Cărbuni

    Gura
    ţi-a fost desenată cu cărbune roşu.

    Un chicot mărunţel.
    Cărbune roşu?
    Acuşi ai să zici că ochii mi-au fost şi ei desenaţi, cu cărbune verde.


    Ochii
    ţi-au fost desenaţi cu cărbune verde.

    Un chicot urmat de un zîmbet urmat de o întrebare zugrăvită pe obraz.
    Şi părul?

    Părul? Pentru care din diferitele... ahm... buchete regionale, întrebi?

    Două cireşi strivite pe obraji, una pe fiecare,
    şi roşul s-a pus la întrecere cu cel al cărbunelui roşu.
    Pleoape plecate, un zîmbet sfios. Tăcere.

    Părul
    desenat cu un cărbune ascuţit pînă vîrful a devenit mai subţire ca un ac...
    subţiat la o subţirime de o moleculă?...
    de un atom...
    de o rază de soare?...
    de un vis.

    Ne priveam printr-un zid de sticlă de cel puţin un metru grosime
    poate un kilometru
    dar părea un milimetru,
    mîinile condeie
    degetele peniţe
    şi peniţele se încrucişau înăuntrul zidului ca florete în plin duel
    şi unde atingeau ţîşnea cerneală
    şi unde ţîşnea cerneală se scurgeau în jos cuvinte
    şi unde se scurgeau în jos cuvinte...
    cuvintele deveneau poezii?
    Poate.
    Poate amintiri.
    Poate o ceaţă care începea să acopere sticla între noi
    de abia ne mai vedeam
    de atîta peniţe, cerneală, cuvinte. De rane.
    De poezii. Nu era teminat cu semnul întrebării. De poezii.

    Dă-mi condeiul. Mi-a întins mîna.
    Dă-mi degetele. Mi-a întins peniţele.
    Crezi că am să găsesc un cărbune cu care să pot desena un nu-zid între noi?
    Nu ştiu cum se desenează o nu-existenţă.

    Sînul
    nu ştiu cu ce cărbune a fost desenat.

    Poate fiindcă încă nu l-ai văzut?
    Ba l-am văzut, de nenumărate ori, de fiecare dată cînd închid ochii.
    Poate fiindcă încă nu l-ai văzut?
    Ba îţi zic că l-am văzut, că îl văd de fiecare dată cînd închid ochii. Uite...
    Nu închide ochii!
    Nu o comandă. O poruncă de la nemuritor la muritor. M-am supus.

    Sînul
    ţi-a fost desenat cu cărbune tricolor în zăpadă şi zmeură şi soare.

    Vezi? Acum ştii. Şi-a ridicat breteaua înapoi. Acum trebuie să plec.
    A început să-şi tragă peniţele din zid.
    Te întorci?
    S-a uitat la mine pe sub pleoape,
    un fluture i s-a desprins din verziş
    a trecut prin sticlă
    mi-a muşcat obrazul
    şi s-a întors la adăpostul ochiului.
    Mai sunt ceva cărbuni de explicat, nu?
    Obrajii ni s-au aprins la amîndoi,
    fără foc
    numai vîlvîtaie.
    A plecat.

    Am tras un chiot de era luna să eclipseze soarele întreg,
    dar a mai rămas ceva din el
    şi au rămas astronomii şi astrologii nedumeriţi secole mai tîrziu.
    Numai noi ştiam explicaţia.
    Ceva a face cu cărbuni
    dar cine ne-ar fi crezut?

ViataDupaMoarteText

blank

corner
Metafore, fantasmagorii, adevăruri. Te las să alegi.

sau

Faze Deşănţate

    Te iubesc, fetiţă,

    cum viaţa iubeşte primul strigăt a celui nou născut
    cum moartea iubeşte ultimul răsuflu a celui nou răposat
    cum răsărita iubeşte soarele şi soarele iubeşte răsărita.

    Te doresc, fetiţă,

    cum arcuşul doreşte vioara
    cum privighetoarea doreşte dimineaţa
    cum cearşaful alb doreşte prima pată de sînge în noaptea cununiei.

    Te aştept, fetiţă,

    cum vulturul aşteaptă găoacea să crape
    cum curcubeul aşteaptă ploaia să se amestece cu soare
    cum cercelul aşteaptă urechea de care să-şi spînzure inocenţa.

    Te părăsesc, fetiţă,

    ca prima picătură care părăseşte ţurţurul cu prima bătaie de primăvară
    ca prima scînteie care părăseşte cremenea cu prima bătaie de ciocan
    ca ultima limpezime de cuget care părăseşte corpul cu ultima bătaie de inimă.

    Rămîn, fetiţă,

    ca pată de cerneală pe albul hîrtiii
    ca reflecţie de hîrtie în verdele ochiului
    ca lacrimă atîrnată de ochi care despleteşte lumina în culorile amintirii.

    *

    Nu le scriu eu.
    Eu doar le culeg,
    dracu ştie cine le scrie.

ViataDupaMoarteText

blank

corner
Vulcan

    Zace-n cuib de răsărit
    Un vulcan, sec, obosit,
    Vulturii-i tot dau tîrcoale
    De la creştet pînă-n poale
    Neagră-i stînca, alb îi cranul
    Moare-n inima-i ciocanul.

    Tot ce-a fost în el furtună
    Ş-a dus tunet l-a sa strună,
    Tot ce-a fost în el aubadă
    Ş-a pus fluturi în livadă,
    poezie
    mai tîrzie,
    sîn sub ie,
    iasomie,
    Tot ce-a fost privighetoare...

    moare.

ViataDupaMoarteText

blank

corner
Internaţionala

    Trage-n spate-tău zăvorul
    Roată cheia de trei ori
    Şi cînd noaptea-i la jumate
    Uite pe neaşteptate
    Îmi permiţi a ta cetate
    S-o ridic de subsuori
    Şi să-i dezgolesc piciorul.

    Las’ din crudele veşminte
    Doar mărgelele la gît
    Lasă celalte să cadă
    Toate-n jurul tău grămadă
    Şi cînd intru în livadă
    Ca să-ţi ţin eu de urît
    Cîntă-mi sfîrcul tău fierbinte.

    Dă la dracu cu mîndria
    Şi cu-a lumii vechi apus
    Lasă carnea se topească
    Focul să te cucerească
    În căldura ta cerească
    Corpu-mi să se dea răpus
    Cînd apune vijelia.

    Ştii, nu-i numaidecît nevoie să îmi cînţi Internaţionala.
    Nici atunci cînd vreau să te liberez din sclavie?
    Să mă liberezi din sau să mă subjughezi în?
    Am rîs amîndoi.
    Nici din şi nici în. La. Să te iubesc. La nebunie.

