Hobbies - Poetry - Ultima Moarte
back to Poems...

 

blank

corner
Răstimpuri

    Ai ieşit, de mult, din pre-adolescentă sfială

    cînd mai credeai în barză,

    cînd savarina era o delicatesă,

    cînd viaţa era pictată în linii fine trase cu un penel subţirel
    înmuiat în culori alese din reflecţii de curcubeu
    şi semănate cu steluţe depuse de licurici în nopţi de primăvară fără sfîrşit,

    cînd dragostea era povestea lui Tisbe şi al ei Piram
    cu sfîrşit bun
    mînă în mînă şi cap pe umăr într-un apus de roşu mac aprins.

    Ai intrat, de mult, în matură practică

    cînd barza este numai o raţă mai lungă,

    cînd savarina este multe calorii,

    cînd viaţa e zugrăvită cu o bidinea lată
    muiată ba în alb ba în cenuşiu ba în vopsea uscată
    şi amestecată cu cuvinte gen blide şi rufe şi factură de electricitate,

    cînd dragostea e cîteva momente pe lună transpirate anevoie
    mai bine uitate într-o dimineaţă ceţoasă
    paşi grăbiţi lîngă paşi grăbiţi în drum spre bancă pentru un împrumut.

    E timp să intri, mult cît posibil ar fi, în post-adultă încîntare

    cînd barza se reîntoarce cu aripi deschise,

    cînd savarina este ceva ce se mănîncă în doi cu o singură linguriţă,

    cînd viaţa e trăsături scrise cu un condei de pană de păun
    urmărite de spirale caligrafice şerpuind în cerneală violetă
    şi smălţuite cu mici erupţii înecate în sare şi resturi de lacrimă,

    cînd dragostea devine magia unui sîn uitat într-o mînă deschisă
    şi un deget uitat într-un pumn închis
    iar lumea dispare în spatele unui vis care spintecă inima şi sădeşte în ea lumină.

UltimaMoarteText

blank

corner
Doină

    Duce bou caru-n vale
    Lupu turmii dă tîrcoale
    Iar dulăii beau din baltă
    Cu ciobanii laolaltă,
                   gînd de tine
                   cîntă-n mine
                   şi-m dă-n inimă c-o daltă.

    După chiot vine-un şuier
    Scoate-acuma unu-n fluier
    Şi mai trage el o doină
    De-a schimba şi iarna-n moină
                   iar şi gîndu
                   meu flămîndu
                   sapă-n inimă o roină.

    Cade sara peste munte
    Dă colţ floarea din grăunte,
    Oile-s închise-n ţarc
    Poarta scîrţîie pe şarc,
                   gîndu zboară
                   te-ncunjoară
                   tu, a inimii-mi monarc.

    Tace cîntu
    Cu pămîntu,
    Tac dulăii
    Cu flăcăii,
    Da pe inimi cade-o jale
    Ar avea cinşpe ocale
                   şi-n a mea
                   asemenea
                   curge lacrima la vale.

UltimaMoarteText

blank

corner
Timpul

    Timpul

    trece,
    rece,


    zgripţuroiul.

    N-am inventat-o eu, sigur că n-am inventat-o eu,
    au inventat-o alţii înaintea mea,
    mulţi alţii.
    Eu o repet doar
    ca un papagal, ca un ecou

    oarecare

    nici pentru mine
    nici pentru cei care m-ar asculta
    sau citi

    e doar un fel să îi amuz
    dar uite, fără să mă scuz
    .

    Timpul

    trece

    şi din păcate nu mă uită-n urmă,
    m-a aruncat în căruţă
    m-a acoperit cu fîn
    şi mă trage după el.
    Mă întreb pînă cînd?
    Un pînă cînd există.
    Mă întreb de ce?
    Un de ce nu există.
    Nu mai întreb,

    accept
    (da, tare-s mai deştept)
    .

    Timpul.
    Inimă nu are
    dar timp are mult.
    Cîteodată aleargă mai repede,
    cîteodată mai încet,
    cîteodată mai repede pentru cap decît pentru corp
    de obicei invers,
    timpul
    nevăzut, înfricoşător
    ca dracu,
    ca Dumnezeu.

    Merge
    şterge


    ca un burete, ca o mătură de ogradă,
    ca o perie de oţel
    ca o raşpă
    care lasă poate zgîrieturi
    să ruginească
    care lasă poate nimic
    ca cretă ştearsă de pe tablă împreună cu tabla înmulţirii
    şi numele primelor fete din viaţa mea
    a primelor flori din viaţa ta
    a primelor vise.
    Zi, îţi aminteşti primul tău ghiocel
    primul tău mărţişor
    primul tău dans
    primul tău castravete murat
    prima ta dragoste
    primul tău sărut
    prima şi ultima dată cînd ţi-ai pierdut fecioria?

    Zgîrieturi,
    ici, colo,
    ruginite
    resturi de cretă

    pe podea
    pe saltea


    timpul nu are nevoie să ierte,
    nu iartă,
    timpul nu are nevoie de nimic.

    Numai noi
    avem nevoie de tot.

    De timpul trecut,
    de timpul care nu va veni,
    de timpul care să oprească, o leacă, ceva, o fărîmă,
    poate nici nu vrei să-ţi aminteşti
    şi poate că chiar dacă da gustul s-ar fi schimbat.
    Dulcele a devenit dulceag.
    Focul s-a acoperit cu cenuşă.
    Fericirea durerii este doar durere
    şi furtuna doar praf de la scuturat covoarele.
    Cică viaţă.
    Cică.

    Timpul

    mi s-a oprit,
    m-am ofilit


    cu el.

    Timpul

    mi s-a oprit.

    La tine.

    Chiar dacă îmi trage corpul

    prin sîrmă ghimpată,
    şi sticlă pisată


    îmi lasă în suflet,
    cumva, undeva, s-a oprit.
    La tine.
    Ţii minte cum ne-am ţinut mîna?
    Eu ţin.
    Ţii minte cum nu ne-am sărutat?
    Eu ţin.
    Ţii minte cum o să fie?
    Nu ţinem, amîndoi.
    Dar eu sper totuşi. Să am ce să ţin. Minte.

UltimaMoarteText

blank

corner
cadouri, o poezie în v minor

    ţi-am dăruit
    versuri.

    mi-ai dăruit
    visuri.

    cadouri copleşitoare
    virtuţi.

    ce n-aş da... un an?... doi ani?... cinci ani de
    viaţă
    pentru o zi... o oră... un minut de
    văpaie.

UltimaMoarteText

blank

corner
Doină, doi

    Hîrîitu de căruţă
    Poartă-n spate o mîndruţă
    Floare-i şade la ureche
    În a ochilor pereche
    Duce cînt de răsărită
                   şi cu altu se mărită.

    Roata farîmă prundişul
    Roua mîngăie desişul
    Cad petale la picioare
    Ca şi fulgii de ninsoare
    Iar o lacrimă uitată
                   lasă-n sufletu meu pată.

    Merg nuntaşii cu taraful
    Se aşterne-n urmă praful
    O batistă părăsită
    Ce voia a fi găsită
    Poartă roşu ei de buză
                   care-n linişte m-acuză.

    Ce să zic, te voi ferice
    O să fiu a tău complice
    Cînd pe veci eu voi dispare
    Pe o searbădă cărare
    Altu va cînta cu tine
                   cîntu vieţii pe coline.

    *

    Spune, ce ai deodată că te-ai apucat la doine?
    Acuşi îţi mai şi cumperi un nai, sau o vioară.


    Am pus peniţă nouă la toc,
    am întins-o în cerneală de cîteva ori
    şi pe urmă am lăsat-o atîrnată asupra hîrtiii
    pînă ce o boabă albastră s-a desprins şi a explodat ca o cireaşă zdrobită
    dedesubt.

    Nu am răspuns, tot nu era lîngă mine
    şi tot eram eu acela care se întreba cu vocea ei.
    Ea era... dincolo. De realitate.
    M-am uitat la cireaşa albastră,
    inimă, pesemne a mea,
    am împăturit-o de cîteva ori
    şi pe urmă am pus o lumînare aprinsă sub ea...
    Pesemne pentru că nu mai ştiu în ce fel să-ţi zic, am răspuns.
    Încerc şi felul ăsta.
    Chiar dacă nu ştiu?
    Chiar dacă nu ştii. Chiar dacă nu are nici un sens.
    Chiar dacă e adevărat.
    Că te iubesc.

UltimaMoarteText

blank

corner
Doină, trei

    Uite, am găsit şi eu un vers, primul.
    Care?
    Uite!

                   Are-un nume.
                   Cum anume?
                   Uite-o cheamă
                   Cosînzeamă.

    A rîs de s-a prăpădit.
    Nici n-am înţeles de ce pînă am citit ce am scris.
    Ea tot rîdea şi eu tot roşeam
    pînă am devenit o roşie, ce alta?
    Am aşteptat să se potolească, a trecut şi paştele cailor, s-a potolit pînă la urmă.
    Şi de ce adică îi zici tu doină?
    De aveam răspuns i-aş fi dat unul,
    dar cum nu aveam m-am pus la făurit unul.
    Uite, măi fată măi,
    are rimă scurtă
    are rimă populară am cumpărat măi şi un nai
    şi am de gînd să mă pun la năuit
    are şi durere, măi,
    şi măi...

    M-a întrerupt, slavă cerului.
    Nu o mai măi-ii şi tu, măi
    că măi-tul nu o schimbă în doină
    astă... astă... astă catastroină.

    Şi uite s-a pus a sughiţa după ce a terminat a rîde
    că dacă ar mai trăi (trăieşte) ar mai sughiţa şi azi (mai sughiţă).

    [...ce remediu n-a încercat?
    să-şi ţie răsuflul pînă la 97 – la 23 era să leşine,
    să se sperie – a gîndit la mine timp de 3 minute interminabile,
    să deseneze o cioară – a ieşit mai mult hulub,
    să se uite ochi în ochi la o pisică – a ieşit cu o zgîrietură pe nas,
    şi altele găsite la numaisughit.com
    care între timp a fost închis după cîteva decese suspecte...]

    Nu eram eu unul să mă dau bătut,
    era aici chestie de viaţă şi moarte
    era urgent să mă re-fac să mă re-iau să mă re-directez să mă re-şimaialtele
    a doua zi eram gata, pregătit,
    uite, am un alt vers.
    Care?
    Uite!

                   Ş-am găsit o scoică-n gîrlă
                   Ş-am găsit în scoic-o pîrlă...

    Nu a aşteptat să continui.
    A rîs de s-a prăpădit.
    Nici n-am înţeles de ce pînă am citit ce am scris.
    Ea tot rîdea si eu tot roşeam
    pînă am devenit o roşie, o sfeclă, un morcov, un mac, o cireaşă şi alte roşimi.
    Am aşteptat să se potolească, de data asta s-a potolit înainte de paştele cailor.
    Nu mai sughiţa, a găsit remediul la alt site dar n-a vrut să-mi zică care-i.
    Şi la asta îi zici tu doină?
    Nu mai rîdea, parcă îmi reproşa ceva, nu ştiu ce.
    Am încercat să o fac să zîmbească...
    Îi şi asta o catastroină? am întrebat
    dar n-a zîmbit.
    Se uita drept în ochi la mine... şi s-a pus la aşteptat.
    Aştept. E tot ce a zis. Aştept.

    M-am dus acasă.
    Am băut un ceai. Am băut un rachiu. Am băut tot rachiul
    şi după ce mi-am vărsat toate măruntaiele dar mulţumit că inima mai era acolo
    (inima ei)
    mi-am înmuiat degetul în călimară, a trebuit s-o sparg ca să-l pot trage afară înapoi
    şi m-am pus la scris cu ce a mai rămas pe vîrful lui...
    multă cerneală nu prea era
    trebuia să găsesc doar cîteva cuvinte, puţine,de ajuns...

                   Uite grîul creşte-n pîine
                   Noaptea dusă creşte-n mîine
                   Iar ogorul de secară
                   Creşte-n blîndă primăvară.

                   Te întreb cum şi o floare
                   Îşi întreabă a său soare
                   De mă scol eu dimineaţă
                   Ai să-mi dai tu iarăşi... viaţă?

                   Liniştea îmi zice nu
                   Inima îmi zice... tu.

    Mi s-a terminat cerneala, ultimele cuvinte erau doar o mîzgălitură,
    nu reuşeam nici eu să le citesc. Poate umezeala din ochi era de vină. Ea le-a citit.
    Nu a rîs.
    Nici nu a zîmbit. De sughiţat nici vorbă.
    A pus un singur vîrf de deget a ei sub singura bărbie a mea,
    mi-a tras capul în sus că eu şedeam şi ea nu
    s-a îndoit pînă ce mi-a atins buzele cu buzele
    şi a plecat.

    Aştept. Era rîndul meu să zic. Aştept.
    Am şi uitat de paştele cailor. Am şi uitat de lume. Am şi uitat de viaţă.
    Nu am uitat buzele. Nu pot.

                   Calea trece peste punte
                   Floricele mii, mărunte,
                   O îmbracă fără ştire
                   Cu-a ta dulce amintire.

UltimaMoarteText

blank

corner
Biblice

    Eu, cel cu pletele lui Samson
    îţi dăruiesc foarfeca pentru a mi le tăia
    să împleteşti din ele pătură să te încălzească cînd eu nu mai voi a fi,

    Eu, cel cu pata lui Cain
    îţi dau ciocanul şi dalta să mi-o ciopleşti din frunte
    împreună cu vina morţii şi moartea vieţii şi cele ce nezise vor sta,

    Eu, cel cu poruncile lui Moise
    nu cobor mîinile ce poartă piatra decalogului
    pînă a unsprecea poruncă a iubirii va fi înscrisă înaintea celorlalte,

    Eu, cel cu cîntecul lui David
    rup prima coardă din lira regală
    să ţi-o dau să o legi în jurul gîtului cu mărgele şi picături de răşină şi flori vii înşirate,

    Eu, cel fără coasta lui Adam
    îţi dau şi tot restul coastelor
    să poţi să-mi găseşti inima şi să o porţi la tine în piept lîngă cea care o cunosc mai bine.

    Eu – erou, ucigaş, profet, rege, om – înverşunat.
    Eu, ateist înverşunat.
    Eu, monoteist înverşunat.
    Eu. În iubire. Înverşunat.

UltimaMoarteText

blank

corner
Fetiţa cu chibrituri

    Da, aprind un chibrit şi eu, am învăţat de la ea.
    Se stinge. Aprind altul. Le număr.
    Dar cîte ar mai fi rămas?... nu ştiu. Pesemne că nici nu vreau să ştiu.
    Aprind încă unul.

    Uite, urăsc poveştile cu sfîrşit rău.
    Fie a lui Andersen sau a altora.
    Fie Mica Sirenă, fie Romeo şi Iulia, fie Tristan şi Isolda în orice versie.
    Şi tare îmi mai plac bunele sfîrşituri
    fir-ar ele cît ar fi de sîngeroase şi fir-aş eu cît aş fi de mititel
    cînd Făt Frumos tăia capul zmeului
    sau Hansel şi Gretel o împingeau pe vrăjitoare în cuptor
    sau Ulise îl orbea pe ciclop.
    Dar mititel nu mai sunt.
    Şi, uite, iarăşi uite, am învăţat cu anii că sfîrşituri bune nu există
    că realitate este sfîrşituri rele
    aşa că mi-am schimbat şi eu năravul. Păi că nu-s lup, am voie.
    Aşa am ajuns la fetiţa cu chibrituri. Sfîrşit rău. Luminos. Realitate.
    Aprind încă un chibrit.
    Se stinge şi el. Mă sting şi eu, încă o leacă şi încă o leacă.
    Aprind încă unul. În sfîrşit. Te văd.

    Eşti la lucru.
    Degetele îţi dansează pe claviatură
    o rază de soare se frînge într-un ciob de sticlă şi îţi aprinde ochiul drept
    se răsfrînge din ochi înspre un pahar cu apă
    încearcă iar să se răsfrîngă dar nu mai are putere
    se îneacă
    pînă ce tu inconştientă de fapt
    duci paharul la gură şi raza îşi termină drumul undeva înăuntrul tău
    poate lîngă inimă?
    poate chiar în inimă?
    Nici nu ştii de ce pata aia luminoasă pe podea
    se tîrîie inaintea ta
    cînd te scoli de pe scaun cînd te duci la uşă cînd ieşi afară
    pînă calci peste ea pe o treaptă şi o laşi în urmă
    după tramvai, după colţ, după cartierul care se îndepărtează în spatele tău.
    Chibritul se stinge.
    Aprind altul. Te văd.

    Ajungi acasă.
    Arunci pantofii la uşă
    laşi bluza pe o spetează de scaun
    închid ochii ca să-ţi păstrez intimitatea neatinsă pînă ce nu mai aud clipocit de apă
    şi îi deschid din nou cînd aud ciocnit de blide şi vîjîit de gaz şi coji de ouă sparte
    cu radioul la o staţie preferată
    şi privirea ba la plită ba la masă ba la uşă
    de parcă ai aştepta cineva
    de parcă ai simţi
    de parcă... scuturi din cap ca şi cum a zice îmi închipui toată asta
    te concentrezi din nou la blide şi la gaz şi la ouă
    şi deodată te întorci ca şi cum ai fi voit să surprinzi pe cineva
    dar nu-i nimenea să fie surprins,
    sau aşa crezi tu
    cînd pui mîncarea pe masă
    şi te aşezi şi tu
    o ultimă privire împrejur fiindcă ceva totuşi te preocupă
    dar apoi iei furculiţa, o împingi în farfurie, uiţi. Sau nu îţi mai pasă.
    Chibritul se stinge.
    Aprind altul. Te văd.