    Carnea doarme alungită
    Pe un maldăr de funziş
    Arde-o gură lîng-o gură
    Doarme-un deget lîng-o mură
    Pe movila-i de velură
    Jurul nostr-un luminiş
    Într-un cîmp de răsărită.

ViataDupaMoarteText

blank

corner
orbire, unu

    dacă ar fi să orbesc
    du mîna mea dreaptă la sînul tău stîng

    să-ţi văd inima.

    şi mîna stîngă?

    dacă ar fi să orbesc
    du-mi stînga într-un cîmp de trandafiri roşii

    să-ţi culeg un buchet, să-ţi văd zîmbetul.

    dar o să taie ghimpii crîmpeie de mînă, de tine.

    tot trandafiri roşii, pentru tine, şi ele.

ViataDupaMoarteText

blank

corner
orbire, doi

    mergeam pe stradă, mînă în mînă.

    din cînd în cînd îţi lăsam mîna
    şi alergam la un negustor ba la altul
    pentru o pereche de ochelari negri, întîi,
    un băţ lung şi drept, pe urmă,
    ba chiar şi la un magazin de cîini am alergat dar aveau nmai căţei de teckel.

    de fiecare dată mă întorceam la tine
    reuşeam să te găsesc.

    spune, nu cumva ai de gînd să... orbeşti?

    nu mai puteam să mă ascund.

    spune, cît timp crezi că poate cineva trăi lîngă soare
    fără să orbească?

ViataDupaMoarteText

blank

corner
orbire, trei

    dacă ar fi să orbesc
    du mîna mea dreaptă la sînul tău stîng

    să-ţi văd inima.

    şi dacă nu orbeşti?

    atunci... poţi să mă ajuţi?

ViataDupaMoarteText

blank

corner
orbire, patru

    am cumpărat un dicţionar din braille în limbă
    am închis ochii şi am început să caut cuvîntul.
    nu prea reuşeam.

    să te ajut?
    ştii ce cuvînt caut?
    să te ajut?
    da.
    ţine ochii inchişi.

    mi-ai dus degetele. ai nimerit. direct.
    mi-am pierdut răsuflul
    mai aproape de cuvînt nici nu se putea.

    pot să deschid ochii?
    încă nu. acum.

    cum ai ştiut?
    nu ai răspuns
    prea erai ocupată cu chestii femeieşti
    ca închis de nasturi la bluză, de pildă.

ViataDupaMoarteText

blank

corner
orbire, cinci

    cine a zis că dragostea e oarbă era un idiot.

    ai ridicat o singură sprînceană, nu ţin minte care.

    ţi-ai tras mîna.
    de ce adică?

    fiindcă dragostea e şi surdă, mută, oloagă, ciungă, zărghită, obeză, astmatică...
    adică?...
    frumoasă, adică.

    mi-ai dat mîna înapoi.
    şi capul pe umăr.

ViataDupaMoarteText

blank

corner
Întrebare

    Te uiţi în oglindă şi o întrebi
    Spune, ar fi asta fixaţie?
    Strîmbă din nas. Nu răspunde.
    Fascinaţie?... nu, prea pozitiv. Halucinaţie?... nu, prea negativ.
    Adicţie, afecţie, apercepţie?

    Nu răspunde.
    Vre-o altă “ţie”?

    Te uiţi la ea.
    Se uită fix la tine, ca şi cum ea ar fi originalul şi tu copia,
    cine ştie, poate ar fi aşa.
    Spune, nu cumva crezi...
    Teminată cu trei puncte. Părea mai mult un enunţ neterminat.
    Spune, nu cumva crezi... dragoste.
    Terminată cu un punct.
    Păi nici nu face parte din familia “ţie”lor.
    Şi-a trecut mîna prin păr.
    Ai copiat-o şi tu.
    Pe urmă şi-a deschis un nastur la gît, ai copiat-o şi tu.
    Spune, nu cumva crezi dragoste?!
    O punctuaţie cu totul nouă,
    mai mult evoluţionară decît revoluţionară.
    Pesemne Caragiale ar fi zis “o punctuaţiune cu totu nouă”
    şi uite ai pus-o şi tu între semnele citaţiunii şi terminat-o cu punctele suspensiunii.
    Da, de ce adică Caragiale deodată,
    numai ca să nu-i dai răgaz şi să-i pui zăgaz la răspuns? Celei din oglindă?

    V-aţi întors cu spatele una la alta.
    Confruntarea terminată.
    Poate confruntaţie à la familiei “ţie”lor?... ai zîmbit.
    Ţi-ai pus jacheta şi ai ieşit,
    aveai nevoie de timp să gîndeşti gînduri gramaticale.
    Adică “?!” nu ar fi fost simplu “!”?
    Hmm, erai cam nedomirită, cum ar fi fost pus-o Caragiale.
    Una-i sigur, pentru el ar fi fost asta o întrebăciune.

ViataDupaMoarteText

blank

corner
viaţă după moarte

    părul

    răsfirat

    pe pernă


    pînzeturile

    răvăşite

    pe podea


    tăieturile în buze acoperite cu cheaguri minuscule de sînge
    arsurile în piele bandajate cu straturi uscate de salivă
    rănile în carne dezinfectate cu şiroaie sărate de sudoare

    ca să nu mă uiţi, ai zis
    tatuîndu-mă cu incisivii şi caninii şi o jumătate de premolari.

    arată ca o pecete regală, am zis
    admirînd creaţia.
    sunt regina ta, doar.
    eşti regina mea, doar.
    ca să nu mă uiţi, ai zis.
    ai mai zis-o o dată.
    am să o mai zic de multe ori.
    ca să ţii minte să nu mă uiţi.

    sigur că o să te uit.
    cînd lupul o uita să urle la lună
    cînd soarele o uita unde-i răsăritul
    cînd o să mă uiţi.


    părul

    strîns

    în pumnul meu


    pînzeturile

    sfîşiate

    în pumnul tău


    plec.
    pleci.
    mă uiţi?
    ţi-am curăţat buzele de cheagurile de sînge
    ţi-am curăţat pielea de straturile de salivă
    ţi-am curăţat carnea de şiroaiele de sudoare
    te-am îmbrăcat.
    sigur că o să te uit.
    cînd lupul o să uite năravul
    şi soarele o să uite apusul
    cînd o să mă uiţi.
    sigur că o să te uit.
    cînd lupul o deveni oaie
    şi soarele o deveni pătrat.
    cînd o să mă uiţi.


    ţi-am sărutat buzele.
    nu mi le tai cu dinţii?
    ţi-am netezit pielea.
    nu mi-o arzi cu răsuflul?
    ţi-am mîngîiat carnea.
    nu mi-o răneşti cu unghiile?
    nu şi nu şi nu.
    ca lumea să nu ştie secretul, comoara, viaţa.
    viaţă fără moarte?
    viaţă după moarte.
    plec.
    pleci.
    ai plecat.

ViataDupaMoarteText

blank

corner
de ce?

    nisip, fin, catifelat, ca margine de petală ca faţă de apă ca fulg abia căzut

    pielea ta

    văi şi dealuri şi şesuri
    şi caverne
    şi fire de mătase arcuite
    şi stropi

    şi mlaştini

    şi snopi şi susure şi o adiere iar şi iar şi iar…

    trec palma deasupra
    mai aproape ca verdele de frunză
    mai aproape ca galbenul de polen
    mai aproape ca aerul parfumat ce te înconjoară

    nu te ating
    plutesc, aproape că,

    pînă ce miile de fire ascuţite de păr se ridică ca o oaste de suliţe
    mă ating, mă taie
    şi freamătul îţi trece în carne
    te răneşte
    te străpunge
    trezeşte animalul

    fineţea nisipului devine zgrunţ
    şi cuiele pierdute sub piele se ridică la suprafaţă
    devin cîrlige, ţăpoaie, ancore
    îmi înşfacă carnea
    mi-o depun pe tine
    în tine
    ne leagă cu lanţuri de strună de vioară
    şi laţuri de pînză de păianjen...

    uităm.

    ne trezim.
    uităm.

    mă întreb... de ce?

ViataDupaMoarteText

blank

corner
Album

    Te-a înghiţit gaura metroului.
    Te-a înghiţit gaura tramvaiului, gaura autobuzului, gaura lumii.
    Te-a înghiţit lumea.

    Nu mi-a rămas nimic, aproape.

    Doar o pată de ruj de buze lîngă colţul gurii
    ceva parfum sub cămaşă
    un gust de sare pe limbă
    cîteva degete sclintite... nici nu ai ştiut că ai aşa putere, ai ştiut?

    Mi-am şters pata roşie cu un şerveţel
    mi-am dat jos cămaşa
    am lăsat degetele într-un ghips lichid, am aşteptat, l-am spart,
    am pus totul într-un album etichetat “amintiri”
    l-am pus sub pernă. Incomod. Ca să ţin minte.

    O dată pe an îl deschid,
    mă şterg la gură cu şerveţelul
    îmi pun cămaşa
    îmi fixez degetele în bucăţelele de ghips şi le fixez cu chiu şi cu vai şi cu pap,
    o dată pe an.
    Fiecare an.
    Mulţi ani.
    Cîţi oi mai avea.

ViataDupaMoarteText

blank

corner
Schiţe

    Pînă acum am scris despre tine.
    Acum am să scriu despre mine.

    Eşti frumoasă.
    Eşti mlădioasă.
    Eşti superbă.

    Ţi-am spus. Scriu despre mine.

    *

    Gîndeşti la mine.
    Ca un bulgăr de lut.
    Ca un cîine adormit.
    Ca o fetiţă.

    Gîndesc la tine.
    Ca un bulgăr de cremene.
    Ca un cîine turbat.
    Ca o femeie.


    *

    Te iubesc de cinci ani.
    Cantitate aproximativă. Nu mă interesează.

    Te iubesc de cinsprezece ani.
    Cantitate aproximativă. Nu mă interesează.

    Te iubesc de de o sută cinzeci ani.
    Cantitate aproximativă. Nu mă interesează.

    Te iubesc.
    Cantitate absolută. Asta-i tot ce vreau să ştiu.

    *

    Du-mi mîna la şold!
    Îmi duci mîna la şold.
    Du-mi mîna la sîn!
    Îmi duci mîna la sîn.
    Du-mi mîna la gură!
    Îmi duci mîna la gură. Mă muşti.
    Nu m-ai muşcat înainte.
    Nu am avut dinţi înainte.
    Mă muşti ca să plec?
    Te muşc ca să stai.

    *

    Ţi-am scris o scrisoare. Te iubesc am zis. Nu ai răspuns.
    Ţi-am scris o poezie. Te iubesc am zis. Nu ai răspuns.

    Mă iubeşti? ai întrebat.
    Ţi-am zis.
    Nu te-am întrebat. Acum întreb.
    Te iubesc am zis.
    Mă iubeşti? am întrebat.
    Nu ai răspuns.

ViataDupaMoarteText

blank

corner
Etern

    Etern
    nu sunt.

    Am descoperit-o acum ceva ani,
    surprins
    nu am crezut pînă ce am crezut.
    Acum cred. Ştiu.
    Etern
    nu sunt.

    O zi, ai să mă cauţi. Îţi promit,
    şi cînd promit ceva mă ţin de vorbă. Ai să mă cauţi, o zi.

    Dacă găseşti că “am plecat”
    să ştii că eu am aşteptat,
    păcat.

    Ai să încerci buchet de flori,
    şi rime de privighetori,
    cîteva ori.

    Ai să trimiţi cu grai de vînt
    o vorbă dulce, un cuvînt,
    un cînt.

    Ai să aştepţi un car de vieţi
    fără răspuns nici pe la bieţi
    poeţi.

    Atunci din nou ai să citeşti
    a mele palide poveşti
    lumeşti.

    Şi sper că bietu-mi cîrîit
    să-ţi zică totuşi... m-am simţit
    iubit.


    Etern
    nu sunt.
    Paradox, nu-i aşa?
    Cum se face că am găsit totuşi
    eternitate?

ViataDupaMoarteText

blank

corner
Mit

    Una-ţi promit
    rămîi un mit
    al meu secret trăit, cumplit,
    iubit.

    În zori pierduţi sub nori de fum
    şi ani căzuţi duium duium
    cînd vei citi
    şi îndrăzni
    să răsfoieşti prin ăst album
    cînd vei afla
    ce ştii deja
    şi al tău diafan parfum
    din vorbe mii
    va răsări
    n-ai să zîmbeşti
    n-ai să grăieşti
    dar poate ai să-ţi aminteşti
    pierdutu-mi drum.

    În cîntul meu de sclav păgîn
    eram stăpîn
    pe albu-ţi sîn
    umblam prin stele caru plin
    cu-a gurii-ţi vin
    sublim, divin,
    prin cîrlionţii zbuciumaţi
    înfumuraţi
    descreieraţi
    am răsădit foc şi scîntei
    cu stînjenei
    şi iz de tei
    iar cînd cuvîntul mi s-a dus
    căzut, supus
    în veci apus
    în şoldul tău am zgîriat...
    un crin uscat
    ş-a meu păcat.