    Alungită, în pat.
    Ba pe o parte, ba pe alta, ba pe spate
    ca şi cum ai avea o problemă care cere a fi rezolvată
    şi te chinui în faţa alternativelor
    sau poate e perna prea moale sau prea tare sau prea caldă
    neştiind că răsuflul meu este adierea de vînt în părul tău
    şi mîna mea este ceea ce îţi trage plapuma mai sus pe umeri
    şi vocea mea este... ce ar fi asta?... ţiuit? cîntec? tictac de ceas?
    nu înţelegi prin norii care încep să îţi cadă sub pleoape peste conştienţă
    de unde cad întrebări idioate de gramatică
    şi probleme nerezolvate de cumpărături
    şi amintiri strivite de pe vremuri care-şi ridică capul nechemate
    te scoli să bei un pahar de apă
    nici nu ştii că bei din gura mea
    un gînd se mai abate prin ceaţa somnului şi îţi şopteşte că nu ai să ştii niciodată ce ai fi pierdut
    te vîri inapoi sub plapumă şi adormi imediat
    iar eu rămîn acolo de veghe toată noaptea, doar să te privesc.
    Sigur că nu ştii, cum ai putea ştii? Ce ai fi pierdut. Că îs acolo.
    Chibritul se stinge.

    Aprind altul. Nu ştiu dacă te mai văd.
    Nu ştiu dacă am să te mai văd.
    Multe chibrituri nu mai am.
    Scutur cutia şi aud ceva zgomot, foşnet mai mult ca tărăboi
    înseamnă că mai sunt cîteva, sau cel puţin unul. Să ştiu?
    Să deschid cutia? Să mă uit?
    Chibritul aprins a ajuns la capăt, îmi arde degetele, îl arunc.
    Am să aştept o leacă înainte de scot încă unul. Poate ultimul.
    Trebuie să gîndesc bine, ce vreau să văd?
    Ce vreau să-mi amintesc?

    Cînd?
    Acuşi. Acuşi aprind încă unul.
    Vreau să fiu pregătit.
    Dracu ştie pregătit la ce, dar vreau să fiu pregătit.

    Momentul a venit. Bine. N-am încotro şi nici nu vreau să am.
    Nu am să mai număr.
    Deschid cutia.

UltimaMoarteText

blank

corner
Păcat

    Crezi
    că o să-ţi lipsească cuvintele?
    Cele speciale, scrise despre tine şi pentru tine
    ca verde, buze, glezne, sîn, crăiasă şi încă multe altele, la fel de speciale?
    Cum adică nu sunt speciale?
    Le-ai văzut tu altundeva scrise despre tine şi pentru tine?
    Vezi? Ţi-am zis.
    Crezi că au să-ţi lipsească?
    Eu cred că... nu. Cred eu. Aşa.

    Crezi
    că o să-ţi lipsească ameţeala?
    Focul, furtuna, cutremurul teribil care năştea în tine cînd cuvintele veneau
    de trebuiai să legi genunchii unu de altu cu trei curele
    şi să pui o căldare sub ochi pentru lacrimi de fericire
    şi să cîştigi iar pariul cine ar arde mai mult – inima sau soarele?
    Numai două curele zici?
    Ştii cineva care are avea nevoie de măcar una singură?
    Vezi? Ţi-am zis
    Crezi că au să-ţi lipsească?
    Eu cred că... nu. Cred eu. Aşa, fără explicaţii. Mă miră dar cred eu, aşa. Îmi pare rău.

    Crezi
    că o să-ţi lipsească neştiinţa?
    Neştiinţa, cînd or veni alte cuvinte,
    neştiinţa dacă or veni alte cuvinte,
    neştiinţa cît va fi cutremurul de tare data viitoare
    şi dacă trei, două zici, şapte zic eu curele vor fi deajuns în jurul genunchilor
    şi dacă o singură căldare?... pariul îl cîştigi întotdeauna, nu aşa?
    O, crezi că ştiinţă e preferabilă?
    Ştiu, ştiu că nu te referi la fizică sau la astronomie sau la biochimie,
    ştiu la ce ştiinţă te referi tu,
    gîndeşte iar, crezi că un mîine fără neştiinţă face mai mult de doi bani?
    Vezi? Ţi-am zis.
    Crezi că o să-ţi lipsească?
    Eu cred că... nu. Da, un fel de paradox în creierul meu,
    te-am găsit în paradox, te-am iubit în paradox, te-am pierdut în paradox.

    Nu, n-are nimic a face cu credinţă în Dumnezeu.
    Are totul a face cu credinţă în iubire.
    Păcat.
    Nu păcat în faţă de Dumnezeu,
    păcat în faţă de iubire.
    Păcat.

UltimaMoarteText

blank

corner
Doină de Cununie

    Cînd negura scutură fruntea-i pletoasă
    Cărbunele ninge prin codrii şi văi,
    o, mîndră mireasă
    cu mîna-ţi pe coasă
    ca noaptea frumoasă
    şi grei zurgălăi,

    Te-aduce la nuntă cumătru-ţi hapsînu
    Nu-i dram abundenţă în cornu-i crăpat,
    el las-a tău sînu
    a lumii jupînu
    ş-a vieţii stăpînu
    să-mbrace-a meu pat.

    Eu, mirele cela cu focu în vorbă
    Te-aştept să mă-neci în cumplitu tău vin,
    aş fi eu un liorbă
    şi-m place că torbă
    rimează cu ciorbă
    ş-aprins îs cu chin,

    Dar sfîrcu ţi-oi suge cu neagra-i otravă
    Şi-n pîntec ţi-oi pune sămînţă de cînt
    ş-a vorbii corcioavă,
    tu astă epavă
    pierdută, gîngavă
    s-o duci în pămînt.

    Iar seara cînd tu îmi trădezi amitirea
    Şi alţii s-adapă la negru tău sîn,
    să-ţi tremurea firea
    să-ţi fiarbă căirea
    cînd vezi că iubirea
    îi suflet de zîn.

UltimaMoarteText

blank

corner
Te-ai Dus

    Te-ai dus.

    Te-ai dus, te-ai dus, te-ai dus, te-ai dus...
    de cîte ori să repet ca să fie deajuns? O sută, o mie,
    şase sute de mii opt sute şi trei?
    Sau poate, o ce idee genială,
    am să umplu cartea asta de aici şi pînă la ultima pagină numai cu ‘te-ai dus’uri,
    pagini, după pagini, după pagini

    nici un locşor lăsat liber, poate chiar şi coperţile?
    Modern, ce zici, ca picturile alea toate în negru sau toate în alb
    sau alea desenate de coada unui elefant.
    De-aş fi american aş avea o şansă la Pulitzer, de francez la Goncourt,
    de israelian la Kinor David,
    de egipţian... ce au egipţienii, sau chinezii, sau norvegienii?...
    ce au romînii, au ei un premiu al Academiei?
    Da, ha, cine o da premii literare la romantică, la dragoste, la erotică?
    Premiul neroziei, poate.
    Sau şi mai bine, à la Raspberry Award hai să zicem al Tîmpiţenny Award
    cu dublu n si un y ca să sune mai americăneşte decît romîneşte.

    Hei, stai o leacă, am o idee încă şi mai bună.
    Am să o public în numai zece exemplare, numerotate, autografiate,
    fiecare un unicat,
    fiecare unitate vîndută la un milion de dolari în numai bilete de o mie bani gheaţă
    şi iau toate biletele astea şi fac morişti din ele, cîte morişti ar ieşi?,
    şi le pun pe la geamuri, la uşi, pe acoperiş,
    nu afară să nu le fure,
    şi eu stau şi mă uit la ele şi aştept, şi tot aştept,
    şi numai vîntul trece prin ele. Şi dorul.
    Te-ai dus.

    Nările în sus, îţi caut mirosul.
    Ochii în jos, îţi caut urmele.
    Palma dreaptă deschisă
    îţi caut sînul şi după ce îl găsesc poţi să mi-o tai şi să o leşi acolo
    am să scriu cu stînga,
    buzele întredeschise
    îţi caut gura şi după ce o găsesc poţi să mi le coşi
    şi am să mănînc cu un pai.
    Inima deschisă, arată în straturi încrucişate
    şi am să sădesc în ea doar flori ofilite,
    pentru ce să pun în ea sămînţă vie şi să privesc florile cum se ofilesc,
    mai bine merg direct la sfîrşit.
    Direct la plîns.
    Hei, bărbaţii plîng şi ei, nu ai ştiut,
    păi au şi ei respectul ăsta de sine care îi obligă să nu ascundă nimic,
    nu, nici inima arată în straturi încrucişate şi sădită cu nu-mă-uita ofilite.

    Te-ai dus.

UltimaMoarteText

blank

corner
Doină, patru

    Trage bade la bucium
    Printre norii ăi de fum,
    Cîntă-mi jalea
    Umple valea
    Ca s-adorm pe-a meu tulum.

    Trag şi eu din cînd la nai
    La cimpoi sau la buhai
    Plînge munte
    Lasă punte
    Şi cad fluturii pe plai.

    Uite-aveam eu o mîndruţă
    S-a culcat sub o crenguţă
    Şi odată
    Altu cată
    Şi îi fur-a ei mînuţă.

    Acu codru o să-mi ţie
    Bucurie şi mînie
    Dorm cu lupu
    Doare trupu
    Dar de teamă să nu-i fie

    Că mă rog la Domnu sus
    De la soare la apus
    Să-i dea cîntec
    Prunc în pîntec
    Eu în lume voi sta dus,

    Da mai am o rugăciune
    Poate-a fi deşertăciune,
    Cu-opincuţa
    Miticuţa
    Haide, farm-a meu tăciune.

UltimaMoarteText

blank

corner
Nu cred că-i doină

    De te-oi pupa
    S-or supăra
    cînii mei
    şi pupăza,

    De te-oi iubi
    S-or ofili
    crini uitaţi
    şi flori tîrzii,

    De-aş căuta
    Sub ia ta
    sînu alb
    şi cremenea,

    Dac-aş găsi
    Prin fluturi mii
    gura-ţi foc
    sub ochi hazlii,

    De-aş fi ales
    Un codru des
    ca culcuş
    în el să-ţi ţes,

    Te-ai fi gîndit
    Te-ai fi căit
    pînă-n veci
    m-ai fi iubit?

    Pînă-n veci are nevoie de un de acum, nu aşa?
    Da. Aşa.

UltimaMoarteText

blank

corner
Fără Plopi

    Tu nu m-ai cunoscut. (Eminescu)

    Nu erau plopi pe strada mea,
    erau salcîmi.
    Erau şi peri, cireşi, duzi, zarzări. Brazi. Soci.
    Nu erai nici tu, era mult înaintea ta,
    era mult înainte ca să cred că “înaintea ta” ar avea ceva o significaţie
    asemănător lui “înaintea lui Hristos”.
    Abia acum ştiu se înseamnă religie, î.hr. pentru alţii, î.t. pentru mine.
    Încă nu erai, încă nu te-aveam cunoscut.
    Acum e d.t. Te-am cunoscut, număratul nou a început, o eră nouă a început
    şi am încercat să te fac să mă cunoşti şi tu pe mine.
    Am făcut-o pe saltimbancul, am făcut-o pe poetul,
    am făcut-o pe îndrăgostitul
    pe literatul... parte din astea chiar eram. Ghiceşti care?
    Am încercat, ore, ani. Am eşuat.
    Tu nu m-ai cunoscut.
    Şi d.t. e pe cale să se termine, cu mine împreună.

    A trecut. Totul.
    Salcîmii, zarzării, socii,
    tu, era nouă.
    Poetul şi-a pierdut călimara într-un buzunar
    îndrăgostitul şi-a pierdut inima sub o coastă,
    de negăsit, niciuna.
    Mai încerc eu pe ici pe colo să te conving să mă cunoşti
    dar e mai curînd spasm necontrolabil decît act raţional.
    Nu crezi? Bine faci. Dar nici nu contează ce crezi,
    contează ce ai dorit, sau nu,
    ce doreşti, sau nu,
    ce ai să doreşti, sau nu.
    Şi odată, îţi promit, odată o să-ţi cadă un cheag de durere la piept
    şi mînioasă pe tine, pe mine, pe lume
    o să doreşti
    şi o să te întorci, o să mă cauţi în vidul acela din spatele tău.
    Vid. Ca o definiţie de dicţionar, ca o definiţie dintr-o carte de fizică. Vid.
    Sau poate numai capul ţi se va întoarce.
    Ce să-ţi zic?
    Am să-ţi zic, că doar nu te pot lăsa fără răspuns.

    Se-ntoarce în zadar. (Eminescu)

UltimaMoarteText

blank

corner
Bombăneli

    Poate era nimic. Între noi.
    Poate era ceva. Între noi.
    Poate intre nimic şi ceva,
    aşa de diferit pentru mine şi pentru tine că este imposibil de comparat
    ce a fost. Sau este.

    Îmi aminteşte de o faimoasă glumă “engleză”
    adică plină de flegmă şi subînţelesuri şi poate chiar pură idioţie.
    Care e diferenţa între un crocodil?
    Că e mai verde decît lung.

    Are înţeles? Poate. Şi poate deschide şi o dezbatere care va dura cîteva secole
    fără concluzii.
    Aşa cred că e şi între noi. Sau era.

    Dacă eu gîndesc roşu tu gîndeşti peşte
    dacă eu gîndesc copac to gîndeşti adînc
    dacă eu gîndesc poveste tu gîndeşti mătură...
    Este vre-o legătură? Sigur, toate fac parte din dicţionar. Dar asta mai totul.
    Suntem şi noi doar parte din dicţionar?
    Un dicţionar mai mare, al vieţii,
    împreună cu teii şi cîinii şi munca şi alegerile la parlament şi bucătăria...
    Încerc să gîndesc, aşa, cu glas mai tare,
    nu pentru că te întreb pe tine dar pentru ca vreau să-mi răspund mie,
    eu mi-am deschis inima
    tu ţi-ai deschis curiozitatea intelectuală...
    ar fi asta cazul aici?

    Ţi-am promis să nu devin niciodată o bilă de fier legată la glezna ta,
    promisiune ţinută, sfîntă, ca o vorbă din biblie. Nici-o grijă.
    Dar acum curiozitatea intelectuală este de partea mea
    şi tot ce te rog este ca tu să îţi deschizi inima,
    mult timp nu mai am.
    Sunt resemnat la a nu şti dar... audentes fortuna iuvat... aşa că, totuşi îndrăznesc, poate...
    ce a fost între noi?
    Nu partea mea, asta o ştiu, ci partea ta.
    Sau poate, ahm, nici tu nu ştii?

    PS. O scriu, dar nu o trimit.
    Şi dacă ultima mea carte o să-ţi cadă în mînă şi o să citeşti şi “poezia” asta
    un lucru da să ştii. Te iubesc.
    Ha, pare că în ultimul timp folosesc vorbele astea cam mult, a devenit un fel de motto
    mai la sfîrşit decît mai, la început, poate îi putem zice aforism?
    Nu că încerc să te conving, nu am a ce te convinge
    dar pentru că sună aşa de frumos nu cînd le zic
    ci cînd le citeşti. Uită-te în oglindă şi zi-o cu vocea mea. Te iubesc.
    Aşa că sună frumos?

UltimaMoarteText

blank

corner
Aberaţii şi Abnegaţii Cognitive

    Nu mai număr ani,
    am început să număr zile.

    Deodată numărul e mult mai mare, mai optimist
    chiar dacă ar fi o Fata Morgana
    şi chiar dacă nu ştiu şi nimeni nu ştie care-i distanţa pină la ultimul ţel al vieţii
    totuşi cred că am trecut de la (pesemne) mai puţin ca zece
    la (pesemne) mai mult ca o mie
    şi pot iar să zîmbesc.
    Da, ştiu, sunt un idiot, dar un idiot refericit.
    Nu cunoşti cuvîntul? Bine, îl cunoşti acum.
    Poate este începutul unei noi religii –
    religia refericirii ziliere –
    şi las interpretarea cui ar vrea să interpreteze.
    Hei, chelner, încă o bere, te rog!

    Ciudat, dacă ar fi vorba să măsor distanţa de acum şi pînă a te revedea
    atunci aş fi preferat să o măsor în secole
    şi tare scurtă mi-ar fi părut, zicem zero virgulă unu de secol
    şi tare repede ar fi trecut şi tare nu aş fi simţit timpul
    mai ales că nu am un ceas calibrat în secole
    şi asta ar fi fost un alt tip de refericire, de religie.

    (Crezi cumva că religie e compus din re şi ligie? eu nu cred, da cine ştie?...
    Am căutat ligie în dicţionar dar nu am găsit, am găsit numai pigie
    şi cred că asta nu prea are a face cu religie
    dar am găsit şi vigie care are putea avea ceva a face cu nefericire dar nu cu refericire.
    Sau ar fi religie un lexem şi n-am ce căuta mai departe?
    Ca şi iubire numai că re-ul e aici la sfîrşit.
    Ca şi ce era poate între noi? Cu re la început dar invers: er-a.
    Un lexem, o dragoste, ca un atom de bază al existenţei.
    Da, ahm, ştiu că deviez... apropo, crezi că ar mai avea ei paturi libere la Socola?)

    O, am o întrebare, îţi place titlul?
    Habar n-am ce vreau să zic cu el,
    Ştiu (sper) doar ca nimeni nu o să-l citească, pentru mine nu are nevoie de înţeles
    dar pentru alţii poate da,
    puteam la fel să-i zic Arici Zvăpăiat sau Apa de Moară şi o Cioară
    cu toate că n-am aici nici arici nici moară nici cioară
    cum nu am nici aberaţie şi nici abnegaţie...
    hahaha, ce zici de mine, sunt un poet subconştiencios (nu, nu subconştiinicios, fato)
    uite ce rimă celestă între aberaţie şi abnegaţie
    chiar dacă nu ştiu exact ce cuvintele astea înseamnă,
    şi ce combinaţie ilustră cu aici nici arici nici
    şi ce rimă impresionantă pentru persoane impresionabile cu moară şi cioară,
    crezi, cu toate că nu o să-l citeşti, că aş trebui să înregistrez poemul ăsta cu Academia?
    Cea Literară sau cea Iliterară? (şi astea rimează cu moară şi cioară, vai dar ce bun sunt...)
    Ştii dacă primesc ei acolo şi oameni chei?
    Eminescu nu era dar Alecsandri da era, hmm, mă pune pe gînduri chestia.
    Poate zic eu pleşuvi şi sunt mai mari şansele?