    Una-ţi promit
    rămîi un mit
    un vis neîmplinit, cumplit,
    iubit.

ViataDupaMoarteText

blank

corner
Zăcăminte

    Ghiara zace-ncovoiată,
    moartă, vîrfu-i de cerneală
    zace-n călimara goală
    înecat în bob de smoală
    cu-a cuvintelor armată.

    Fraze cad, zac prigonite
    prin deşerturi de hîrtie,
    poezii, poate o mie
    şi un ciob de tragedie
    zac căzute sub copite.

    Zace foame-n foi de carte,
    îi uitat deznodămîntul
    seceta a ars cuvîntul
    ce-a fost cucerit pămîntul
    cu visări, pierite, moarte.

    Litere zăcute, duse
    printre alte zăcăminte
    parte toante parte sfinte
    parte fără dram de minte
    parte-n veci de veci apuse.

    A poveştilor corvoadă
    o, ce-amarnică plăcere
    amăruie-n strop de miere
    zace dulce în durere
    cu a gîndurilor roadă.

    Uite, zac şi eu acuşa
    şi uitat de tine, lume,
    mă îmbrac cu-a mele plume
    nu rămîne nici un nume
    după ce se-nchide uşa.

    O fi seceră, sau coasă?
    mîna-mi cade de sub ie,
    zac sub tei, sub păpădie,
    zîmbet ultim numai ţie
    o, a inimii-mi mireasă.

ViataDupaMoarteText

blank

corner
Uite că...

    Uite că...

    După zeci de ani mă scol
    Între lacrimi ş-a lor ghiol
    Într-un cearşaf ce aştepta
    Să cadă-n el şi umbra ta
                   şi corpu-ţi gol.

    Îmi amintesc un felinar
    Te aşteptam dar în zadar
    Mă vizitau doar fluturi mii
    Ca visul unei vieţi tîrzii
                   ş-a ei coşmar.

    Îmi amintesc o cafenea
    Noaptea venea noaptea trecea
    În colţul unde m-ai lăsat
    Portretul tău am desenat
                   cu foamea mea.

    Îmi amintesc c-a vieţii rîu
    Încrucişat cu-a vieţii hău
    Mi-a dat în plus un anotimp
    Pe tine te-a pierdut în timp
                   cu ochiul tău.

    Ş-acum cu a meu trai plecat
    Prin fire de nisip uitat
    Totuşi visez la un cearşaf
    Nu epitaf ci epigraf
                   cu foc pătat.

ViataDupaMoarteText

blank

corner
Cînd-uri...

    Cînd ceasul bate înspre zori
    Şi cad scînteile prin nori
    Iar în pădurea fără glas
    Doar iz de rouă-a mai rămas,

    Cînd ropot de potcoave mii arde ogoarele-n fîşii
    Şi muget aprig de buhai devine suflu cald de nai,

    Cînd haina-mi tremură pe trup
    Şi trag peniţa pîn’ce-o rup,

    Cînd tac
    sau fac
    un stih buimac,
    Cînd mă gîndesc
    că te iubesc
    şi-n patu-mi gol mă zvîrcolesc,

    Mă culc în beci
    adorm pe veci
    prin metafore
    şi dovleci.

ViataDupaMoarteText

blank

corner
Bucăţele

    Mă culc într-o carte,

    bucăţele bucăţele de mine împrăştiate
    fiecare bucăţică strivită între două pagini
    ca frunze uscate
    ca flori presate
    ca timbre de pe timpul meu parte rupte parte boţite
    parte ştampilate cu atîta cerneală că abia se mai vedea ţara dedesubt,

    bucăţele de coastă
    bucăţele de vîrf de deget
    bucăţele de inimă.

    Ţi-o trimit.
    Poate ţi-am trimis-o deja
    poate ţi-o mai trimit o dată, nu ţin minte,
    poate ai uitat. Cartea. Pe mine. Cartea.
    Întoarce-o.

    Ţine-o cu paginele răsfirate în jos
    nu-i nevoie să o scuturi
    lasă gravitaţia să îşi facă treaba,
    aşteaptă. Vine ploaie. Vin fulgi. Vine sămînţă
    şi bucăţele de mine au să-ţi cadă la picioare
    au să încolţească în podea
    au să-ţi crească în jurul gleznelor,

    ca frunze,
    ca flori,
    ca timbre rupte, boţite,
    ca bucăţele de coastă ca bucăţele de vîrf de deget ca bucăţele de inimă.
    Poate nu ai uitat.
    Şi cînd ai să-ţi aminteşti ai să uiţi. Cartea. Pe mine. Cartea.

    Ceva o să rămînă agăţat de glezne, totuşi.
    O frunză. O floare. O bucăţică de inimă.
    A mea.

ViataDupaMoarteText

blank

corner
Trandafir de la Moldova

    Cineva a început să cînte Trandafir de la Moldova,
    o fată,
    nouă ani.
    Şi deodată m-am simţit de o sută nouăşnouă de ani
    şi deodată m-am simţit de nouă ani şi eu
    şi deodată m-am simţit din nou inocentul de nouă ani
    îndrăgostit de o voce, de un sunet, de un cuvînt.

    S-a oprit. Urechile mai îmi bîzîie. Am deschis ochii.
    Te-am văzut în oglindă lîngă mine
    şi te-am întrebat unde ai fost ăştia nouă sau o sută nouăşnouă de ani
    şi de ce.
    Nu ai răspuns, nu erai acolo, erai doar în oglindă.
    Am închis ochii înapoi.
    Mai curînd fără vedere decît fără tine.

    Trandafir de la Moldova
    Te-aş iubi şi ştiu şi vorba,

    Trandafir de la Moldova
    Te-aş iubi şi ştiu şi vorba,

    Lunca-i luncă, ochiu-i verde,
    Ce-am iubit nu se mai vede,
    Ce-a fost verde m-a uitat, măi!
    Ce-am iubit uite-a plecat.

    Trandafir din Botoşani
    Te-am iubit atîţia ani, măi,

    Trandafir din Botoşani
    Te-am iubit atîţia ani, măi,

    Trandafir din Bucureşti, măi,
    Te iubesc dar unde eşti?


    Nu mai cînta nimeni cîntecul, s-a terminat.
    Şi cîntecul, şi secolul, şi eu.

    Dar seara, cînd aştern un dor
    Sub raza lunii pe ogor
    Iar clipoceşte ochiul tău
    Şi toarnă cîntec ca un rîu
    Dar totuşi eu
    de sete
    mor.


ViataDupaMoarteText

blank

corner
Cuvînt Nou

    Uite am descoperit un cuvînt nou,
    frumos,
    special,
    în linie cu cele alte cuvinte speciale care le ştiu, le păstrez

    ca minunată,
    ca fermecătoare,
    ca mlădioasă,
    ca salcie, ca verde,
    ca sîn, gingaşă, adiere, zînă, crăiasă, mireasă, măiastră, splendidă

    şi altele

    deschid încet cutiuţa unde le-am păstrat pe toate
    le rearanjez, chiar un singur loc a mai rămas
    şi iau cuvîntul găsit cu vîrfuri de deget
    şi îl las să cadă în cel loc,

    clipoceşte, ca alte cuvinte păstrate acolo
    ca picătură, ca fluture, liliac, nai, ciocîrlie,

    şi încă altele,

    ultimul,

    ca ultima trăsătură de penel a lui Da Vinci la Gioconda
    ca ultima lovitură de daltă a lui Michelangelo la David
    ca ultimul picur de cerneală a lui Shakespeare la Romeo şi Iulia

    cutiuţa este completă, o închid,
    creaţia este împlinită, desăvîrşită, perfectă

    ca tine.

    Noul cuvînt,
    ultimul cuvînt.

    Mirifică.

    Tu.

ViataDupaMoarteText

blank

corner
Alungită, pe pat

    Alungită, pe pat
    sau poate era cîmp sau poate şosea sau poate nor pe cale a deveni ploaie,
    sau poate capul pe genunchii mei
    şi picioarele pierdute undeva între trei munţi... da, ştiu,
    între poate a fi doar între doi dar în lumea mea între poate fi între trei
    şi peste poate fi lîngă
    şi înăuntru poate fi pretutindeni în jur atît timp că tu eşti la mijloc
    şi eu nicăieri.

    Aiureli, nici măcar poetice
    dar sigur zănatice, zărghite, zurlii... da, toate cu z
    hai să fie şi unul cu c ca căpiat ce coincidenţă,
    sau cică aliteraţie sau cică unealtă de poezie sau cică smintit mai sunt
    şi numai eu ştiu.
    Şi tu. A nu fi cu tine. Sminteală. Scrinteală. Sălteală.
    Nebunie, hai ca s-o mai las cu aliteraţia şi s-o mai iau cu alienaţia. Ha ha.
    Alungită pe pat,
    ţi-am zis eu vreodată că te iubesc?
    Sper că da. Altfel nebunia ş.a.m.d sunt bine meritatele mele diplome de... merit.

    Alungită, pe pat.

    Pieptul trăsare din cînd în cînd sub in,
    mă uit la genunchii dezveliţi şi urmăresc linia cărnii pînă se opreşte ceva mai sus
    tot inul ăsta blestemat care şi-a oprit evoluţia în bună direcţie dar la rea altitudine
    încerc să trişez dar tu îmi opreşti mîna
    şi o duci la gură, nu merg la război cu tine
    nici nu mai îmi rămîn degete războinice după ce le topeşti unul cîte unul în gură
    şi pe urmă îmi oferi degetele tale, să le topesc eu.
    Le topesc. Şi mă topesc şi eu cu ele... ar fi astea picături de carne sau de sudoare
    da tare mai sfîrîie cînd cad peste in... hei, poate topesc ele şi inul?
    Pieptul nu mai trăsare, acum răsare şi mult îmi mai place şi limba asta cu agerimile ei.
    Mai ales că inul începe să tragă în jos, şi în sus, în bune direcţii la amîndouă extremităţi,
    ţi-am zis eu vreodată că te iubesc?
    Sper că nu, ca să pot de fiecare dată cînd îţi zic să fie prima. Te iubesc. E prima?
    Şi acum a doua, în mod excepţional. Te iubesc.

    Inul a lunecat pe podea. Sub podea, s-a dus.
    Ai rămas doar tu. Fără in. Fără mîndrie. Sunt frumoasă?
    Nu. Eşti frumuseţe. Esti dimineaţă, eşti zăpadă, eşti privighetoare, eşti ghiocel.
    Pot să-ţi număr sînii?
    I-ai numărat de mai multe ori.
    Da, în imaginaţie.
    Şi acum?
    Tot imaginaţie e, dar celelalte ori i-am numărat de la stînga.
    Acum vreau să-i număr de la dreapta.
    Am început să număr.

    Pe urmă am numărat gleznele, pe urmă sprîncenele, pe urmă şoldurile,
    pe urmă degetele mici de la piciorul drept
    pe urmă pleoapele de la ochiul stîng
    pe urmă ai deschis gura şi am numărat cîntecele
    pe urmă ai deschis genunchii şi am numărat infinitul...
    a cam durat...
    păi să numeri infinitul durează infinit de mult,
    pe urmă cu gleznele încîrligate în jurul meu mi-ai rupt spinarea
    pe urmă soarele s-a stins în mine şi s-a aprins în tine
    pe urmă nu mai era nici soare nici lună nici viaţă, doar o beţie ce se cufunda în somn.
    Mă iubeşti?

    Alungită, pe pat.
    O noapte din cele o mie şi una
    o minune din cele şapte
    o cîntare din cele o sută şaptesprezece
    prima zi din prima viaţă
    ultimul răsuflu din ultima viaţă...
    ai desenat căprioare cu degetele mele pe pîntecul tău pînă au început să sară
    şi cascade cu buzele mele pe fruntea ta pînă au început să cadă...
    şi foc?...
    şi vulcani cu capul meu între sînii tăi pînă a început să mi se cojească pielea de pe faţă

    şi am tras inul înapoi pînă a acoperit căprioarele şi cascadele şi vulcanii
    şi te-ai topit sub el
    de parcă nici nu ai fi existat.
    Tot ce mi-a rămas
    e inul.
    Rupt, ud, ars
    de parcă ai fi fost trăit în el cîteva ore, zile, ani.
    Ai trăit în el cîteva ore, zile ani.
    Mai trăieşti.
    Mă iubeşti?

ViataDupaMoarteText

blank

corner
Ultima zi de toamnă, prima zi de iarnă

    O seară se scoală din palida luncă
    Şi plapuma-i gri în văzduhuri aruncă,
    Cu ochi năuciţi tot priveşte aiurea
    Mai cască c-o poftă de-nghite pădurea,

    Îşi leagă la gît peticita-i năframă
    Bătută în frunze boite-n aramă
    Ş-odată ce cîlcii îşi scoate din plete
    Şi-n ceaţă-şi îneacă teribila sete

    Se ia cu o ultimă frunză la trîntă
    În cîteva clipe e frunza înfrîntă,
    Cu lupii se pune la urlet de jale,
    Sleieşte pîraie pierdute în vale,

    C-un şuier sălbatic mai cheamă şi vîntul
    Şi crapă şi scoarţă şi crapă pămîntul
    Pe urmă, gătită cu ţurţuri de gheaţă
    Steluţe caduce de ramuri agaţă.