    Bine, uite, nu trebuie să mă chemi toate numirile astea insultătoare
    chiar dacă ţi se pare că mi-am pierdul polul nord (îl mai am pe cel de sud)
    şi mai ales fiindcă nu ai să citeşti niciodată aşa zisul ăst poem
    care mai bine nu ar fi fost scris de loc.
    Dar mă uit la peretele din faţa mea şi număr crăpăturile în var
    în timp ce degetele mele aleg cuvinte la întîmplare din dicţionar şi din cap
    şi cum hîrtia asta electronică rabdă tot, le rabdă şi pe astea.
    În plus, mai am o mulţimea de timp şi pot să-l irosesc fără nici o grijă,
    mai mult de o mie de unităţi, cum ţi-am zis mai sus (şi cum presupun).
    Sper că viitorul poem pe care nu-l vei citi
    va fi cu ceva mai puţine aberaţii şi abnegaţii.
    Acum îl închid pe ăsta fiindcă încep să cred şi eu că am băut gaz
    cum se zicea pe la noi şi poate şi la voi.

    Haide, ca să repar o leacă impresia scalicită (asta-i vorbă din Botşeni)
    care am făcut-o pînă acum, hai să încerc ceva mai mălăieţ.
    Poate estompez (de unde dracu cuvîntu ăsta) o leacă impresia debilă de pînă aici.
    Pînă la viitoarea impresie debilă, care sunt sigur că va veni curînd.

    Fato,

    Mă ia cîteodată un gînd în spinare şi-mi cară carcasa la poartă de iad
    Mai unde-o aruncă prin rîncede visuri cu pui de lighioană şi nouri de gad,
    De unde venit-ai tu cuget macabru şi-mi sugi osul gol cu tîmpenia ta
    Şi vorbe netoate îmi curgi în cerneală de parcă s-o uit chiar în iad aş putea.

    Fato,

    Cum spumegă-n stîncă a mării talazuri, cum arde în pară răşina de brad,
    Cum viaţa pătrunde în crusta uscată şi moarta sămînţă renaşte-n răsad,
    Aşa mă frămîntă iubirea sub coaste prin cioburi cioplite din inima mea
    Iar roşu jăratic pluteşte în sînge prin flori ciopîrţite de nu-mă-uita.

    Fato,

    O sută de ani de aicea încolo şi nopţi netrăite din gîndu-ţi mă rad
    Şi mii de grădini înflorite de vorbe cu boala uitării-n paragină cad
    Dar dac-ai să tai a tău vîrfu de deget şi picur de sînge din el a cădea
    O mare de fluturi va da peste tine şi şoaptele mele în ochi ţi-or cînta.


    Na, aşa. Nu că-mi pot revendica onoarea, dar încerc,
    poate cel puţin îmi revendic raţiunea?

UltimaMoarteText

blank

corner
Fără mult sens, cred

    Am să-ţi cînt o serenadă
    Cum cîntau la colţ de stradă
    Saltimbancii cu poeţii
    Măscăricii cu drumeţii
    Ghicitoarele în carte
    Cu vorbirile deşarte
                   lupii împrejur la stînă
                   şi căldarea în fîntînă...

    Am să-ţi scriu o povestire
    Îndesită cu iubire
    Mîzgălită cu zicale
    Stihuri vechi în strofe goale
    Lîngă albe metafore
    Aforisme tri-colore
                   tot rotesc şi eu creionul
                   cum sculpta Pigmalionul...

    Am să-ţi dreg o pătimire
    Care te-ar lăsa-n neştire
    Dar o-mbrac în albă ie
    Preferabil străvezie
    Şi dispare şi cu dorul
    Şi cu sufletu meu chiorul
                   hai zîmbeşte la pedeapsă
                   c-am pierdut şi sîn şi coapsă...

    Am să-ţi las mută privire
    Netrăită amintire
    Iz de zmeură tîrzie
    Cîmp plouat cu păpădie
    O săgeată la răscruce
                   l-a mea crîncenă galeră
                   ce-a iubire efemeră...

    Hai să-ţi zic şi adevărul
    N-a muşcat biet Adam mărul
    Dar eu muşc ştrengara-mi limbă
    Care cugetul mi-l schimbă
    Şi aşternă pe hîrtie
    Spini mascaţi în iasomie
                   tare-aş vrea să mă căiesc
                   te iubesc!

UltimaMoarteText

blank

corner
arpej

    ascultă fetiţă
    cînd scurta rochiţă
    şi bluza pestriţă
                   pe care le porţi
    zac jos în ţărînă
    de crunta mea mînă
    şi corpu-ţi se-ngînă
                   cu-a cerului torţi,

    cînd sînge puhoaie
    cu focu-i te taie
    ş-a lui vîlvîtaie
                   îţi arde în piept
    şi-n mine năvală
    dau nori de cerneală
    iar gînduri de smoală
                   mă ard cu nedrept,

    cînd zac sub un munte
    făcut de grăunte
    de ofturi mărunte
                   şi zîmbete mii
    ş-a ta muzicuţă
    şi mica-ţi mînuţă
    a vieţii-mi căruţă
                   mi-o trag pe cîmpii,

    cînd dormi lîngă mine
    şi şoapte divine
    în rimă cu tine
                   mă duc val vîrtej
    peniţa-mi s-abate
    şi-ţi sculptă cetate
    din doine uitate
                   ş-a gurii-ţi arpej.

UltimaMoarteText

blank

corner
Opera (între ghilimele)

    Opera (între ghilimele) mea literară
    este toată scrisă în jurul unui singur subiect – dragoste.
    Cîteodată numit iubire, interesant de ce ar fi două denumiri aşa apropiate
    amîndouă de origină slavă,
    cîteodată amor, ceva mai latin,
    dar inclusiv şi alte aspecte de origini felurite cum ar fi erotică, patimă, pasiune, vîlvîtaie
    şi mai alte sau sinonime sau metafore sau aiureli
    parte din dicţionare parte din colecţii parte furate de la alţii.
    Toate personale.
    Aş putea scrie natură, sigur.
    Aş putea scrie nevoile lumii, sigur.
    Scriu dragoste, asta-i ce am ales. Aleasa mea operă (între ghilimele) literară.
    Fiindcă poate nu cred în Dumnezeu, dar cred în Dragoste.
    D-ul meu e ales, din el tot restul ţîşneşte.
    Nu mă scuz. Nu am de ce.

    Opera (între ghilimele) mea literară
    este toată scrisă pentru un singur om – tu.
    Da, aş putea fi politically correct şi să scriu “o singură persoană”
    dar eu şi politically correct nu prea suntem înfrăţiţi.
    Cu toate că sunt un super egalitarian, dar nu-mi cam vine să îmi schimb năravul vorbii
    numai ca să fiu la modă cu nişte concepte expresive care nu au nimic cu corectul
    ci mai mult cu marketingul.
    Tu, este desigur, tu la feminin. Sunt de natură clasică şi în ăst aspect, fraţilor şi surorilor.
    Dacă ar fi existat femininul oamă în loc de neutralul cu sunet masculin om
    l-aş fi întrebuinţat.
    Dar cred că nu a fost inventat pentru că ar suna cam ciudat,
    uşor de greşit şi asociat cu oală care-i apropape de boală
    sau cu coamă care-i aproape de comă, ha, nu prea pozitiv.
    Aşa că mai bine să steie neinventat.
    Cum ar fi asociaţia între puţ care-i o sursă a vieţii
    şi un alt cuvînt care-i şi el o sursă a vieţii
    dar rămîne nemenţionat în opera (între ghilimele) mea literară că tare mai sună vulgar.
    Scriu pentru un public de unul singur, adică una singură, şi asta-i tot ce contează
    şi dacă alţii o să aibă nefericirea să îmi cutreiere şi ei opera (între ghilimele) literară
    poate o să mă placă poate o să mă urască dar sigur că nu o să mă înţeleagă.
    Ca tine. Cum mă înţelegi tu. O, ce fericire să fiu înţeles de singura care contează.
    Nu mă scuz. Nu am de ce.

    Opera (între ghilimele) mea literară
    are un început, îl cunosc. Are un sfîrşit, nu îl cunosc.
    Între cele două este o viaţă, viaţa mea.
    Nu prea importantă ca unitate lumească pentru mulţi
    dar totuşi o leacă importantă pentru un singur cineva în lume.
    Sper ca sîngele să îţi dea în clocot
    sper ca inima să îţi crape coastele
    cînd primeşti scrisoarea mea
    cînd o deschizi
    sper ca gîndul să îţi aducă vară în suflet
    sper ca degetele să îţi aducă neînfrînată plăcere
    cînd o citeşti
    cînd o termini.
    Te-ai născut, odată.
    Între naştere şi deznaştere te-am găsit te-am cunoscat te-am iubit te iubesc
    şi neîntrerupta primăvară a vieţii tale este nestemata semînată în opera (între ghilimele) mea
    încolţind în cuvinte care nu reuşesc a-ţi face dreptate
    şi strofe care încearcă să te răpească din viaţă şi să te conducă în vis.
    Un vis în care aştept şi eu, incandescent, îndrăgostit, desfrînat.
    Nu mă scuz.
    Nu
    am
    de
    ce.

UltimaMoarteText

blank

corner
Experimentări

    Mă caţîr pe cel mai înalt copac din grădină
    iau un ochean puternic
    şi încerc să te văd.
    Nu reuşesc, pesemne chestia cu curvatura pămîntului.

    Pun urechea la pămînt, ba stînga, ba dreapta,
    încerc şi cu un stetoscop
    încerc să îţi aud paşii.
    Nu reuşesc, pesemne chestia cu cîrtiţele şi gălăgia lor.

    Mă culc pe un morman de frunze uscate
    mă acoper cu ramuri căzute din liliacul dezgolit
    şi încerc să te simt.
    Reuşesc, pesemne chestia cu răsuflarea ta în plămînii mei.

UltimaMoarteText

blank

corner
frumuseţi

    dacă frumuseţea Elenei a lansat o mie de galere
    dacă frumuseţea Beatricei a întemeiat geniu în poet
    dacă frumuseţea Guenièvrei a pricinuit trădare de rege
    dacă frumuseţea Cleopatrei a pus un imperiu în genunchi
    dacă frumuseţea Dalilei a condus la uitare de patrimoniu sfînt
    dacă frumuseţea Batshebei a indus încălcare de poruncă domnească

    atunci
    frumuseţea ta
    duce
    la trei ori mai mult
    la şapte ori mai mult
    la şapteş’şapte ori mai mult.

    dar,
    eu nu sunt nici una din căpetenie, poet, cavaler, cezar, erou, rege.
    dar,
    eu nu am să cad în niciuna din păţaniile celor căpetenie, poet, cavaler, cezar, erou, rege.
    dar,
    să ştii
    eu te iubesc la fel.
    eu te iubesc mai mult.
    pesemne de trei ori mai mult,
    pesemne de şapte ori mai mult,
    pesemne de şapteş’şapte ori mai mult.

    o, ştii!?

UltimaMoarteText

blank

corner
Vecie

    Vecie, cel mai lung cuvînt din limba ta, din orice limbă.
    Poate nu în milimetri, poate nu în litere
    dar sigur în denotaţie.
    Şi în conotaţie.
    Sau spus într-o limbă mai înţeleasă, în... înţeles. Aici ar veni un smiley acum.

    Dacă zic te iubesc pe veci, ce ar însemna?
    Pesemne ar însemna de la un început clar pînă la un sfîrşit brusc,
    partea mea de vedere.
    Partea ta de vedere
    ar însemna de la un început nebulos pînă la un sfîrşit mult după mine.
    Partea noastră de vedere ar însemna intercalarea celor două puncte de vedere
    şi ce ar rezulta.
    Adică opera (între ghilimele, ha) mea literară în limba ta.
    În frumuseţea ta.
    În tine.
    Nu zic pentru tine, în tine mi se pare mai nimerit.

    Adevărat, începutul clar a devenit clar după ce s-a clarificat, ha şi iar ha.
    Mi-am făcut un examen,
    mi-am pus întrebări, am dat răspunsuri mai bune şi mai proaste
    am încercat chiar şi să copiez. O leacă de nerozie mi-a mai rămas la creier
    dar mai important este că o leacă de copilărie mi-a mai rămas acolo şi ea.
    Şi unde-i copilărie, la anotimpul meu, e dragoste adevărată, la anotimpul meu.
    Şi cînd am aflat-o ţi-am zis-o. Să ştii şi tu. Şi să faci cu vestea cum ai voi,
    să mă iubeşti, să mă uiţi, să mă înjuri, să mă omori. Toate acceptabile.
    Păi nu-s criptorhid
    (care n-are a face nimic nici cu o criptă de comori nici cu o floare delicată)
    şi nu mă tem să îţi zic băiat la fată
    bărbat la femeie
    iarnă la vară
    nu prea Făt Frumos la tare Ileană Cosînzeană
    îndrăgostit la poate îndrăgostită...
    te iubesc!!! Trei semne de exclamaţie. Sau cîte vrei.
    Pe veci?
    Cum luna, cum soarele, cum frumuseţea ta.

    Am trăit de multe ori.
    Mor o singură dată.
    Nu vreau să o ratez.

UltimaMoarteText

blank

corner
Piesă într-un Ultim Act

    Bătrîneţe haine grele, ce n-aş da să scap de ele.
    (eu, imitînd-o pe Maria Tănase, dar şi pe taică-meu)

    Ai da şi viaţă?
    (dracu)

    Aş da şi viaţă.
    (eu, original de data asta)

    Bine. Plata... înainte.
    (tot dracu)

    Am plătit.
    S-a ţinut de cuvînt, dracu. Dracu se ţine totdeauna de cuvînt.

UltimaMoarteText

blank

corner
Lecţie

    Dă o leacă mai jos decolteul,
    deschide încă un buton,
    încă unul...
    deajuns!...
    iartă-mă dacă-s o leacă cam spanchi
    dar mă gîndesc că ai putea crăpa nuci între cele două pietrişoare,
    tare m-aş teme să îmi pun şi mîna acolo
    dar mai ales gura.
    Poate şi altceva.

    Dă o leacă mai sus rochiţa,
    încă o leacă,
    încă o leacă,
    încă o leacă...
    deajuns!...
    uite, dacă îmi ţiuie urechile cu atîta vîltoare de sînge
    este fiindcă mă gîndesc că ai putea strivi un butoi între cele două rămurele
    tare m-aş teme să îmi pun şi mîna acolo
    dar mai ales gura.
    Poate şi altceva.

    Stai fato, ce faci?
    Stai, lasă-mi hainele!
    Lasă-mi cămaşa!
    Hei, lasă-mi pantalonii, abia i-am călcat,
    unde ţi-a dispărut bluza, rochiţa, celelalte blesteme,
    cum adică eu sunt de vină
    cum adică...
    au!...
    Salvarea ai chemat-o?...
    au, au, au! xx!!!
    (ăsta ultimul este o altă onomatopee dar nu o ştiu)

    Douăşpatru de ore mai tîrziu.
    Am învăţat o mulţime de chestii.
    Dar una în special, sau poate chiar două
    sunt de nepreţuit:
    acum ştiu ce simte o nucă, cînd o crapi;
    ştiu şi ce simte un butoi, cînd îl striveşti.
    Ar fi astea obiecte inanimate, da vai de capu lor.
    Ce să-ţi zic, dac-aş fi ştiut dinainte
    cred că chiar dacă ar fi fost să mă arunc sub un compresor
    tot aş fi făcut-o.

UltimaMoarteText

blank

corner
Moarte

    Haide, Moarte, surioară
    Tot nu-i mîine dup-aseară,
    Las-a ta deşărtăciune
    Să mă-mbrace-n mortăciune,
    cu-a ta gură
    ca o şură
    stinge-a meu zbîrcit tăciune.

    Las-te, Moarte, de şedinţe
    Păi suntem vechi cunoştinţe,
    Mi-ai furat ce-i scump pe lume
    Mă rata-i, făcea-i anume?
    eşti chiar chioară
    sau în poară
    sau că-i genu tău de glume?

    Dacă, Moarte, zeflemeaua
    Ce m-adapi tu cu căpceaua
    Curge findc-a ta unealtă
    Ai uitat-o-n lumea cealtă
    uite-accept
    să aştept
    pîn’ suntem iar laolaltă.

    Ştii tu, Moarte, eşti urîtă,
    Cheală ca un cap de bîtă,
    Ce-nţelegi tu, zi-mi tu mie,
    Ce-i în goala-ţi măciulie?
    vreau uitare
    nepăsare
    fir-ar dracului să fie.

    Spune, Moarte, eşti grăbită,
    Cum rezişti aşa ispită?
    Uite-ascut eu ştirba-ţi coasă
    Îţi fac dar voal de mătasă,
    nu ai vrea
    draga mea
    să-mi devii pe veci mireasă?

    Moarte, Moarte, eşti măi toantă,
    Nu pricepi tu astă poantă?
    Nu-i ici vorbă de iubire
    Nici ca să îţi fiu eu mire,
    eşti cumplită
    dar tîmpită
    tot ce vreau e-n veci neştire.

UltimaMoarteText

blank

corner
Războaie

    M-am războit cu soarele,
    marele,

    L-am luat de subsuori
    L-am trîntit vre-o treişpe ori
    De-a rămas cu limba scoasă
    pe terasă
    printre flori.

    M-am războit cu luna,
    nebuna,

    Eu mai sprinten, mai zglobiu
    Am închis-o-ntr-un sicriu
    Ca să nu-mi mai dea poveţe
    cum să scriu
    eu frumuseţe.

    M-am războit cu stelele,
    ielele,

    Să nu creadă c-a lor mreajă
    Cînd dansează pe obreajă
    M-ar induce-n nebunie
    aşa vrajă
    ţi-o las ţie.

    M-am războit cu o fată,
    minunată,

    Uite dînsa m-a învins
    Drept la inimă atins
    Dar pe urmă a plecat
    ş-acu-s stins,
    pierdut, uitat.

UltimaMoarteText

blank

corner
Pauză

    Trebuie să fac o pauză cu scrisul
    prea îs ultimele poezii cam necioplite.
    Scriu şi scriu şi scriu pînă ce am un vid în mine
    şi tot mai scriu, chiar din vid,
    nu-i mirare că parte din poezii sunt cam goale.
    Sau hai să fiu mai gentil cu mine, cam golaşe.
    Ar fi o obsesie, o nevoie? Poate o dragoste, nepărtăşită?