    Spune, iubitule, de ce tocmai toamnă, iarnă?
    Dar ce altceva, iubito?
    Ştiu eu? De ce nu primăvară, vară?
    Era bună întrebarea.
    Păi uite, primăvara cînd îmbătrîneşte devine vară,
    vara cînd îmbătrîneşte devine toamnă,
    toamna cînd îmbătrîneşte devine iarnă.
    Şi iarna cînd îmbătrîneşte devine primăvară?
    Nu, iarna cînd îmbătrîneşte moare. Dispare.
    Primăvara este un nou născut.
    Te mai miri iubito de ce tocmai toamnă, iarnă? Mă simt mai aproape de ele.
    Mă mai mir, iubitule,
    lîngă mine tot toamnă şi iarnă în spiritul tău?

    Era bună întrebarea.
    Lîngă tine, iubito, nici nu mai există anotimpuri,
    unu îs toate şi toate sunt unu. În spiritul meu.
    Dar nu în corpul meu.
    Şi nu în vorba mea.
    Dar în inima ta, iubitule?
    În inima mea este doar un singur anotimp. Tu.
    Şi o singură floare. Tu.
    Dar în inima ta, iubito?
    Era bună întrebarea.

    O clipă-şi opreşte şi seara năpada,
    Cu-ncetul începe să cearnă zăpada
    Dar totuşi un cerc împrejurul lor face
    De parcă ar ştii unde-o inim-ar zace,

    Ascultă, cunoaşte cuvintele spuse
    Din alte meleaguri şi basme aduse,
    Le-ar da ea o noapte, le dă un răgaz
    Se uită la ochii aprinşi în extaz

    Dar toamna e toamnă şi iarna e iarnă
    Chiar dacă iubiţii de ea o sta narnă,
    Tiptil sita-i trece pe goliştea lor
    Iubirea dispare ca uliul în zbor,

    Mai stă, mai se uită cam nedumerită
    De parcă şi lacrima-i cade prin sită,
    O pajură stă, peste inimi veghează
    Iar cai năzdrăvani cu mîhnire nechează.

ViataDupaMoarteText

blank

corner
Vîrfuri De Deget

    Atinge-mă,
    cu vîrfuri de deget.

    Nu, nu contează care,
    scurte, lungi, mai groase, mai caraghioase, mai subţirele, mai moi, mai aspre,
    orientaţie politică irelevanată fie de stînga fie de dreapta fie liberală, totalitară, feudală,
    comunistul înverşunat din mine permite orice dimensiune
    orice orientaţie
    orice unghie, amprentă, mînă, picior...
    stai, ahm, stai, chiar şi comuniştii au ceva preferinţe, acum că gîndesc
    prefer totuşi o singură apartenenţă socială, îmi pare rău, nu sunt xenofob
    dar dogma se opreşte aici, la acest punct decisiv, final, ultim:
    degetele trebuie să aparţină... ţie. Numai ţie. Numai ţie.
    Numai. Ţie. Punct. Poate chiar semn de exclamaţie. Dublu. Triplu. Punct.
    Atinge-mă,
    cu vîrfuri de deget.

    De mînă?

    Care sunt degetele care roiesc in jurul nasturilor, cel gros, arătătorul, cel de mijloc?
    Care pătrund
    între nasture şi cămaşă, pipăie, evaluează,
    rotesc, sucesc, zmulg, rup
    şi se infiltrează mai departe, străbat, cuceresc teritorii noi
    între cămaşă şi ce-ar fi dedesubt
    între ce-ar fi dedesubt şi piele
    între piele şi carne cînd avansul lor imperial le aduce
    între curea şi ce-i dedesubt
    între ce-i dedesubt şi piele
    între piele şi carne şi joc de cuvinte şi otravă de viaţă şi război menit la pierzanie
    cînd ele nimicesc orice urmă de oprimarea impusă de omenire aspura naturii
    şi pînze cad deşirate pe podele
    şi poezii devin urlet de lup
    şi degete încîrligate în jurul spinării împreunesc ciocan cu nicovală
    nor cu tunet
    viaţă cu viaţă
    şi mulţi, mulţi ani mai tîrziu te găsesc vlăguită deasupra mea,
    sîni zdrobiţi pe piept,
    picuri de sudoare mă îneacă,
    şi tot ce eu văd în orbirea mea este un verde uluitor
    sfîşietor
    tandru
    ca cel vîrf de deget care se tot plimbă ca un scripete peste iţe pe coastele mele în sus
    şi în jos
    în sus
    şi în jos
    în sus
    şi în jos...
    Mă iubeşti?
    Tac.
    Ştii.

    De picior?

    Îmi pare rău, mă scuzi, mă ierţi?
    Că nu închid ochii cînd întîi păşeşti peste mine
    pe urmă păşeşti pe mine
    pe urmă iar peste mine
    şi fusta îţi flutură ca un stindard coborît peste redutele împărăţiei tale
    oferindu-mi o privelişte născută din mîna unui Da Vinci
    şi ferită de toţi ceilalţi păgîni ai lumii
    care nu ştiu un dumnezeu cînd îl văd,
    urmăresc liniile tălpii tale cum se pierde între degete
    şi urmăresc amprentele degetelor care între un popas pe o coastă şi un popas pe alta
    se pierd în sus la glezne
    şi urmăresc isteţimea gleznelor căutîndu-şi un drum înspre genunchii înfuriaţi
    şi urmăresc ciuda genunchilor invidioşi de musculatura pulpelor
    care la rîndul lor pleacă mai departe, mai sus, se pierd într-un văzduh înmiresmat cu crin
    cu liliac
    cu femeie
    îmi pierd vederea, orbesc, lasă degetele care îmi frămîntă carnea între coaste
    să dispară de-a stînga şi de-a dreapta mea
    şi restul corpului să coboare peste mine
    să mă năucească
    să mă înăbuşe
    decorurile construite de milenii de sclavagism mental în mătase şi în dantelă şi în in
    se destramă
    se prăbuşesc
    în faţa dăruirii pielii şi a ascuţimii unghiilor şi a firavităţii firicelelor de păr
    care îmi invadă simţurile şi îmi năpădesc gura şi îmi ard tot ce-mi mai rămîne din corp
    cînd viaţa ni se scurge din carne în carne
    şi sîngele trece din clocot în fierbere din fierbere în descompunere
    din descompunere în prăbuşire, în vis,
    plămînii se întorc acasă de pe meleagurile găsite, pierdute,
    caii aburind cad peste fîn
    şi tot ce eu văd în orbirea mea este un verde uluitor
    sfîşietor
    tandru
    ca cel vîrf de deget care se tot plimbă ca un arcuş peste strune pe gamba mea în sus
    şi în jos
    în sus
    şi în jos
    în sus
    şi în jos...
    Mă iubeşti?
    Tac.
    Ştii.