    Pare că cele “dinainte” sunt mai altfel.
    Alea primele sunt meşteşugărite. Astea ultimele sunt instinctive.
    Interesantă definiţie.
    Un lucru, totuşi, au toate în comun.
    Toate vin din inimă,
    inima, o extensie a creierului.
    Ha, m-ar fi dat afară cei din institutul de biologie.

    O, ce mîndru aş fi fost, ce mîndru.

    *

    Aşa că m-am hotărît să fac o pauză.

    Da, sigur, pe dracu.

UltimaMoarteText

blank

corner
Prima seară. Ultima seară. Vecie.

    Nu am ştiut cum seara o să se termine.

    Cînd genunchii ni s-au întîlnit sub masă prima oară
    era cauza întîmplării.
    Ne-am tras amîndoi înapoi ca opăriţi
    dar deasupra mesei nimic nu apărea să se fi schimbat,
    tocmai avînd întors pagina conversaţiei de la muzică uşoară contra populară
    la noi bogaţi contra vechi bogaţi.

    Cînd ni s-au întîlnit a doua oară
    cauza erai tu.
    Eu am aşteptat, tu ai înaintat, s-au întîlnit, s-au presat, s-au sudat
    şi deasupra mesei conversaţia care analiza relele lumii
    şi căuta o soluţie la feluritele războaie şi păci a continuat
    dar pacă-şi pierduse o leacă vîntul din vele
    şi o roşeaţă începu să se ridice în obraji de parcă ameninţa să izbucnească în flăcări.

    Tot nu ştiam încă cum o să se termine seara.

    Am ştiut cum o să se termine seara cînd am ajuns la desert.
    Ai împins cupa ta la o parte
    şi te-ai uitat cum luam eu linguriţă după linguriţă de îngheţată în gură
    pînă la un moment cînd ai întins mîna şi ai pus degetele în jurul linguriţei mele
    ai dus-o adînc în îngheţata mea
    şi ai purtat-o încet încet între buzele tale
    pînă a dispărut în spatele cetăţii roşii în inima unui balaur muşchios
    care după delectare şi clipocire şi gîlgîire
    a dat drumul înapoi unui rest topit pe fund de linguriţă
    care ai întins spre mine, am luat în gură,
    atunci am ştiut cum o să se termine seara.

    Uşa s-a închis în spatele nostru. Clic!

    Lasă o leacă de lumină.
    Am lăsat.
    Mă ajuţi?

    O cataramă minusculă eu la sandala ta
    un şiret lung tu la pantoful meu
    un nasture tu la cămaşa mea
    un nasture eu la bluza ta
    o copcă eu la spatele tău
    nu ai avut cu ce reciproca şi ai aşteptat
    pînă ce am împreunat eforturile şi am dus amîndouă elasticele de pe şolduri în jos
    lăsînd gravitatea să ia stăpînire pe la genunchi
    şi să le conducă pînă la podea.
    Am păşit afară din ele,
    din lume.

    Nu îmi zi că mă iubeşti.
    Te iubesc.

    Tu, alungită peste cearşafuri.
    Eu, îngenunchiat lîngă tine.

    Îngenunchez numai faţă de dumnezeu, şi faţă de tine.

    Te-am cutreierat.
    De la circumferenţă de gleznă pînă la arc de sprînceană,
    de la început de viaţă pînă la sfîrşit de limbă
    de la unghie pînă la canin
    cu bucăţica de piele atîrnată de vîrful unuia şi picătura de sînge atîrnată de vîrful celuilalt
    de la prolog pînă la epilog şi tu poezia între ele...

    Nu îmi zi că mă iubeşti.
    Te iubesc.

    Ne-am întors.
    Am cutreierat împreună vîrfurile Olimpului şi adîncimile Styxului
    culorile fluturilor şi cîntecele sirenelor
    verdele codrilor şi verdele ochilor, tăi.
    Ne-am întors.
    Ai dormit toată noaptea încolăcită peste picioarele mele amorţite
    frumoasă cum nici o icoană va fi
    liniştită cum nici o pace va fi
    rece cum nici un furnal cu aur topit va fi.
    Blestemul a venit cu dimineaţa, cu soarele, cu veşmintele, cu uşa.
    Clic!
    După tine.

    Am învăţat cum se termină viaţa.

    Prima seară. Ultima seară. Vecie.

UltimaMoarteText

blank

corner
zicale

    ai să mă iubeşti?...

    cînd un plop înalt smerit
    şi la mijloc putrezit
    se va pune-a face mere
    sub o dulce adiere
    iar răchita micşunele
    pentru patimele mele?

    ai să vii?...

    în cea zi cînd va se naşte
    pentru cai o zi de Paşte
    şi copitele divine
    vor bătea în piept la mine
    cu o dragoste amară
    ca în basme-odinioară?

    ai să mă iei în braţe?...

    cînd o palidă cămilă
    va avea de mine milă
    şi va trage-a sa pereche
    prin a acului ureche
    findcă, zicem, a găsit
    că şi eu-s îndrăgostit?

    ai să-mi dai sînul?...

    aşezat cum sunt pe-o treaptă
    aşteptînd sfîntu Aşteaptă
    în afară pălălaie
    înăuntru vîlvătaie
    iar în ochiu-mi foc şi smoală
    cum mi-e inima de goală?

    crezi în miracole?
    cred.

UltimaMoarteText

blank

corner
tango

    fîşii de pînză, vinovate
    de o cruzime primitivă, abisală
    roind între muşchiul piciorului meu şi cel al tău
    care separaţi de aşa metehne mascate ba în rochie, ba în pantalon

    încearcă să le strivească, să le topească
    într-o încleştătură disperată de muşchi
    timp ce palma mea pe şoldul tău ondulează
    ca o salcie indecisă, ca un şarpe, ca un pendul atîrnat de colţ de lună,

    sînul, îmi dai sînul? intreabă pieptul meu
    într-un alt atac asupra altor pînzeturi duşmane
    şi două vîrfuri de cui mărunte îmi pătrund între coaste
    oscilînd şi ele într-o mişcare ce încearcă sa rupă, să pătrundă, să ardă, ard,

    îţi laşi capul pe umărul meu, îmi las obrazul pe obrazul tău, un ultim acord
    şi fîşiile de pînză ne-au învins
    şi muşchii, piepturile, obrajii se despart,
    mîinile refuză, se despart, rămîn degetele, se despart şi degetele,

    înfrîngere.

    ne aşezăm, nu unul lîngă celălat,
    eu întors la miazănoapte, tu întoarsă la răsărit,
    ultimul nostru tango,
    ultima mea clipă de viaţă.

    mai dansăm o dată?

    biruim noi pe nemernicii ăştia cusuţi cu aţe colorate
    şi cu o singură sfîşietură carne pătrunde în carne
    şi dinte pătrunde în dinte,
    victoria ne cunună pentru o clipă, o oră, o viaţă?

    tango.

UltimaMoarteText

blank

corner
Fără să mă întrebi

    Mi-ai vîrît mîna în buzunar.
    Dar e cald afară, am zis.
    Nu era o obiecţie, nici un atac de obiectivitate, mai curînd un atac de obiectivism.
    Ştiu, ai răspuns, nemişcată de atacul meu de intelectualism
    referitor la atacul tău de imperialism.
    Se vede că eşti un fel de poet, ai zîmbit, citind între linii
    şi încercînd să cauţi profunzimi neexistente nu în intelectul meu
    ci în buzunarul intelectului care eram.
    Noroc că buzunarul e adînc, m-am pomenit gîndind,
    păcat că nu am o gaură în buzunar, m-am pomenit gîndind mai departe.
    Intelectual, nu glumă.
    Ai găsit? m-am pomenit uzînd iar pomenirea dar cu voce tare data asta.
    De pomană cum s-ar zice între noi, zişii poeţi, fiindcă era clar că ai găsit.
    Da, ai răspuns, ca să fiu sigur şi că m-ai auzit şi că răspunsul era pozitiv.
    De parcă trebuia să întreb.
    De parcă trebuia să răspunzi.

    Am continuat a merge.
    Mîna mea în jurul taliei tale
    mîna ta făcînd ravagii în buzunarul meu, nu din el,
    voinţa mea de fier devenea mai mult şi mai mult de aluat.
    Crezi că ne-am putea opri o clipă lîngă trunchiul ăla uriaş?
    Te-ai uitat împrejur, eram singuri cu florile şi fluturii şi veveriţele,
    un fel de miracol paradisiac ce căpăta încetişor alură de afrodiziac.
    De ce?
    Nu răspunsul care aşteptam
    cu toate că m-ai împins înspre trunchi,
    în scobitura aia adîncă care ne-a înghiţit împreună cu lumina şi cu raţiunea
    şi fără ca mîna din buzunar să se lese de ispravă
    te-ai lipit de mine gură, piept, pulpe ca o lipitoare
    ca o ventuză
    ca o caracatiţă
    ca fire de in ţesute într-o pînză încălcită ca părul babei-cloanţa.

    Mîna ta a rămas, nemişcată, cu toate că mişca.
    Mîna mea era liberă,
    nu cea care te lega de mine ca o şină de tren îndoită
    ci cea care se ridica sub bluza ta sub lingeria ta
    care te deposeda de armura cu care nu te-ai născut
    pentru a scoate la iveală ce-a cu care da te-ai născut mai sus de talie
    mai jos de talie
    peste tot.
    Sunt goală, ai murmurat.
    Eu nu sunt.
    Acum eşti şi tu,
    şi de data asta mîna ieşită din buzunar
    a făcut sigur că buzunarul nu mai există
    nici cămaşa
    nici nimic
    numai trunchiul ăla uriaş în care ne-am pierdut lăsînd polen de tei şi praf de stele
    să se aşterne peste noi,
    pînă ce mi-ai alunecat pe piept şi ai închis ochii.
    Ai găsit, şi fără buzunar. Pare că buzunarul era numai o scuză.

    Linişte.
    Aproape absolută dacă nu era uraganul cela pe cale să ne dispară din plămîni.
    Linişte.
    După uraganul cela care ne-a dispărut din plămîni.
    Absolută.
    Arătătorul meu ţi-a început de la mijloc de creştet
    la mijloc de frunte
    pe nas
    între canini
    între sîni
    pe cicatrice
    a poposit o eternitate înainte de să continue între genunchi
    între glezne,
    Mă iubeşti?

    Dacă ai fi întrebat atunci nu ai fi ştiut.
    Nu ai întrebat,
    ştiai.
    Ştiam şi eu, fără să mă întrebi.

UltimaMoarteText

blank

corner
Morţi

    Am murit
    de trei ori.

    Te-am pierdut
    de trei ori.

    Prima moarte la naştere.
    Nou mort în loc de nou născut
    şi după ce m-au dat ba în apă caldă ba în apă rece ba cu palme
    ba cu orice alt mijloc exista pe timpurile alea primitive
    m-au aruncat la o parte şi s-au apucat să se ocupe de maică-mea, săraca,
    care cu toate că era să moară şi ea
    tot ce o durea era că tatăl meu îşi dorise aşa de mult un băiat, săracul.
    Dracu ştie pe unde mă plimbam eu pînă ce la un moment dat,
    tot dracu ştie cît mai tîrziu,
    deodată au auzit un scîncet.
    Pare-se că învinsesem moartea aia.
    Dar ocupat ce eram cu înviatul
    am uitat că trebuia să mă nasc altundeva, altcîndva,
    atunci şi acolo unde aşa şi aşa de decenii mai tîrziu
    tu ai înflorit.
    Iar eu te-am pierdut.

    A doua moarte, la plecare.
    Am părăsit un paradis comunist pentru un deşert în construcţie,
    ei bucuroşi că au scăpat de încă un jidănaş mai isteţ ca ei
    eu cu un suflet în doliu că am lăsat casă, prieteni, un ursuleţ, un mormînt de căţea,
    o viaţă abia începută.
    Am trecut graniţe, am trecut mări,
    capul meu sucit înapoi, pe urmă mai mult înapoi, pe urmă de loc,
    am început să uit.
    Nu am luat nimic cu noi, nu era permis,
    haine, diplome, fotografii,
    nici măcar amintiri.
    Nici amintirea celei care se va naşte altundeva, altcîndva
    şi mă va aştepta pînă nu voi veni
    şi ea îşi va găsi altă viaţă
    ca floare.
    Te-am pierdut. Iar.

    A treia moarte, pe drum să vie.
    Te-am găsit, nu ştiu cum.
    Am să te pierd, a treia oară, ştiu cum
    dar de data asta
    nu am să te uit.
    Am să-ţi las amintirile mele de tine

    scrise-n foaie de hîrtie
    puse-n galbenă cutie
    mii şi mii de lungi cuvinte
    arse-n pară fără minte
    cu o veşnică tăcere,

    a iubirii adiere...
    piere.


    O, ce cîmp de flori ai devenit, asupra mea, o, ce parfum mă urmăreşte, acolo.

    Te-am pierdut, a treia oară. Ultima.

UltimaMoarteText

blank

corner
Şcoli, aşa fel

    Nu ştiu ce m-a împins să merg din nou la şcoală,
    cică Şcoala Vieţii se cheamă.
    Poate vroiam să învăţ ceva nou?
    Nu că aveam nevoie de diplome, aveam destul,
    nu că aveam nevoie de cunoştinţe, aveam destul.
    Nu ştiu de ce.

    Fără intenţie am dat de un profesor ca vai de el
    sau mai curînd ca vai de mine,
    Re Ali Tate îl cheamă
    şi poate vroia să îl ia lumea de-a orientalu
    sau poate era analfabet şi încerca să se cheme Tata, à la Idi Amin Dada?
    Da aşa un tată urît de chip şi de suflet, hapsîn, chiar mîrşav
    greu de găsit
    Şi ce înfumurat.

    M-a învăţat, da, m-a învăţat, vai de capul meu ce m-a învăţat.

    M-a învăţat că praf de stele este, în fond, praf
    din ăla care se aşează pe mobilă
    sau se vede încălzindu-se la o rază de soare
    împreună cu fire de păr şi resturi de piele şi strănut de pisică care împînzeşte aerul.

    M-a învăţat că durere de inimă este predecesorul unui infarct miocardic
    şi teii la fel ca şi liliecii sunt alergenici
    iar sărutul este vectorul germenilor patogeni si a paraziţilor micotici.

    Soarele face cancer.
    Macul face opium.
    Dragoste este cuvîntul inventat sau de poeţi mironosiţi sau de puritani putreziţi
    pentru a înlocui prea-directul copulaţie. Dar e aceiaşi.

    M-ar mai fi învăţat el şi altele dacă nu l-aş fi oprit cu un pumn în dinţi
    cu intenţie pur criminală
    şi l-am lăsat acolo, la şcoala aia, sîngerînd o groază de chestii patogene.

    Fiindcă vezi ti, eu ştiu şi am învăţat asta la Şcoala Mea

    că praful de stele este ceea ce se scaldă în ochii tăi
    şi durere de inimă este predecesoare de fericire
    şi teii împreună cu liliecii emană din tine
    sărutul îmi este vis
    soarele îţi este rochie
    macul îţi şade după ureche
    şi dragostea... ei, bine,
    dragostea este primăvara ta în sufletul meu,
    chiar dacă iarna bate la poartă.
    Un anotimp nou, temporar, fragil,
    dar... o, ce farmec poartă el la mine, o, ce farmec...

    Am uitat de Şcoala Vieţii. Cu aşa materii prefer să rămîn incult.

UltimaMoarteText

blank

corner
O Abundenţă De Decadenţă

    Las-o pe mironosiţă
    la grădiniţă,


    sau la întîia primară, dacă preferi, să se joace cu păpuşi din plastic
    sau cuburi din lemn sau căsuţe din foi de hîrtie lipite cu pap de făină.

    Lasă smerenia
    pierdută-n Oltenia,


    sau dacă preferi atunci în Bănat, sau Ardeal, sau Delta Dunării,
    ai s-o găseşti acolo mai tîrziu, după.

    Las-o pe cuviincioasă
    acasă,


    împreună cu suratele ei candida şi timida şi casta
    cu bluzele lor închise pînă-n gît şi şalvarii lor traşi pînă sub tălpi.

    Vino!

    Pictează foc pe plaiuri de unghii
    vopseşte sînge pe vară de buze
    mînjeşte căpşune pe mîndrie de sfîrcuri şi albastru de cer în jur a ochi de păşune verde
    înveşte

    rochiţă scurtă
    aleasă la hurtă
    cu toc înalt
    ce taie-n asfalt
    c-o lingerie
    alb-străvezie
    ş-o strălucire
    în a ta privire


    de-ar tăia marea în două şi crăpa munţii în cinci.

    Dă-mi mîna. Ia-mi mîna.
    Dă-mi gura. Ia-mi gura.
    Dă-mi corpul. Ia-mi corpul.
    Focul din plaiurile unghiilor să-mi aprindă carnea zăpăcită sub piele
    sîngele din vara buzelor să-mi topească ţurţurii atîrnaţi ca stalactite de cerul gurii
    căpşunele din mîndrie de sfîrcuri să-mi sature teribila foame dusă secole nenumărate
    cum Atlas cerul cum Sisyph bolovanul cum Chukwa pămîntul.

    Rochiţa descusută
    tocurile rupte
    lingeria topită
    şi numai moarte măcinată cu moarte mai stăvileşte o leacă potopul unei nebunii
    irupînd din carne măcinată cu carne.

    Te întorci? Cum vrei tu,
    la mironosiţă la smerită la cuviincioasă
    dar
    dacă rămîi
    am să te port secole nenumărate
    cum Atlas cerul cum Sisyph bolovanul cum Chukwa pămîntul.
    Cum eu
    pe tine.

    Spune, iubitule, sunt eu chia aşa de... grea?

    Dacă nu te-am mîncat este pentru că, pentru moment, eram sătul.
    Iubito, asta este greutatea care o port
    cînd tu nu eşti cu mine.

    Mi-ai dat mîna.
    Mi-ai dat gura.
    Mi-ai dat corpul.