ViataDupaMoarteText

blank

corner
Zi,

    ţi-am scris deja de arta iubirii în epoca de piatră?
    Iubirii cui?
    A noastră.
    Dar n-am trăit.
    Dar ne-am iubit.

    Cînd te-am răpit de la celalt neam din cealaltă pădure
    cu mîna înfiptă adînc în păr printre încîlcituri şi scaieţi şi noroi uscat
    pînă la scăfîrlie
    şi cu drepata pe bîtă şi stînga unde te tîrîiam după mine
    te-am tras la peştera unde te-am aruncat pe culcuş
    şi unde lupii au început să-ţi lingă călcîii jupuiţi
    în timp ce eu te despuiam de blănuri
    şi tu m-ai tras peste tine
    mi-ai muşcat o bucată de ureche
    s-o atîrni în jurul gîtului ca să ştie celelalte sălbăticiuni că îţi aparţin
    m-ai vîrît înăuntrul tău
    şi tot că sîngele meu ţi se prelingea din colţul gurii
    sîngele tău se prelingea între frunzele uscate dedesubtul tău
    pînă m-am prăbuşit peste tine,

    uite aşa a găsit omul primul foc.
    Nu cum se spune.

    Cînd ţi s-a umflat pîntecele
    de am crezut că îţi creşte un copac în el pînă o să-l crape
    şi odată ai aruncat blănurile de pe tine
    te-ai chircit şi te-ai ghemuit şi te-ai pus chirostei
    şi a tîşnit ceva din tine
    care a început să zbiere de s-au speriat şi lupii
    tu ai luat sfoara de carne care lega creatura aia urîtă şi zbîrcită de tine
    ai sfîşiat-o cu colţii
    pe urmă i-ai pus gura ştirbă la ţîţă
    unde a început ea a suge că credeam că te goleşte
    dar tăcut a tăcut
    şi ai ridicat capul la mine
    şi ţi s-au urcat colţurile gurii în sus ca şi cum ai fi găsit un fel nou de mîrîit fără glas
    şi m-ai făcut să iau urîţenia aia zbîrcită în braţe,

    uite aşa a găsit omul primul dumnezeu şi prima maică a lui.
    Nu cum se spune.

    Cînd au trecut peste noi atîtea ierni cît degete aveam amîndoi împreună
    parte din vieţile ieşite din tine pradă la boli sau la fiare
    celelalte în peşterile lor sau răpite de alţi sălbatici pe două picioare
    şi am ştiut amîndoi că e sfîrşitul nostru
    aşa că ne-am pus la drum prin zăpadă
    pînă la colnic de pădure
    mai că nu ne mai simţeam picioarele de îngheţ
    ne-am despuiat de blănuri şi le-am pus pe jos
    ne-am culcat pe ele şi ne-am luat în braţe ca să ne acopere zăpada
    şi lupii ni s-au pus ocolire împrejur
    pînă s-a urcat luna
    cînd s-au pus ei la urlat de parcă era sfîrşitul lumii şi a traiului
    şi nu s-au tăcut pînă nu ne-a coperit zăpada de tot
    cînd s-au înghesuit ei în noi cătînd ceva suflare care nu mai era,

    şi uite aşa a găsit omul prima poezie.
    Nu cum se spune.

ViataDupaMoarteText

blank

corner
Nu Metaforice

    Ca un fumător înveterat.

    Dacă în loc de poem s-ar zice pum atunci aş fi fost un pumător înveterat.
    De-abia că sting unul, aprind altul,
    o, ce pedeapsă divină
    ce blestem frumos
    ce otravă dulce îmi trece prin plămîni şi îmi invadă sîngele,

    ca pedeapsa a-ţi ştii existenţa
    ca blestemul a te cunoaşte
    ca otrava iubirii ce-mi trece prin plămîni şi imi învadă sîngele.

    Divină, frumoasă, dulce,

    ca un Hristos a Înviat într-o biserică
    ca un Subhaan Allah într-o moschee
    ca un Shema Yisrael într-o sinagogă.

    Ca o religie înainte a fi atinsă de necurăţenie de om.

    Am dreptul să te ating?
    Cu gîndul, cu văzul, cu degetul
    toate acoperite cu floarea păcatului şi focul patimii
    şi am să trăiesc?
    Sau am să ard
    şi cenuşa mi se va lăsa peste tine să te îmbrace în farmec de in şi vrajă de doină?

    Am dreptul să te scriu?
    Cu cerneala, cu lacrima, cu sîngele
    toate bîntuite cu incultura ucenicului şi adoraţia discipolului
    şi am să trăiesc?
    Sau am să mă farîm
    şi colbul mi se va aşeza pe tine să te îmbrace în mireasmă de liliac şi alb de mireasă?

ViataDupaMoarteText

blank

corner
Chestia Cu Mîine

    Te aştept.
    O singură zi.
    Vii, mîine.

    Şi dacă mîine nu vii am să ştiu numai mîine
    şi atunci te aştept la mîinele de mîine,
    adică la poimîinele de azi
    dar mîine va fi iar o singură zi. Trece repede.
    Şi dacă iar nu vii, ei şi ce, te aştept la mîinele de poimîine
    adică cum ar fi răspoimîinele de azi
    dar cînd te aştept să vii este doar o zi. Trece repede.
    Simplu, nu?

    Fiindcă, vezi, nu te aştept de la începutul număratului,
    te aştept de la începutul aşteptatului.
    Te aştept.
    Vii mîine.
    O zi trece aşa de repede...

    Haide să-ţi spun un secret, care l-am învăţat de la mine.
    Cînd iubeşti, distanţa nu joacă,
    nici cea în metri nici cea în secunde.
    Mîine este întotdeauna doar o zi departe.
    Restul e Fata Morgana.

    *

    A rămas pe gînduri.
    Zi, dar odată şi odată mîinele nu mai vine. De loc.
    Cred că a înţeles, da şi nu.
    Atunci este şi mai aproape. Fiindcă nu mai trebuie să aştept deloc.

ViataDupaMoarteText

blank

corner
Noroc

    Noroc, iubito, că nu mă iubeşti.
    Altfel ai fi suferit.
    Groaznic.