UltimaMoarteText

blank

corner
eu

    eu

    aici
    acum

    aşa deodată

    de ai fi fost aici
    te-aş fi trîntit la podea

    şi fără să-ţi cer voie şi fără să te dezbrac
    aş fi pătruns în tine prin veşminte şi prin nebunie

    şi nu ţi-aş fi cerut iertare decît după ce te-ai fi făcut pălălaie

    şi mi-ai fi zis cere-mi iertare şi atunci am să te iert
    cătuşele braţelor tale ca vipere încolăcite

    sugrumîndu-mi pieptul
    răsuflu-ţi flacără

    gura-ţi sete

    moarte
    aici

    eu

    *

    cere-mi iertare.
    iartă-mă!
    vrei să te iert?
    iartă-mă!
    pentru iertare...
    iartă-mă!
    omoară-mă iar!

    *

    cred că mă... iubeşti, ai zis, încercînd să salvezi ceva din îmbrăcămintea ta. în zadar.
    ştii!!!!! că te iubesc, am zis, încercînd să împiedic salvarea îmbrăcămintei. am reuşit.

UltimaMoarteText

blank

corner
Selectivă

    Ai trecut lîngă mine, nu m-ai văzut.

    Am trecut lîngă tine, nu m-ai văzut.

    Am făcut-o pe-a caraghiosul, pe-a saltimbancul, pe-a inteligentul, pe-a idiotul,
    am mers pe mîini
    am sărit într-o fîntînă
    am cîntat la nai fără nai
    am plătit taxele la timp pe urmă le-am cerut înapoi,
    nu m-ai văzut.

    Am plecat.

    Te uiţi, deodată, în jurul tău, ceva lipseşte,
    la început nu ştii chiar ce
    încerci să înţelegi
    scormoneşti în amintiri
    în subconştient
    pînă ce, la un moment dat...

    nu
    îl
    văd.


UltimaMoarteText

blank

corner
Profesorate

    Mînjie.
    Mînjeală. Sau mînjit dacă-i vorba de adjectiv.

    De-ai fi avut ochelari pătraţi te-aş fi crezut profesoară de romînă.

    Tocmie.
    Tocmeală. Sau tocmit, verb, participiu.

    Agonisie.
    Agoniseală.
    Făgăduie,
    Făgădueală.
    Belie, beleală... mi-am încercat norocul. Sau belit?
    Aproape.
    Felie, feleală.
    Mai curînd halelală. Mai aproape de subînţeles.

    Ţi-ai tras jos ochelarii pătraţi pe care nu-i purtai şi m-ai privit peste ramă.
    Da, profesoară de romînă. Aproape.

    Unu plus unu fac doi.
    M-ai privit plină de admiraţie. Perfect.
    Şapte plus şase fac paişpe.

    De-ai fi avut ochelari pătraţi te-aş fi crezut profesoară de matematică.

    Aproape. Treisprezece, zicînd-o pe o romînă cică mai înaltă.
    Şapte ori şase fac cinzeştrei.
    Patruzeci şi doi. Nici măcar aproape.
    Zece ori zece nouăşnouă.
    O sută, şi dacă ai fi secretat mucus în nas ţi-ar fi tîşnit afară după cum ai bufnit.

    Ţi-ai tras jos ochelarii pătraţi pe care nu-i purtai şi m-ai privit peste ramă.
    Chiar jignitor.
    Da, profesoară de matematică. Aproape.
    Acuma ce?
    Botanică.
    Poate mai preferabil ar fi anatomie?
    Chiar de-ai fi avut ochelari pătraţi tot nu te-aş fi crezut profesoară de anatomie.
    Şi aveai tare nevoie de ochelari după ce s-a ivit anatomia în adîncimile ochilor.

    Dezbracă-te!

    Adică...
    Dezbracă-te, pentru examen. Pînă acum a fost teorie. Trecem la partea practică.

    M-am înecat pînă am terminat cu înecatul.
    Examen sau examinare?
    Cam la fel. Tu te dezbraci, eu decid ce interpretare. Aştept.
    Nu ai aşteptat mult, poate o zecime de secundă.

    Ai luat ochelarii pătraţi pe care nu îi purtai
    şi ţinîndu-i în mînă ca o lupă ai început examenul. Sau examinarea.
    Sau orice interpretare a lor ai găsit adecvată.

    Ai examinat fiecare milimetru pătrat de piele unde aveai acces de sus în jos şi de jos în sus
    şi de jur împrejur în sens orar şi antiorar şi în spirale la dreapta şi în spirale la stînga,
    pe urmă milmetri cei pătraţi de piele acolo unde nu aveai acces
    supunîndu-mă la fel şi fel de exerciţii de balerină sau de acrobat sau de aluat
    care mai de care mai caraghios ca cel dinainte,
    am trebuit să fac aaaaa şi să fac uuuuu şi să fac ooooo dar nu eeeee
    şi cînd am terminat cu oftatul am început cu tuşitul, cu strănutul, cu sughiţul,
    ai trecut la firişoare de păr
    la pistrui mai mari sau mai mici
    la cicatrici... am cîteva... ai cîteva...
    la bubuliţe... am bubuliţe?... ai să trăieşti...
    înseamnă că-s un adolescent... da, un prunc, Prunzilla.... da, Bătrîzilla, m-am dat de acord,

    a durat mult examenul ăla practic şi avantajul era că nu trebuia să răspund nimic,
    tu te întrebai şi tu îţi răspundeai
    singura mea contribuţie fiind materialul ştiinţific analizat
    şi explorat
    şi exploatat
    timp ce eu-l meu eram la plimbare undeva în paradisul cinşpe. Sau cincisprezece, dacă insişti.

    Ţi-ai pus înapoi ochelarii pătraţi pe care nu îi purtai şi te-ai uitat la mine,
    îngrijorată cum numai o profesoară de anatomie ar putea fi.
    Ai găsit ceva? m-am speriat.
    Cred că da.

    Mi-ai înmînat ochelarii pătraţi pe care nu îi purtai. Mi-era inima cît un purice.

    Mînjie.

    Puricele a devenit deodată elefant.

    Mînjeală, am continuat...

UltimaMoarteText

blank

corner
Cu tine. Basm.

    Nu vreau. Sex. Cu tine.

    Nu vreau împreunare, împerechere, acuplare, copulaţie sau fornicaţie
    sau ceea ce pe latină s-ar chema coitus şi pe mahalagină altfel.

    Nu vreau definiţii religioase sau sociologice sau anatomice,
    nu, nu vreau nici o ştiinţă în ce vreau.

    Ceea ce vreau este topire.
    Ceea ce vreau este desăvîrşire, fuziune, prelingere, cînt
    unul cu altul, pe altul, lîngă altul, prin altul, în altul
    contopire completă
    amalgamă
    viaţă.

    Cum untul pe plită
    cum fierul în furnal
    cum răşina în brad şi doina în nai şi cacaua în ciocolată
    cum fructoza în fructe şi lactoza în lapte şi clorofila în iarbă,

    cum bobul de secară care îl strîngi în pumn şi devine făină, după,
    cum grăuntele de nisip care îl strîngi în pumn şi devine sticlă, după,
    cum ciobul de cărbune care îl strîngi în pumn şi devine diamant, după.

    Şi cînd capul îţi adoarme pe pieptul meu,
    după,
    nu este bubuit de tun ceea ce auzi
    ci clipocit de sînge între momente de viaţă

    multe înainte
    şi ultimul după.

UltimaMoarteText

blank

corner
Procente

    A fost odată ca-n poveşti,
    A fost ca niciodată,
    Din rude mari împărăteşti,
    O prea frumoasă fată.

    Da, ştiu, sută la sută Eminescu,
    de ce adică mi-o citezi?


    A fost odată ca-n poveşti,
    A fost ca niciodată,
    La margini verzi de Bucureşti,
    O prea frumoasă fată.

    Tot şaptezeci şi cinci la sută el, mare lucru.

    A fost odată ca-n poveşti,
    Ca-n basme de odată,
    La margini verzi de Bucureşti,
    O prea frumoasă fată.

    Cincizeci. Încerci mai departe?

    Acuma ştiu că tu păşeşti,
    Ca-n basme de odată,
    La margini verzi de Bucureşti,
    O prea frumoasă fată.

    Ahm, douăzeci şi cinci la sută,
    tare-s curioasă...


    Acuma ştiu că tu păşeşti,
    Ca-n basme de odată,
    La margini verzi de Bucureşti,
    Ce-n ochii tăi se-mbată.

    Ai tăcut.
    Nu aveai lacrimi în ochi, cel puţin nu le-am văzut
    dar pacă pieptul ţi se ridica mai repede
    şi palma s-a strîns în pumn.
    Nu ştiu dacă sa mă bucur, că ai avut nevoie de el pentru ca să ajungi la mine,
    sau să fiu tristă, că ai avut nevoie de el pentru ca să ajungi la mine.

    Nu aveam răspuns bun.
    El mă inspiră ca să scriu,
    tu mă inspiri ce să scriu.

    Cea mai avară din dorinţi
    Din patimele mele,
    E ca în verzii tăi sorginţi
    Să semăn lăcrămele.

    *

    Aş putea re-scrie şi celelalte nouăzeci şi şase strofe.
    Şi ar fi ele o sută la sută tu?
    Nu, o sută la sută tu!

UltimaMoarteText

blank

corner
Intimitate

    Nu luceafăr
    la care te uiţi din cînd în cînd vreau să-ţi fiu,
    ci colb de drumuri în care calci, în care te prăfuieşti fiecare zi, vreau să-ţi fiu.
    Nu poezie
    care citeşti şi uiţi apoi vreau să-ţi fiu,
    ci cotor de măr care ronţăi pînă la sîmbure, pînă se înegreşte vreau să-ţi fiu.
    Nu dragoste vreau, ci Dragoste.
    Nu intimitate, ci Intimitate vreau. Cu tine.

    Cînd genunchii se ating sub masă şi scînteile miros a firicele de păr ars.
    Cînd licurici tîşnesc dintre coturile care se ating din cînd în cînd la plimbare
    şi cînd te prefaci că te impiedici ca să te iau de subsuori
    şi să simţim piatra sînului cum cade în furnalul palmei.

    Nu sex.
    Nu pierzania momentului de iubire ci momentul de înainte, momentul de după
    cînd rîvna începe şi rîvna nu se termină
    şi tot ce rămîne este o rîvnă care ştie numai să crească
    ca un fir de iarbă, ca o floare, ca un stejar.

    Intimitate.

    Cînd îţi laşi degetul mic în pumnul meu, strîns. Şi viceversa.
    Cînd te speli pe dinţi lîngă mine
    şi te îmbraci sub ochii mei rugîndu-mă să îţi trag sus fermoarul de la talie pînă la gît
    iar pe urmă îţi pui ruj de buze în aceiaşi oglindă în care eu îmi leg cravata.
    Cînd dansăm fără muzică şi auzim muzica cînd ne vedem ochii.
    Cînd mă săruţi la colţul gurii nu numai pentru fărîmitura de prăjitură rămasă acolo
    dar şi pentru fărîmitura de prăjitură rămasă acolo.
    Cînd nu te temi să intri goală sub aceiaşi plapumă cu mine
    ştiind că vreau mai mult să te privesc decît să te ating
    şi adormim ca doi îndrăgostiţi din depărtare
    fără pară, dar ce tandreţe.

    Intimitate.
    Cînd îmi zici – vino înapoi! Şi nu aştepţi răspuns, pleci.
    Fiindcă ştii.

UltimaMoarteText

blank

corner
Adică... pentru ce?

    Puţin contează cîte sute de pagini au scris,
    sau cîte mii.
    Cîte poezii.

    Ce rămîne din ei, o poezie?
    Poate două?
    Şi restul este doar support sub picior de tablă să nu se clatine
    sau greutate să nu ia vîntul faţa de masă
    sau încă o suprafaţă de... curăţat praful de pe ea.
    Nu mult altceva,
    poate chiar nimic altceva.
    Poate chiar
    praf.

    Uite la Bolintineanu, ce ştim de el,
    Muma lui Ştefan cel Mare, ce altceva?
    Ştie cineva de Mărioara, de Moartea lui Mihai Viteazul, de Mircea la bătaie?
    Coşbuc, mai ştim noi ceva în afară de sublimul El Zorab?
    Alecsandri, Peneş Curcanul, sigur, incredibilele linii
    “Allah! Allah! ” turcii răcnesc,
    Sărind pe noi o sută.
    Noi punem steagul romînesc
    Pe crîncena redută.

    dar altceva?
    Şi chiar incomparabilul Eminescu,
    bine
    poate mai ştim de el mai mult ca una, două poezii.
    Zicem Luceafărul,
    zicem Scrisoarea III, Pe lîngă plopii fără soţ, Mai am un singur dor...
    da, poate şi Ce te legeni?...
    dar sutele celelalte?
    Dar sutele celelalte ale celorlalţi?

    Durere, aşa o durere aş simţi cînd gîndesc...

    Şi acum ajungem la mine, adică ajung la mine.
    Bine, Bolintineanu una, Alecsandri vre-o două-trei,
    dar eu?
    Dacă toţi ăşti marii vre-o una, două, trei
    atunci ce poate aştepta ăst mic, insignificant, eu?
    Nimic. Sau dacă aş fi să folosesc numere atunci să-i spunem numărului pe nume: zero.
    Pierdere de timp.
    Iroseală.
    Nerozie înfumurată.
    Şi undeva, înăuntru, poate chiar pierzanie.

    Beau. O bere. Un vin. Un rachiu bun, tare, romînesc.
    Fiindcă vreau să înţeleg
    pe ei
    pe mine
    pe toţi alţii care nu-i citesc, care nu mă citesc
    şi poate am nevoie de ceva ceaţă ca să văd mai clar, ca orice lunatic,
    ca orice rătăcit, ca orice păgubaş.
    Şi deodată cred... da, cred, nu-s chiar sigur da-s sigur că cred
    că înţeleg.
    Nimeni nu scrie pentru a fi citit.
    Nimeni nu scrie pentru alţii şi dacă alţii vor voi să citească atunci sunt ei bineveniţi
    dar nu asta-i punctul important.
    Punctul important este că ei, că eu
    scriem pentru noi, pentru noi înşine
    şi la dracu cu restu lumii.
    Dacă vor
    citiţi!
    Dacă nu vor
    nu citiţi!
    Şi dacă nici nu ştiu ei dacă vor sau nu vor
    una noi, care scriem, ştim:
    para, patima asta din suflet nimic nu o poate stinge,
    numai cuvintele.

    Da, şi moartea, dar mai avem noi ceva timp pînă atunci.
    Aşa gîndim
    cînd scriem.
    Şi focul ne curge din pană ca rîul la vale, ca lacrima sub ochi, ca lava topită din vulcan.

UltimaMoarteText

blank

corner
Şeherezadă

    Moarte moarte, o, aleasă,
    tu, a dracului mireasă,
    inocentă fără vină
    şi de-a pururea virgină,

    Chiloţeii de mătase,
    şase sute şaizeş’şase
    scris cu litere mărunte
    l-a ta margine de frunte,

    Sprîncenuţa arcuită,
    săndăluţa aurită,
    sînul cald de blîndă lună,
    sfîrcul roşu de furtună,

    Licuricii pe la gleznă
    de îmbrac-a lumii beznă,
    pe căpşorul tău coroană
    o, frumoasă, o, icoană,

    Ce blestem a dat pe tine
    cum nu cade pe neştine
    că ţii coasa într-o mînă
    şi în celalt pumn ţărînă

    Şi de-ţi sta-va seceratul
    deflora-va necuratul
    a ta dulce feciorie
    în a nopţii cununie

    Ş-aşa cade-ntruna coasa
    ai fi tu a lui mireasa
    dar atît cît timpul creşte
    şi tăişul nu toceşte

    Blestemată eşti, o, moarte
    lumea-n spate să te poarte,
    iar acuşi m-aplec şi eu
    şi nerodu-mi priapeu.

UltimaMoarteText

blank

corner
Piesă în trei acte şi cîteva palme

    Stăteam la vorbă
    unul lîngă altul
    unul în faţă de altul,
    prieteni,
    pînă ce la un moment dat te-ai ridicat şi mi-ai tras o palmă
    de m-ai zăpăcit.
    Pe urmă te-ai aşezat înapoi şi am continuat taifasul.
    Chiar dacă am rămas o leacă nedumerit.

    Au trecut încă cîteva minute, poate ore,
    tocmai am ajuns la discutat chestii cu iepuri
    cînd te-ai ridicat iar, iar o palmă. Nu mai tare, la fel.
    Cum adică, chiar nu iubeşti iepurii, am gîndit.
    M-ai zăpăcit. Iar. Dar te-ai aşezat iar
    şi am continuat ca şi cum nimic nu s-ar fi întîmplat.
    ştiam ce gîndesc eu,
    nu ştiam ce gîndeşti tu.

    A treia palmă m-a năucit.
    Nu mai eram la iepuri,
    nici la cîntece, nici la economia mondială,
    eram la o fază de linişte. Ca în orice conversaţie.
    Aşa că m-a năucit.
    Fie ce-ar fi, trebuia să înţeleg.

    Eu.
    ...păi nici nu te-am atins, măcar!
    Tu.
    ...păi, nici nu m-ai atins, măcar!

    *

    Te-am sărutat.

    Am pus stăpînire pe gura ta, pe buzele tale, pe limbă pe dinţi pe răsuflare
    le-am cotropit, le-am chinuit
    le-am mîncat
    înşfăcat
    mestecat
    de ar fi devenit carne tocată dacă aş fi continuat cîteva zile eforturile mele,
    a durat doar cîteva ore.

    Eram gata să trec la a doua fază, şi ţi-am părăsit gura.
    Mi-ai tras o palmă de-am început să aud marea fără scoică, minimu două ocale.
    Dar m-ai lăsat să trec la a doua fază.

    Am început să te dezbrac, de la talie în sus.
    Întîi bluziţa subţire,
    nastur după nastur, încet, cu grijă
    să nu rup nici nasturii nici pînza,
    ţi-am tras o mînă afară, pe urmă cealaltă mînă,
    cureluşele de pe umeri au căzut jos împreună cu ceea ce ele suportau
    umerii de marmură
    sînii de zăpadă
    sfîrcurile de frag îmbibate cu alcool şi aprinse cu o privire
    am pus stăpînire pe tot
    cotropit, chinuit
    mîncat
    înşfăcat
    mestecat
    de ar fi devenit rană deschisă dacă aş fi continuat cîteva zile eforturile mele,
    a durat doar cîteva ore.

    Eram gata să trec la faza a treia, ultima, şi ţi-am părăsit umerii, sînii, sfîrcurile.
    Mi-ai tras o palmă de nu mai auzeam nici marea, trei ocale, asta sigur.
    Dar m-ai lăsat să trec la faza a treia.

    Te-am dezbrăcat. De la talie în jos. Goală.
    Ca Venus înainte de şi-ar fi pierdut mîinile.
    Ca Gioconda înainte de a se fi îmbrăcat pentru Leonardo.
    Ca Iulia, cînd s-a dăruit lui Romeo.
    Ca o zi de vară.
    Am căutat, am găsit, am căutat iar şi m-am făcut că nu găsesc
    numai ca să continui să caut
    şi cînd în sfîrşit nu am mai avut nici o scuză
    am găsit totul ultima oară şi ca un stăpîn dement
    am cotropit, chinuit
    mîncat
    înşfăcat
    mestecat
    de ar fi devenit coroană solară dacă aş fi continuat cîteva zile eforturile mele,
    a durat doar cîteva ore. Sfîrşitul poate chiar cîteva secunde.
    Mă aşteptam la zece ocale de palmă, nu a venit.

    Te-ai ridicat.
    Te-ai îmbrăcat.
    Ai pornit-o spre uşă şi nu puteam să te las să pleci,
    misterul era prea mare, prea nebulos.
    De ce? am întrebat.
    De ce ce? ai răspuns.
    De ce prima palmă, de ce a doua palmă?
    De ce nu ultima palmă?
    M-ai privit aşa cum un înţelept priveşte un neghiob, cu dragoste nepărtăşită.
    Aşa cum o mînă priveşte un creion,
    aşa cum un înger priveşte un discipol, un apostol, cu dragoste infinită.
    De ce prima? am repetat.
    Fiindcă te-ai oprit, ai răspuns.
    De ce a doua? am insistat.
    Fiindcă te-ai oprit, ai răspuns.
    Şi de ce nu a treia?
    Fiindcă te-ai oprit.

    Cred că arătam cam pierdut, aşa că nu a trebuit s-o spun în cuvinte.

    Te-ai oprit, prima oară. De ce? Nu mi-ai dat totul, puteai să continui.
    Te-ai oprit a doua oară. De ce? Nu mi-ai dat totul, puteai să continui.
    Te-ai oprit a treia oară. Din păcate nu puteai să continui. Dar mi-ai dat totul.


    *

    Am coborît din avion.
    Am intrat în aeroport.
    Ai fugit spre mine, te-ai oprit la un pas,
    mi-ai tras o palmă de era să declanşeze alerta anti-terorism
    şi pe urmă mi-ai luat gura de parcă nu ai fi fost mîncat de trei luni.

    Am trecut ziua în cofetării, în parcuri, în cafenele,
    pe trotoare
    în ascensoare
    în tramvaiuri
    mînă în mînă, tot timpul mînă în mînă.

    M-ai condus la aeroport.
    Mi-ai lăsat mîna şi mi-ai tras o palmă de era să declanşeze alerta anti-terorism, iarăşi,
    pe urmă mi-ai luat gura de parcă nu ai fi fost mîncat de trei luni
    dar ştiam că ai mîncat cîteva ore inainte. Cu mine. O savarină. Cu o singură linguriţă.

    Îmi explici?
    Este nevoie?
    Da.

    Încă un sărut. Ultimul. O oră, două, nu ştiu, era să pierd avionul.

    Prima, fiindcă a fost aşa de lung. Acolo.
    A doua, fiindcă a fost aşa de scurt. Aici.


    M-a pus pe gînduri.
    Şi data viitoare?
    Depinde.
    Depinde de ce?
    Depinde de cine.
    Depinde de cine?
    De tine.

UltimaMoarteText

blank

corner
Aşa, cîteodată

    Aşa, cîteodată,
    cînd mergi pe stradă şi nimenea nu te vede
    iei un băţ şi îl tragi pe grilaje de fier în jurul bisericilor
    făcînd o gălăgie ca o chitară dezacordată

    tare-aşvrea să fiu cel băţ
    lung şi şugubăţ
    să simt în a ta mînă
    bătaia de vînă
    momentul tău zburdalnic
    şi rîsul tău cel falnic


    înainte ca băţul să cadă
    şi viaţa să te tragă înapoi în albia-i adîncă
    cu minutele-i precise
    şi picăturile ordonate ca soldaţi la paradă
    şi tu intri într-o barcă fără vîsle şi fără cîrmă
    înspre o mare fără valuri
    fără peşti
    fără asfinţit.

    Aşa, cîteodată,
    cînd te plimbi în parc şi nimenea nu te vede
    te apucă nebunia şi-ţi arunci hainele împrejur
    şi în chiloţei dantelaţi şi sutien asortat
    te iei la ţopăit în iazul de un cot adîncime
    speriind broaşte şi stuf şi nuferi

    tare-aş vrea să fiu cel iaz
    de-ale vieţii să fac haz
    să fiu broască
    gură-cască
    a tale călcîie
    să spăl cu tămîie
    sub a tău picior
    să-ngrop al meu dor


    înainte ca hainele să te găsească şi să te încătuşeze din nou
    cu acelaşi azi
    şi acelaşi mîine care devine un azi înainte de un mîine asemuit
    ferecată într-o cabană
    cu o singură uşă
    cu un singur geam
    şi aceleaşi note repetate de aceleaşi instrumente
    la un infinit
    ce se termină
    cu un sfîrşit.

    Aşa, cîteodată,
    cînd eşti acasă şi nimenea nu te vede
    dai drumul la duş şi te ascunzi sub el cu haine cu pantofi cu tot
    apa ţi se prelinge între piele şi hăinărie
    carnea ta maglă
    mîinile freacă rufăria pe tine şi în tine pînă ce începi să fierbi
    un scurt strigăt anunţă că festivalul s-a terminat cu o slavă divină
    şi o furtună care începe să adoarmă

    tare-aş vrea să fiu cea mînă
    peste iad şi rai stăpînă
    să fiu apa pe sprîceană
    aburii născuţi sub geană
    să simt focul care taie
    carnea pînă-n măruntaie
    coapsa de a-mi fi obadă
    şi în focu-i să cad pradă


    înainte ca să te despoi de umezeala închisă între firele de pînză
    să te ştergi cu un prosop gros
    să te îmbraci cu seceta închisă între alte fire de pînză
    şi să răspunzi chemarea bucătăriei
    cu atîta şi atîta grame de sare
    şi atîta şi atîta kilograme de făină
    şi atîta şi atîta minute de cuptor
    dar gustul nu schimbă
    şi mirosul este bătut în cuie
    şi mesteci ca o uşă care scîrţîie
    sus
    jos
    sus
    jos
    sus
    jos...

UltimaMoarteText

blank

corner
Regina, Regele, şi Eu

    Sunt neputincios

    faţă de cuvinte
    parte fără minte
    între fraze ciunte
    virgule cărunte
    sclav la al meu gînd
    poate că-n curînd...


    Mă ascund, parc-aş avea o şanşă, ha,

    seara cînd răsare
    soarele cînd moare
    visul cînd se-nchină
    la a mea regină
    chiar de ştiu că-i lege
    Niciodată-i rege...


    Mă chinui sub cuvinte, mă repet, self-plagiator

    vreau să-i zic adese
    vorbe mari alese
    duc război cu mine
    dar cînd timpul vine
    Niciodată Cruntu
    taie-n Eu Măruntu.


UltimaMoarteText

blank

corner
Tehnologie Modernă

    Odată era făcută de un maistru fierar,

    din tablă poleită
    cu nituri jur împrejur şi curele cătărămate
    agăţată pe coapse
    şi împodobită cu floricele de fier mascînd ilustre capcane dinţate sau tăioase,

    o cheie uriaşă atîrnată în turn de biserică
    şi pete de rugină se iveau pe ici, pe colo, pe dincolo.

    O puteai desface, dacă insistai, şi fără cheie,
    cu o daltă,
    cu un ciocan pneumatic, cu o bombă atomică dacă ar fi fost inventate pe atunci.

    Astăzi
    tot ce e nevoie este de o hîrtie, mîzgălită cu cîteva semnături,
    împăturită,
    uitată într-un saltar.
    Tehnologie modernă.
    Cea mai eficace centură de castitate.

    Daltă, ciocan pneumatic, nici măcar o bombă atomică
    nu pot a o deschide.
    Singura cheie potrivită este o vorbă graţioasă
    a unei făpturi graţioase
    gata a zice un cuvînt graţios... da!

    Aştept.

UltimaMoarteText

blank

corner
Poezia Mea

    Poezia mea. Ha, poezie. Aşa zis.

    Molie căzută într-o lumînare aprinsă, arsă, carbonizată.
    Fruză gălbejită şi veştedă fărîmată sub călcîi de cizmă.
    Barcă, eşuată, putredă, plină de găuri.
    Urîtă,
    ca o peniţă crăcănată ca un om de zăpadă topit,
    ca o Babă Cloanţă înainte să se pieptene, şi după.

    Poezia mea. De ce dracu o scriu?
    Ha!
    Habar n-am.
    Poate fiindcă tu, totuşi, o citeşti?

UltimaMoarteText

blank

corner
Independenţă

    Gurile au decis să-şi facă de cap,
    şi-au declarat independenţa
    şi s-au unit.
    Republica Populară Gurală, cică RPG.

    Interesantă expresie, gurile îşi fac de cap!
    ai scris pe o foaie de hîrtie
    şi mi-ai arătat-o, că doar pierduseşi gura şi nu aveai cu ce vorbi.
    Da! am scris pe dosul foii de hîrtie, că doar pierdusem şi eu gura,
    imaginează-ţi că şi mîinile îşi declară independenţa
    şi se unesc,
    nu o să mai avem de loc cu ce comunica.
    Am adăugat un smiley, că nu aveam gură să zîmbesc cu ea.
    Şi dacă coapsele îşi declară independenţa şi se unesc şi ele
    atunci putem comunica între noi doar cu bătăi de inimă,
    ca primitivii, cu tobe.


    Era pesemne primăvara independenţei, a unirii
    că şi mîinile şi-au declarat-o,
    şi coapsele.
    Nu mai aveam încotro, trebuia să începem să comunicăm ca primitivii.
    Dar ce de frenezie în tobele alea,
    ce de viaţă...

UltimaMoarteText

blank

corner
O Noapte

    Aş dori mititei, dar nu.
    De ce?
    Am să miros a usturoi.
    Atunci... sărmăluţe?
    Da.

    Am chemat chelnerul.
    Am comandat.
    Tu mestecai
    eu priveam.
    Tu înghiţeai
    eu priveam.
    Tu beai
    eu priveam.
    Tu vorbeai
    eu priveam.

    Nu mănînci?
    Da, din ochi.
    Dar am mîncat şi din farfurie. Şi din farfuria ta.

    Aşternutul era răcoros,
    pielea ta era caldă pe aşternut, sub palmă.
    Să desfiinţez alarma de incendiu?
    Crezi că va fi aşa de cald?
    Da.

    Am desfiinţat-o.
    Bine am făcut,
    am salvat ceilalţi oaspeţi ai hotelului de o spaimă trecătoare,
    de două ori.
    Încercăm de trei ori?
    Încercăm.
    Nu a mers.
    Am reinstalat alarma. Nu trebuia.
    A mers, după instalaţie
    şi toţi oaspeţii s-au întîlnit pe gazon care în halat şi papuci,
    care în halat fără papuci,
    noi sub o pătură trasă de trei ori împrejurul nostru ca să ascundă jăraticul.

    Am coborît la micul dejun.
    Tu mestecai
    eu priveam.
    Tu înghiţeai
    eu priveam.
    Tu beai
    eu priveam.
    Tu tăceai
    eu priveam.

    Ai destul?
    Niciodată!

    Nu îmi amintesc ce vedeam.
    Prea mă orbeai,
    prea te iubeam.
    Prea te iubesc.

UltimaMoarteText

blank

corner
miracol

    gură la gură
    piept la piept
    coapsă la coapsă

    doi lunatici care s-au găsit în carul care rotea celelalte miliarde de pierduţi
    de ameţiţi cu un azi
    de spînzuraţi cu un mîine

    ne-am amestecat aerul
    ne-am amestecat vinul, sîngele,
    ne-am amestecat liniştea după cea turbare năpraznică
    şi acum ne uităm după caii care trag soarele
    înapoi la locul lui.

    crezi în miracole? m-ai întrebat.
    aşa o întrebare simplă,
    aşa un răspuns lesnicios...

    veritas simplex oratio

    cred! am răspuns,

    gură la gură
    piept la piept
    coapsă la coapsă
    cu miracolul.

UltimaMoarteText

blank

corner
Împlinire

    Cînd braţ de vînt va legăna
    A codrilor oştire
    Şi-n grai de doină vom cădea
    În dulce-adevăsire,

    Atuncea ne vom întîlni
    Prin albe aşternuturi
    La miez de noapte înspre zi
    Roind cu nori de fluturi.

    Cînd ciob de soare va cădea
    Pe-a munţilor cunună
    Şi-n cap de cuie pe podea
    Va arde-un ciob de lună,

    Atuncea-n pat bătut cu in
    Şi clipociri albastre
    În piept îţi voi zidi un chin
    Împresurat cu astre.

    Cînd cîrd de ciori va ciorăi
    Cu ciocîrlii olaltă
    Şi licurici s-or împleti
    În adîncimi de baltă,

    Atuncea cerul va crăpa
    Cu-a corpului topire
    Şi va sfîrşi şi inima
    Cu-a vieţii împlinire.

UltimaMoarteText

blank

corner
Nu Vreau. Vreau.

    Nu vreau să te port în braţe într-o biserică,
    nu vreau să te port în braţe într-o moschee, sinagogă sau templu budist,

    Nu vreau să-ţi citesc Eminescu,
    nici Homer, Shakespeare sau Rumi, traduse, sigur că traduse,

    Nu vreau să-ţi fac recital la vioară
    sau la pian sau la tobe sau la nai,
    oricum nu ştiu vioara sau pianul sau toba sau naiul,

    Nu vreau în cinzeci de ani să-ţi pun cunună de flori pe cap,
    să-ţi atîrn ghirlandă de flori de gît,
    să-ţi leg brăţară de flori la încheietura mîinii,
    să-ţi rotesc inel de flori de şapte ori în jurul degetului
    că doar nu am să trăiesc cinzeci de ani, asta nu-i poveste,
    asta-i poveste de drgoste,

    Nu, nu vreau.

    Vreau,

    Vreau să te port în braţe într-un cîmp de flori sălbatice
    acoperit cu maci, romaniţă, viorele, margarete, cicoare, ghipsariţă, păpădie,

    Vreau să-ţi citesc pe mine,
    să te vezi prin ochii mei şi să rămîi flămîndă de mine cum eu rămîn flămînd de tine,

    Vreau să-ţi cînt din pieptene,
    să rup o foaie din una din cărţile mele şi să o împăturez împrejurul pieptănului tău
    şi să-ţi fredonez orice melodie ai alege tu,

    Vreau în cinzeci de ani să-ţi pui cu mîna mea cunună de flori pe cap
    şi ghirladă de flori de gît
    şi brăţară de flori la încheietura mîinii
    şi inel de flori rotit de şapte ori în jurul degetului
    că doar ai să trăieşti cinzeci de ani cu mine în gîndul tău, asta nu-i poveste,
    asta-i poveste de drgoste.

UltimaMoarteText

blank

corner
Vederi

    Corpul mi-l dai
    cîndva în Mai,
    pe plai,

    Între coaste dezgolite am să-ţi răsădesc căiri
    Excavate-n mina verde ce ascunzi între priviri,
    Am s-aştept să dea în floare ca o mare de culori
    Şi-am să cad în veşnicie cînd în soare ai să zbori.

    Suflul îmi iei
    sub plopi şi tei,
    îl bei,

    Prin şuvite răsfirate aşternute pe ogor
    Împletite ca mătasea cu un susur de izvor,
    Am să caut dimineaţa care dă în răsărit
    Cu un cor de mîndrii greieri şi arcuşul lor tocit.

    Viaţa mi-o ceri
    prin ierni şi veri,
    şi ieri,

    Sub a sînului minune într-un cîmp de ghiocei
    Doarme-o rază rătăcită lîng-un dor din ochii mei,
    Las încetinel urechea să îţi cadă pe poem
    Ştiu, că iadul mă aşteaptă, pentru ăst suprem blasfem.

    Prin amintiri
    ai vieţii zbiri,
    vampiri,

    O, nălucă trecătoare şi născută-n busuioc
    Las’ să cînt a ta minune şi să fiu a tău proroc,
    Iar cînd fruntea-mi obosită va să cadă-n poala ta
    Ia-mi din mînă bucheţelul ce-am cules... nu-mă-uita.

UltimaMoarteText

blank

corner
Fapte. Indiscutabile.

    Cîteva exemple.

    Pămîntul este plat. Fapt.
    Legenda cu rotunzimea lui a fost inventată de guverne
    pentru a preveni un suicid de masă, à la lemuri,
    că doar nu-i destul loc pe broasca ţestoasă care-l ţine
    şi în plus va fi o duhoare groaznică.
    Sursă: enciclopedia conspira, pagina 133.

    Luna a fost desenată pe boltă pe vremea egiptului antic,
    că altfel de ce nu se vede decît o faţă?
    Găurile care le chemăm stele au fost făcute cam în aceiaşi perioadă
    şi scara care duce sus a fost aruncată la capătul pămîntului pe broască, jos
    (vezi mai sus).
    Sursă: enciclopedia conspira, pagina 512, paragraful 7.

    Soarele se învîrte în jurul pămîntului,
    asta o ştie orice copil, nu-i nevoie de nici o sursă.
    Tot fapt indiscutabil. Cea mai transparentă minciună.