    Te-aş fi sculat fiecare noapte de zece ori
    cu lumina aprinsă
    şi te-aş fi rugat să deschizi ochii umflaţi de roşul somnului
    ca să-ţi văd verdele în care iezii aleargă şi sar unul peste altul
    şi lumina care se revarsă din verde şi acoperă pereţii cu steluţe sclipitoare
    şi portiţele care din cînd în cînd coboară peste verde
    numai ca să se ridice din nou
    şi să lase verdele să-mi caute cel locşor între coaste unde să mă străpungă
    şi să-mi dea viaţă, din nou.

    Noroc, iubito, că nu mă iubeşti.
    Altfel ai fi suferit.
    Teribil.

    Te-aş fi sculat fiecare noapte de zece ori,
    nu, alte zece,
    şi te-aş fi tras afară din carapacea de noapte
    ca să mă asigur că toate părţile sunt la locul lor neschimbate
    şi să te măsor sau cu metru de croitorie sau cu palmă sau cu privire
    de la talpă la cap
    de la umăr la umăr
    de jur împrejur la talie
    cu priviri pline de grijă la mijlocul dintre şolduri
    şi mai sus de şolduri
    şi mai jos des şolduri
    şi numai după ce scriu fiecare amănunt într-un carneţel numit farmece interzise
    te las să-ţi zgîlţîieşti drumul înapoi în carapacea de noapte
    cu verdele şi şoldul şi umărul
    şi să mă laşi cu viaţă, din nou.

    Noroc, iubito, că nu mă iubeşti.
    Altfel ai fi suferit.
    Oribil.

    Te-aş fi sculat fiecare noapte de zece ori,
    între cele zece şi celelalte zece,
    ţi-aş fi spălat picioarele cu apă de trandafir
    ţi-aş fi pieptănat părul cu pieptăn de inimă de stejar
    şi după ce ţi-aş fi răsfirat şuviţele pe pernă fiecare legate cu o panglicuţă colorată de mătase
    aş fi tăiat pămuca care te înfăşura
    de sus în jos
    şi de la stînga la dreapta
    şi în diagonală ca să pot să te dezvălătucesc
    şi să mă înec între sînii tăi şi între coapsele tale şi între suspinele tale
    pînă ce verdele dispare şi roşul se amestecă cu suflul
    şi cînd flăcările dispar din aşternutul redus în cenuşă
    să mă laşi tînjind după viaţă, din nou.

    Păcat, iubito, că nu mă iubeşti.
    Sufăr groaznic, teribil, oribil.

ViataDupaMoarteText

blank

corner
De-ale Vîrstei

    Am trecut de mult de prima.
    Şi pe a doua am lăsat-o în urmă cu cîteva anotimpuri, nu le număr.
    Dar oţel în muşchi mai am
    şi fulger în inimă mai trăsneşte
    iar creieru-mi îi o herghelie de cai sălbatici, zburdalnici, desfrînaţi
    care tună pe pustietăţile vieţii cu copite semănînd în urma lor viorele
    şi fărîmă de cremene
    şi cuvinte nărăvaşe

    culese
    ainderea.

    Făt Frumos nu sunt, am mai spus-o. N-am fost niciodată.
    Ileana Cosînzeana nu sunt, am mai spus-o. N-am fost niciodată.
    Nu-s Stan nici Bran da nu-s nici Marty Feldman
    iar Schwarzy n-am fost niciodată
    şi se apropie el mai curînd de mine decît eu de el.

    Raci nu am. Încă. Nu am nici zahăr nici sare nici calciu. Încă.
    Cu toate că ce-i după colţ nici Cronos nu ştie.
    Da foc în vine mai curge
    şi lacrimi în ochi mai lucesc
    şi dacă-i de-a flexibelea nevoie crede-mă că o mai am şi pe asta
    sau la căţărat pe copaci
    sau la tăvălit între cearşafuri.
    Poate fi şi pe iarbă. Poate fi şi în fîn.
    Poate fi şi peste scai, fie el mărunt sau vînăt sau a dracului.

    Vise? Mai multe acum ca înainte.
    Anticipări? Mai puţine acum ca înainte, drumu-a fost mai lung pînă aici, mai scurt de aici.
    Tu? îmi umpli minutele şi orele şi zilele
    şi cînd o să ajungem la pădure
    am să mă despui de toate
    am să te despui de toate
    şi mînă în mînă o să intrăm pînă ajungem la cel luminiş
    unde primăvara ne-a pregătit saltea de mugur verde
    şi vara ne-a pregătit prostire de romaniţă parfumată
    şi toamna ne-a pregătit cuvertură de frunză uscată
    şi după ce am să îngenunchez şi am să mă închin în faţa ta
    am să-ţi mănînc corpul începînd cu buzele şi terminînd tot cu ele.
    Pînă în iarnă.

    Cumătra? Cu coasa?
    Ce să-ţi zic, cînd o să se decidă să mă onoreze cu vizita ei
    sper să fie după vizita la tocilar.
    Nu ştiu dacă dă cu coasa de sus în jos sau de o parte la alta
    dar sper să fie într-o singură mişcare, fără şovăire.
    Asta ar fi cam ultima mea dorinţă.
    La urma urmei, după ce te-am avut, de nimic altceva nu mai am nevoie.

ViataDupaMoarteText

blank

corner
După

    Te scoli.

    Termini cu de ale dimineţii
    tragi cu ochiul la cutiuţa poştală, goală,
    ieşi din casă
    te duci la lucru
    ziua începe.

    Baţi la maşină, răspunzi la telefon, lucrezi
    şi mai tragi cu ochiul la cutiuţa poştală, goală,
    ai şedinţe
    pauze
    scrii documente
    ziua e ziuă.

    Descui uşa şi intri în casă
    tragi cu ochiul la cutiuţa poştală, goală,
    prepari mîncare
    te prepari de culcare
    mai citeşti o carte
    închizi ochii
    ziua se termină.

    Nu dormi.
    Ceva lipseşte.
    Şi ştii că va lipsi
    şi că va lipsi de acum încolo mereu, tot timpul
    pînă ai să uiţi că lipseşte
    şi nu ai să uiţi.
    Un gol, acolo, între coasta a doua şi a şasea, la stînga de stern,
    gol, ca cutiuţa poştală goală
    ca zile fără sfîrşit
    şi regrete, poate, fără sfîrşit şi ele.
    Poate.
    Adormi.

    Te scoli.
    Tragi cu ochiul la cutiuţa poştală.
    Goală.
    Un moment de speranţă
    apoi
    de duci la lucru.
    Ziua.
    Începe.

ViataDupaMoarteText

blank