    Triunghiul Bermuda este o gaură în pămînt (şi mare)
    care duce jos la broasca ţestoasă, lîngă elefantul din colţul sus, stînga.
    Cantitatea scheletelor şi a epavelor acolo era aşa de mare
    că guvernele (în secret) au hotărît să astupe gaura pe cîteva decenii.
    Misiuni secrete au fost trimise jos să măture locul.
    Sursă: enciclopedia conspira, anexa.

    Limbile pe lume sunt aceleaşi, doar urechile sunt diferite
    şi fiecare creier are un filtru adaptat nevoii locale.
    Sursă: enciclopedia conspira, capitolul: fapte în fază de inspecţie.

    Vecina mea mănîncă numai salată,
    am văzut-o trei zile de-a rîndul la supermarket cumpărînd numai roşii.
    Şi nu erau verzi aşa că nu erau pentru murături.

    Lumea a fost creată în şase zile, nu şapte.
    Dar capitaliştii au insistat să se falsifice faptele
    că altfel era săptămîna de lucru prea scurtă pentru ei,
    aşa că nişte criminali ingenioşi au fost plătiţi să falsifice documentele originale;
    parte din urmaşii criminalilor mai trăiesc pe cealaltă faţă a pămîntului
    (au un lipici special ca să nu cadă pe broască).
    Sursă: enciclopedia conspira, pagina 207322.

    Mai am o listă întreagă dar parte din fapte sunt ţinute secret şi mă tem să nu fiu lichidat,
    parte sunt prea de necrezut, aşa că nici nu vreau să le menţionez.
    Am să vă spun doar două în plus, aşa, ca o salvă finală. Facem? Bine.

    Eu am să trăiesc pe veci. Fapt. Haha, n-aţi ştiut, nu aşa?

    Eu nu o iubesc. Fapt. Indiscutabil.

UltimaMoarteText

blank

corner
Poezie

    Crezi că păianjenilor le place muzica?

    Eu
    cred că da,
    în ţara ta,

    unde-a ta suflare
    cîntă cu răcoare
    unde de-a ta mînă
    naşte-n cîmp fîntînă
    unde-adoarme ceaţa
    de cu dimineaţa
    findcă ai zîmbit
    şi s-a risipit.

    Crezi că ploaia ajunge cînd vede liliacul înflorit?

    Eu
    cred că vine
    după tine,

    pe un drum şovîi
    unde-a tău călcîi
    lasă-n urmă floare
    albă de cicoare
    cu nori de albine
    ce vin să aline
    inimii-i bătaie
    ş-a ei pălălaie.

    Crezi că sperietorile au milă de ciori?

    Eu
    cred că toate,
    poate,

    iar cînd la pîrîu
    te întinzi pe grîu
    vin şi lupi fugari
    obosiţi stejari
    feluri de lighioaie
    mioriţe laie
    si-ţi închin... nici ştii
    a lor poezii.

UltimaMoarteText

blank

corner
Uscat

    Uscat.
    Ca o frunză căzută acum trei toamne.
    Ca un copac ars
    ca o stîncă ajunsă din lună.
    Uscat.
    Ca o poezie fără sens, fără destinaţie, fără cuvinte.

    Caut ceva umezeală,
    o picătură aici, acolo
    repede evaporată, prefăcută în molecule, în atomi, în melancolie,
    în nimic.
    Un cuvînt aici, acolo,
    o promisiune ascunsă, obscură,
    promisiune?... poate imaginară
    poate făcută mie de mine
    poate inexistentă,

    pesemne inexistentă.

    Tragi cu ochiul de după perdeaua în spatele căruia îţi ascunzi faţa
    şi încerci să-mi vezi melancolia?
    Uscăciunea?
    Sau nu tragi cu ochiul deloc fiindcă... ce contează?
    Încă o uscătură. Ca altele. Ca toate.

    O foaie albă de hîrtie pe masă,
    un creion ascuţit în mînă,
    ochii închişi.
    Nimic.
    Îmi lipseşti
    şi uscat rămîn,
    pînă mîine.
    Poate mîine tragi iar cu ochiul de după perdea şi de data asta te văd,
    poate. Dacă nu, rămîne poimîine, şi răs... şi aşa mai departe.
    Dar, ştii, odată şi odată cineva o să calce uscătura
    şi o să crape,
    o să se farîme, o să devie cenuşă.
    Şi nu va mai rămîne
    nici nimic.

    Poate atunci chiar ai să te uiţi, fără perdea?

UltimaMoarteText

blank

corner
Un bucket list. Ştii ce-i aia?

    Sau poate este o şi nu un?
    Nu ştiu dar cred că nu contează, că doar nu-i o expresie de la noi
    ci de la ei.
    Şi cum se termină cu o consonantă cred că-i mai apropriat masculin
    chiar dacă listă, care-ar fi traducerea la noi, e feminin.
    Bine, apă de ploaie şi o tot bat în piuă, ştiu, hai să trecem la principal –
    bucket listul meu.
    Ce am eu în el?
    Cred că ar fi mai lung dar mai uşor să zic ce nu am eu în el,
    parte care depinde de mine şi parte care nu.
    Hai să vedem.

    Cum ar fi să zbor la lună. Nu-i în listă. Nu chiar am nici dorinţă dar nici bani.
    Sau să mănînc suşi în Japonia. Nu îmi place suşi chiar dacă ar fi prăjit.
    Sau să fac o croazieră în jurul lumii.
    Sufăr de rău de mare, şi cu Titanicul în minte...
    Hai, ce altele nu mai am, să vedem:
    nu vreau un Mercedes, sunt mulţumit cu Skoda;
    nu vreau să capăt un premiu literar, nu am nici o şansă;
    nu vreau să mă nasc din nou că atunci nu am să te cunosc,
    nu vreau să ştiu olandeza, să mă caţîr pe Everest, să-l întîlnesc pe Trump,
    să am păr, să fiu aviator, să dansez hip hop, să posedez un Van Goch, să joc tenis
    şi alte cîteva mii şi milioane de altele.

    Atunci ce da am în listă. Hai, să vedem şi aici, şi astea-s toate în dezordine aleatorie.
    Bine? Bine.

    Vreau să mănînc cîteva felii de telemea, cu o felie de franzelă unsă cu unt
    şi cîteva roşii tăiate. Cu sare. Poate că da, cine ştie?
    Vreau să gust o linguriţă de dulceaţă de prune verzi cu un pahar de sifon.
    Şi de gutui. Şi de vişine. Şi de trandafiri. Poate că da, cine ştie?
    Să mănînc cîţiva mititei cu pătlăgele de casă într-o grădină de vară.
    Poate chiar în grădina mea publică. Cu o halbă de bere, rece. Poate că da, cine ştie?
    Să vizitez mormintele. Ale rudelor mele, la Botoşani. A lui Umi, la Ierusalim.
    A lui Ştefan cel Mare, la Putna. A lui Mihai, la Bucureşti
    cu toate că aş fi preferat să fi fost la Ipoteşti. Al lui Zaporojan, la Botoşani şi el.
    Al căţeluşei mele cu toate că nu a mai rămas nimic, doar locul. Dar locul e sfînt.
    Poate că da, cine ştie?
    Să o întîlnesc pe Tereza, înainte ca unul din noi să plece “mai departe”.
    Să îi spun că poate am fi fost noi la întrecere unul cu altul pe băncile şcolii
    dar cîteva zeci de ani mai tîrziu mi-am dat seama că era fiindcă eram îndrăgostit de ea.
    Cel puţin din partea mea. Cel puţin ca copil. şi nu am ştiut. Poate că da, cine ştie?
    Să termin cartea a şasea, cea a cărei poezii nu ţi le trimit. Poate că da, cine ştie?
    Să găsesc catalogul clasei mele de la Numărul 2 la arhiva municipală. Poate că da, cine ştie?
    Să găsesc cumpărător la colecţia mea de timbre.
    Tare am mai lucrat greu la ea. Tare am mai cheltuit bani pe ea.
    Tare mai este învechită ca pasiune. Tare îmi mai ţine la inimă
    ca atunci cînd am început să culeg, să fur, să cumpăr, să schimb ca pe la şapte ani.
    Poate că da, cine ştie?
    Să găsesc Sanie cu Zurgălăi a lui Gică Petrescu. Poate că da, cine ştie?
    Să găsesc textul piesei Cravata Roşie în care am jucat, în care eram un fel de stea,
    care a dispărut împreună cu comunismul. Poate la un anticar, da, poate că da, cine ştie?
    Să te întîlnesc. Să te îmbrăţişez. Să te sărut. Să te ating. Să te iubesc. Pesemne că nu. ştiu.
    Dar... totuşi... poate că da.
    Cine ştie?

UltimaMoarteText

blank

corner
Nu o poveste de dragoste.

    Nu o poveste de dragoste. Mai curînd o dragoste ca în poveste. Astea există, ştii, sunt ceva mai rare dar totuşi există. Un el, o ea şi... nimic altceva nu e nevoie.

    “Începută cînd?”

    Începută de mult, chiar de mult de tot, începută la... început. Dacă aparţii la mişcarea creativistă atunci începută cam cînd Adam şi Eva au fost izgoniţi din Eden atunci cînd au descoperit frumuseţea intimităţii. Iar dacă aparţii la mişcarea evoluţionistă atunci începută cînd prima bacterie sau virus sau amebă sau ce-ar fi fost a descoperit că poate să cucerească pămîntul prin divizare în două părţi identice, un fel de intimitate diferită, aş zice.

    Dacă “cineva” ar fi ghicit atunci că, după catralioane de catralioane de catralioane de trasee şi combinaţii şi evoluţii temporale posibile de la acel început şi pînă acum, noi doi am fi fost aşezaţi aici, la masa asta, genunchi contra genunchi şi umăr contra umăr, atunci acel “cineva” ar fi fost numit Dumnezeu fiindcă ar fi fost singura explicaţie posibilă. Dar cred că nimenea nu a ghicit cu toate că linia este neîntreruptă – a început “atunci”, s-a terminat “acum”, şi noi suntem aşezaţi la masa asta genunchi contra genunchi şi umăr contra umăr şi lumea nu mai există în afara unei sfere care ne înconjoară nu mai mare ca un braţ întins în orice direcţie. Al meu, al tău, oricare braţ care s-ar încumeta să se aventureze în afara cercului unde celălat braţ ar putea la orice moment să se întindă şi să-l prindă şi să-l strîngă cu o ardoare năpraznică.

    “Adică, un fel de butterfly effect, indeterminat dar inevitabil? Care creativiştii ar chema destin şi evoluţioniştii ar chema succesiune aleatorie?”

    Avea un dar a simplifica combinaţiile mele pompoase în simple fraze strălucite...

    Acum cîteva ore aveam vizitat monumentul celui pe care eu îl consideram şi îl mai şi consider cel mai mare poet al ţării, al lumii. Ne-am oprit în faţa bustului cernut cu timp, îi datoram ceva, ştiam că îi datoram ceva şi ea ştia la fel. După cîteva minute am simţit cum mîna ei se apropie de a mea, degetele se strecoară între ale mele, se înfiripă, se împletesc, se sudează şi deodată capul i s-a lăsat pe umărul meu, neaşteptat, timid, alintător. După cîteva clipe mi-am lăsat şi eu capul pe al ei, şi uite aşa am stat lungi minute pline de farmec, încîntare. Pînă am început să simţim ceva foame şi ceva răcoare şi am luat un taxi la hotel. Unde eram aşezaţi acum la masă, după, felurite resturi în faţa noastră, mîinile despărţite, de ce erau mîinile despărţite? Poate pentru că am trebuit să ţinem o furculiţă?

    Mi-am apropiat gura de urechea ei, nu ca să şoptesc, mai mult ca să-i miros pielea şi să simt căldura care emana printre firicelele de păr oleacă dezordonate din jurul urechii. De ce ne sunt mîinile despărţite?

    Nu şi-a îndepărtat urechea, nici nu şi-a rotit capul, poate chiar că s-a apropiat chiar ceva mai mult de gura mea.

    “Chiar de ce? Poate pentru că am trebuit să ţinem o furculiţă?”

    Şi după cîteva minute de tăcere i-am simţit mîna se apropie de a mea, degetele se strecoară între ale mele, se înfiripă, se împletesc, se sudează şi deodată capul i s-a lăsat pe umărul meu, neaşteptat, timid, alintător. Mergem?

    Am chemar chelnerul, am semnat factura, ne-am ridicat. Am urcat scările. Ea oleacă înainte de mine, trebuia, să o privesc tot timpul să o admir tot timpul să îi privesc rotunjimile dansînd sub subţirimea mătăsii ca şoaptele unei adieri pe suprafaţa unui lăcuşor pierdut sub lună.

    “Sau pe lună?”

    Nu ştiam că îmi asculta gîndurile, degetele s-au strîns încă oleacă, o, ce durere divină. Intrăm?

    Am intrat.

    Vorbele s-au terminat.

    Frisoanele au luat stăpînire.

    Nu te aşeza! Nu s-a aşezat. Cînd s-a terminat sărutul? Sau chiar cînd a început sărutul? Poate că a început atunci, de mult, cu începutul şi nu o să se termine niciodată, nici cu sfîrşitul? Te iubesc, i-am zis. Mă iubeşti? i-am zis. Te iubesc, i-am zis. Mă iubeşti? i-am zis. Te iubesc, i-am zis. Mă iubeşti? i-am zis. Uite, poţi să-mi spui, i-am zis, nu sunt martori, nu sunten înregistraţi, îţi promit că am să uit cu toate că ai să ştii că mint, şopteşte, ca să nu aud, dar ca să ştiu. Te iubesc, i-am zis.

    “Te iubesc. Uită!”

    Sigur că am uitat. Sigur că nu am uitat. Gurile s-au înnodat din nou, limbile s-au găsit, s-au înnodat şi ele, au început să joace de-a v-aţi ascunselea şi de-a v-aţi prinselea şi de-a v-aţi găsitelea printre dinţi şi gingii şi buze si ceruri de gură înecate în roua dezirului, palma mi s-a aşezat pe mătase, acolo, unde dedesubt înflora un sîn. O clipă, doar o clipă, a îngheţat. Şi ghiaţa a devenit apă, şi apa a devenit puhoi şi puhoiul a dus totul în drumul lui... Întoarce-te! S-a întors.

    Am prins limba fermoarului şi am început să o trag jos, încet, dacă se putea şi mai încet o făceam şi mai încet, mă opream la fiecare milimetru să îi ating pielea, să îi zgîrii vertebrele care apăreau una după alta, să aventurez vîrfurile degetelor la dreapta şi la stînga şi înapoi şi în sus, fermoarul cădea mai departe, reduta se destrăma, am ajuns la linia sutienului aproape că am rupt-o înainte ca să reuşesc să o desfac, tremuram de o febră mai aspră ca febra tifoidă cu febra galbenă cu febra cuartă toate amestecate într-un singur corp, al meu, al ei. Rochia i-a căzut la picioare. A păşit afară din ea. Întoarce-te! S-a întors. Am îngenuncheat. Miros. Văz. Simţuri dezlănţuite la vîrfuri de degete care au început să cutreiere păşuni şi iazuri şi dealuri şi poiane. Aşează-te! Alungeşte-te! Întinde-te! Întoarce-te! Roteşte-te! Strînge-te! Încovoaie-te! Destinde-te! Dacă paradis există pe pămînt... dacă? Dacă divinitate există pe pămînt... dacă? Dacă femeie există pe pămînt... dacă?

    “Aşează-te! Alungeşte-te! Întinde-te! Întoarce-te! Roteşte-te! Strînge-te! Încovoaie-te! Destinde-te!”

    Multe ore, multe investigaţii, multe convoiae pierdute scrutînd ţări neştiute şi ţîrmuri necălcate înainte, multe peripeţii mai tîrziu ne-am găsit aşezaţi turceşte unul în faţa celuilalt, goliciunea tot aşa tulburătoare ca la început de viaţă dar adevărul şi mai tulburător ca goliciunea. Mă iubeşti.

    Mîinile mele îi cîntăreau şi dezmierdau sînii goi căzuţi ca doi porumbei albi în căuşul palmelor, timp ce degetele groase încercau, nu fără succes, să trezească sfîrcurile la viaţă. Mîinile ei erau ocupate cu ceva mult mai mundan. A prins între două degete pielea la marginea ochilor mei şi tot încerca să o întindă, pesemne ca să vadă dacă ridurile pot fi făcute să dispară.

    “S-ar putea, cu Botox. Să nu îndrăzneşti. Astea înseamnă că zîmbeşti mult.”

    S-ar putea şi cu un fier de călcat. Dacă tu te dai voluntară atunci accept. Nu cred că a apreciat gluma, poate a crezut că nu-i o glumă.

    “Să nu îndrăzneşti. Astea înseamnă că zîmbeşti mult. Te iubesc.”

    M-ar fi pierdut atunci şi acolo. Atac de inimă, atac de astmă, atac de stupefacţie? Aşa de nebănuit, neaşteptat, m-am făcut albastru de mare la faţă pe urmă violet de apus pe urmă roşu de foc... am trecut criza. Ce ai zis?

    “Popa nu repetă de două ori pentru o babă surdă,” mi-a tras-o, cu roşul meu de foc împrăştiindu-se pe faţa ei, mi-a tras o palmă de mi-au dat lacrimile, mi-a tras un sărut de mi-au dat lacrimile şi a sărit jos din pat fuga la baie. Am rămas înţepenit, poate înlemnit, poate împietrit dar ochii o urmăreau din spate cum răsărita urmăreşte soarele, tot din aceiaşi dar şi din altă pricină.

    “Îmi tragi sus fermoarul?”

    Spatele întors la mine. Mai bine aşa, nu îmi vedea umezeala pe obraji. Am tras fermoarul – trădătorul, laşul, vicleanul, nemernicul în sus cu aşa nestăpînire că eram să rup rochia.

    “Te doare?”

    Mor. M-am îmbrăcat şi eu. Era sfîrşitul lumii.

    “Spune, încerci numai să scrii viitorul? Sau încerci chiar să-l creezi? Cu astă bucăţică de poveste. Este povestire sau prevestire? Sau încerci vrăjitorie. Aşa e? Sau aşa nu e?”

    Dacă îţi răspund că e – speranţă, ar fi deajuns? Am coborît scările, mînă în mînă. Ea oleacă înainte de mine, trebuia, să o privesc tot timpul să o admir tot timpul să îi privesc rotunjimile dansînd sub subţirimea mătăsii ca şoaptele unei adieri pe suprafaţa unui lăcuşor pierdut sub lună.

    “Te repeţi.”

    Adevărurile trebuie repetate la infinit, ca o mantră, ca o rugăciune.

    “Ca un gînd interzis.”

    Interzis? Cine îmi poate interzice gîndurile, lumea? La dracu cu lumea. Te iubesc.

    “Te repeţi.”

    Adevărurile trebuie repetate la infinit, ca o mantră, ca o rugăciune. Mă iubeşti?

    Ne-am despărţit în faţa lui, în faţa monumentului lui. Consideram apropriat ca cel mai mare poet din lume să întrezărească cea mai mare iubire din lume în acea licărire mistuitoare care pălăia între ochii noştri. A luat un taxi spre o destinaţie care nu mă interesa. Am luat un taxi spre o destinaţie care nu o interesa. Lumea s-a stins. O să se mai aprindă odată?

    Ha, o să se rostogolească bolovanul la vale, o să se topească ceara în foc, o să-mi mai înflorească liliacul în piept?

UltimaMoarteText

blank

corner
Mere

    O, divină zînă
    Dă-mi cu a ta mînă
    Mărul şi iubirea
    Viaţa şi căirea,

    Dă-mi o dimineaţă
    Fără nori şi ceaţă
    Dulce c-a tău strugur
    Plină cu-a tău mugur,

    Iar de-a fi c-o doamnă
    Care-i zice toamnă
    Va-ntreba, hapsînă,
    “Ce-i pricina, zînă?”

    Zi-i,

    Ştiu că-n mîine zace
    Linişte şi pace
    Dară azi... furtună
    Rage-n piept şi-mi tună.


    *

    Lasă mărul tău să cadă
    În imensa mea ogradă
    În pămînt să putrezească
    Şi din el să încolţească
    Într-un arbor mare, falnic
    Gros de trunchiu şi năvalnic,

    Am să leg de creanga-i sfoară
    De salcîm şi răchişoară
    Iar sub ea scîndură lată
    Cu mătăsuri verzi ornată
    Leagăn dulce să îţi fie
    Într-un cîmp de păpădie,

    Am s-te iau de subsuoară
    Am s-te legăn pînă-n seară
    Am s-te legăn pînă-n zori
    Pîn-l-a iernii albe flori
    Pîn-ce nu te-oi mai iubi,
    Zece ani... o sută... mii!

    *

    Un măr pădureţ
    Pentr-un nătăfleţ
    Pară pădureaţă
    Pentr-o nătăfleaţă,

    Mure pădureţe
    Pentru nătăfleţe
    Pepeni pădureţi
    Pentru nătăfleţi...

    Am început s-o iau razna la vale de am uitat ce vroiam în fond să spun.
    Ai făcut o mutră de m-aş fi făcut piatră dacă nu portam ochelari fumurii.
    Şi? Rămîne ceva şi pentru mine?
    Adică pădureţ, pădureţe, ş.a.m.d.?
    Adică dulceag, acrişor, amărui...
    Adică dulce, acru, amar?
    Adică...

    pepeni
    amintire
    mure
    de-o iubire
    pere
    poezie
    mere
    pe vecie.

    Adică...

    Un măr pădureţ ce s-iveşte sub ie
    În mîna iubitului tău pe cîmpie
    Sau poate-i o pară ce-aduce la gură
    Şi ea pădureaţă doar dragoste pură
    Sau mure de foc pădureţe şi sfinte
    Ce-ţi joacă sub bluză un joc fără minte
    Sau fir-ar chiar pepeni, micuţi, pădureţi,
    Ş-aş da pentru ei şapteş-şapte de vieţi...

    Sau sînu-mi, c-o faclă în el, jucăuşă
    De arde pădurea în jar şi-n cenuşă.


    *

    mere
    plin plăcere,

    prune
    prin păşune,

    mure
    prin pădure,

    fluturi
    prin ţesuturi,

    amintiri aprinse
    trec prin inimi stinse

    mai răscol un cuget
    mai trăiesc un ruget

    pînă coana iarnă
    vifor aprig toarnă

    mere interzise
    prune circumcise

    mură ne-o striveşte
    flutur ni-l răpeşte
    amintire taie

    mioriţă laie
    du-i iubite-i veste
    că nu e poveste

    că a fost odată
    am iubit o fată
    o, acum plecată,

    o, dar minunată.

    *

    Una e frumoasă
    una-i negricioasă
    una-i cu scînteie-n ochiu-i dar în mîini c-o coasă,

    Hesperide iele
    zîne între stele
    vreau să dau un măr de aur şi iubitei mele,

    N-oi fi eu nici faur
    n-oi fi nici balaur
    doar un biet poet ce-ncearcă să vorbească-n graur,

    Dar a mea iubită
    e o răsărită
    o icoană, o cîntare, vis cernut prin sită,

    E o ciocîrlie
    dar visez să ştie
    c-a ei mură ruptă-n flamă vreau a mea să fie,

    Ochii ei smaralde
    buzele ei calde
    ş-a ei picioruş doresc eu stihul me să scalde,

    De-i de preţ şi plată
    pentru măr şi fată
    da-voi vara, da-voi iarna, da-voi viaţa-mi toată.

    Cîntă cea frumoasă
    şi cea negricioasă
    şi cea cu scînteie-n ochiu-i dar în mîini c-o coasă,

    Zi-ne tu nu faur
    şi tu nu balaur
    şi tu biet poet c-o voce ce s-avîntă-n graur,

    Uite măru-n mînă
    pentru a ta zînă
    dar ce zici se va abate, nu sunt eu stăpînă,

    Îţi va arde-n minte
    caier de cuvinte
    şi muri-va poezia-ţi de acu-nainte,

    Nu va ştii iubita
    scumpa-ţi răsărita
    pentru mărul ăst de aur că te-a ars ispita,

    Da vezi, aste iele
    nu suntem chiar rele
    înveli-vom mărul ăsta-n pămătuf de stele,

    Şi-ntr-o colivie
    pentru ea, să ştie,
    vorbe scrise-n limba graur arse pe hîrtie.

UltimaMoarteText

blank

corner
Cînd e simplu, cine are nevoie de complicat?

    Spune-i frunzei să se-ascundă
    Uită toamna muribundă
    Sunt venit să-ţi cînt un soare
    Şi la gleznă de picioare
    să-ţi leg fundă.

    Las’ să cadă şerveţelul
    Strînge-n braţe muşeţelul
    Ţine-n mînă lănţişorul
    Să înşir şi mărţişorul
    şi inelul.

    Fugi desculţă pe cărare
    Strînge-n pumni cireşi amare
    La sfîrşit de potecuţă
    Să îţi cos la mînecuţă
    albă floare.

    Odihneşte-te pe-o bancă
    Pe covor de lînă spancă
    Şi ascult-o poezie
    Plină de cea frenezie
    bot’şănenancă.

    Te prind iar, la colţ de stîncă
    Podobită c-o casîncă
    Iartă-mă, dar pierd măsura,
    Ochii-mi, mîinele şi gura
    te mănîncă.

UltimaMoarteText

blank

corner
Un alt nimic. Sau poate tot. Sau modus nerodus.

    Ştiu nimicuri. Ştiu că proză
    ar rima şi cu osmoză
    dar dacă mă pun la treabă
    aş alege mai degrabă
    celuloză.

    Ştiu că mie sau mînie
    ar rima cu scăfîrlie
    iar dacă aş vrea romanţă
    şi ceva extravaganţă,
    ciocîrlie.

    Sunt şi alte, similare,
    prin uitate-abecedare
    dar niciunul nu şopteşte
    nu explică, nu grăieşte
    cum mă doare.

    Cred că-s cam firav de minte
    că mai caut înainte
    printre feluri de dihanii
    vorbe, fraze şi zîzanii
    şi cuvinte.

    Fincă, vezi, ştiu de-a-nceputul
    că mi-i limitat avutul
    în expresii şi litanii,
    cînturi, rime şi citanii,
    sec mi-i lutul.

    Dar, te rog, mai chibzuieşte
    ce nerodul ăst trăieşte,
    unul singur este modus
    cum gîndeşte ăst nerodus,
    te iubeşte.

UltimaMoarteText

blank

corner
Zvonuri

    Las-acuma zvonul
    Să-mi dicteze tonul.

    De-ar fi zvon de primăvară
    Cu-a ei mugur subsuoară
    Cu-a ei floare timpurie
    În covoare pe cîmpie
    Şi o ciocîrlie-n soare
    Prin a zorilor răcoare

    Ar fi tonul meu un cîntec
    Din a Gaiei tandru pîntec.

    Şi de zvon ar fi de vară
    Cu-a ei roş amurg de seară
    Cu-a ei mere-abia căzute
    Şi momente petrecute
    Jos pe luncă lîngă tine
    La limbutele albine

    Ar fi tonul meu poetic
    Poate, puţintel, frenetic.

    De ar fi de toamnă zvonul
    Cu adîncu-i baritonul
    Dac-ar fi de ramuri goale
    Maldări mari de mici petale
    Despre nori căzuţi de ceaţă
    Şi-nceput de fin de viaţă

    Cred c-a doinei ton aş scrie
    Pe-o fîşie de hîrtie.

    Iar de zvon de iarnă, bine,
    Dacă vocea m-ar mai ţine
    Tare-mi mai plăcea s-omătul
    Chiar găseam în el desfătul
    Care-n viaţa-mi tulburie
    Nu prea mă găsea să vie

    Uite-ar fi ton de romanţă
    Şi de-o dulce alianţă.

    Dară...

    Primăvară nu-i, nici vară,
    toamnă? iarnă?... surioară
    anotimpurile toate
    cam de astăzi sunt plecate
    nu-i nici mîine
    nici mînie
    în deserta-mi colivie
    gol îi zvonul
    mi-i şi tonul
    hei, să fie.

    M-au lăsat şi rimele,
    strofele intimele,
    da, am încercat război
    dar ieşit a tărăboi
    un roman
    da-i doar o glumă
    ploaie
    pare că e brumă
    buzdugan
    un biet ciocan
    tron
    da, uite, biet divan.

    Focul zilei ne răneşte
    Zvonul vieţii se topeşte
    Cade în văzduh, dispare,
    Tonul cade în uitare
    Şi cu ei cade, cu-ncetul
    Ş-aşa zisul,
    biet,
    poetul.

UltimaMoarteText

blank

corner
Ce aş vrea, întrebi?

    Ah, aş vrea, o, ce aş vrea...

    Să îţi scriu o simfonie
    Cu bemoluri de mărie,
    Cu acorduri vechi, străbune
    Printr-a frazelor minune,
    Prin octave noi şi dese
    Să privesc cum luna-ţi ţese
    Cu mănunchi de raze-alese
              albă ie.

    Să îţi cînt o vijelie
    Cum nici dracu-n iad nu ştie,
    Să-ţi aprind un foc în sînge
    De şi timpul poate frînge,
    În obraz să-ţi pun roşeaţă
    Ca un zori de dimineaţă
    Fără pic de nor şi ceaţă,
              veselie.

    Să îţi dau minunăţie
    Şi-ntre coaste ciocîrlie,
    Să îţi pun in gură naiul
    Ce-nfloreşte-n urma-ţi plaiul
    Iar cînd te-oglindeşti în apă
    Unde cerbii se adapă
    Să găseşti sub a ta pleoapă
              doar mîndrie.

UltimaMoarteText

blank

corner
Goluţ

    Mi-e dor de sînul tău goluţ
    Cînd te spălai la vechiul puţ
    Sub cumpăna ce admira
    Uimită, frăgezimea ta
    Cu sfîrcurile-ţi... pietricele
    De puteai bate-un cui cu ele.

    De picioruşul tău goluţ
    Călcînd aiuţ după aiuţ
    Şi-mpodobit cu-a ierbii iz
    Nu aştepta a meu aviz
    Cînd peste piept mi s-avînta
    Să văd şi eu... lumina ta.

    De degetul tău mic, goluţ
    Cînd ţopăia ca un căluţ
    Printr-ale mele coaste văi
    De auzeam şi zurgălăi
    Şi cînd din cînd se tot oprea
    Şi mă... topea cu lumea mea.

    Mi-e dor de corpul tău goluţ
    De a tău mititel năsuţ
    De-a gurii tale roş izvor
    Ş-a ei năpraznic dinţişor,
    De cel culcuş l-a tău picior
    Ş-acolo, Doamne, las’ să... mor.

UltimaMoarteText

blank

corner
Întălnire

    Ne vedem.
    Ne apropiem unul de altul
    nu ne uităm
    ajungem.
    Ne oprim.
    Te întorci să fii în aceiaşi direcţie cu mine
    şi începem să mergem.
    Îmi iei mîna.
    Îţi iau mîna.
    Nu scoatem o vorbă,
    liniştea între noi asurzitoare ca şi cum aş avea urechea la gură de tun.
    Nu îmi mai simt mîna,
    de mult amorţită în oţelul acelui pumn mititel care mi-o striveşte,
    ce miracol de durere
    de presentiment

    de iubire.

    Îţi deschid întîi eu nasturii
    sau mi-i deschizi tu întîi?
    Ne punem de acord – unul şi unul
    pînă ce tu termini şi eu mai am o mulţimea.
    Aştepţi.
    Mîinile atîrnate de-a lungul corpului tremură uşor. Răcoare? Nerăbdare?
    Ultimul nasture e terminat,
    umerii goi. Ai mei tot.
    Încep să-ţi povestesc de Ileana lui Făt Frumos
    “...a existat, ştii?...”
    de Penelopa a lui Ulise, de Desdemona a lui Otello, de Laila a lui Majnun
    “...au existat, ştii?... sacrificii, tragedii, pocăinţe...”
    de Francesca şi Paolo, de Eloise şi Abelard, de Victoria şi Albert
    “...au existat, ştii?...”

    “De Eu şi Tu,
    existăm, ştii?”


    După ce mi-ai băut lacrimile din ochi ţi-am băut vinul din gură.
    După aceia ne-am băut sec, totul din tot.
    După aceia am urmărit fluturi de noapte în jurul felinarului de stradă
    obraz lîngă obraz
    mîini în jur de talii
    parte tu pe genunchii mei parte eu pe genunchii tăi parte genunchi între genunchi.
    Mai aveam multe poveşti de dragoste să îţi povestesc
    tu le-ai vrut pe toate.
    Din cînd în cînd mă opream, ne iubeam, continuam.
    “Soarele ne urăşte. Altfel nu ar fi răsărit.”
    Ţi-am pus inel la deget.
    “Să îţi aminteşti ura lui,” şi am ridicat degetul spre soare.
    “Să îmi amintesc dragostea lui,” şi ai ridicat degetul spre pieptul meu.

    Cea mai frumoasă femeie din lume m-a părăsit pe cheiul unui tramvai.
    Mi-a lăsat gust de buze
    “Să nu-ţi fie foame,” a zis.

    Am rămas înfometat. Lihnit de foame.

UltimaMoarteText

blank

corner
Aha

    “Ăsta-i carul mare,” am zis
    ridicînd mîna stîngă şi arătînd constelaţia cu degetul.
    “Aha.”

    Eram culcaţi pe spate, pe iarbă,
    ea în sandale şi o rochiţă şi restul
    eu în pantofi şi pantaloni şi restul
    o pătură groasă sub noi, una subţire peste noi
    şi împrejur o mare de greieri făceau o gălăgie infernală. Dar cine-i auzea?

    “Asta-i luna,” am adăugat

    ridicînd iar mîna stîngă şi arătînd luna cu degetul.
    “Aha, şi care-i soarele?” a întrebat,
    degetul mîinii mele drepte în pumnul ei
    şi numai nasul şi ochii i se vedeau de sub pătură.
    “Soarele încă nu-i venit. O să vie mîine. Atunci am să ţi-l arăt.”
    “Aha.”

    Se poate ca mîine o să trebuiască să am degetul de la mîna dreaptă amputat, mi-am zis
    văzînd că nici înţepăturile din vîrful degetului nu le mai simţeam,
    pesemne curînd cangrenă şi pe urmă amputaţie
    dar nici nu îndrăzneam să trag degetul afară din pumnişor...
    nu îndrăzneam?... mai bine zis nu voiam.
    “Dacă-i chestie de amputaţie, atunci mai bine degetul decît... altceva.”
    Avea dreptate, mai bine degetul decît... altceva
    cu toate că un drăcuşor îi juca şi ei şi mie în ochi cu un fel de sfidare
    şi pumnul i s-a strîns şi mai tare.
    Ca să ne fim clari – fără deget puteam să învăţ din nou să scriu,
    să mă scarpin, să car coşurile de la supermarket, să conduc, să fierb un ou
    dar fără altceva ar fi fost imposibil să învăţ din nou ceva. Haha!

    Ne-am tras mai aproape unul lîngă altul,
    era răcoare,
    nu era loc între noi nici măcar de un greier.
    “Crezi că greierii vorbesc despre noi?”
    “Da, majoritatea. Ceilalţi vorbesc despre cei care vorbesc despre noi.”
    “Aha.”
    Am fi fost noi culcaţi aproape unul de altul
    dat tot ne aflam pe continente separate, distanţa uriaşă.
    “Nu am ştiut că aşa o distanţă mică poate fi aşa uriaşă,
    ca şi cum am fi pe continente separate.”
    “Putem apropia continentele?”
    “Da, am putea, dar ce va urma va fi plate tectonice îmbinate cu plate tectonice
    urmat de cutremure, tsumani, erupţii vulcanice, cataclism... suntem pregătiţi?”

    Şi-a dat jos sandalele, şi-a dat jos rochiţa, şi-a dat jos restul.
    Mi-am dat jos pantofii, mi-am dat jos pantalonii, mi-am dat jos restul.
    Continentele s-au întălnit, platele tectonice s-au îmbinat cu consecinţe teribile –
    cutremure, tsunami, erupţii vulcanice, cataclism.... lumea s-a sfîrşit.
    Nu ştiu dacă am fost pregătiţi.

    “Ăsta-i soarele,” am zis
    ridicînd mîna dreaptă şi arătînd soarele cu degetul.
    Nu a deschis ochii.
    “Aha.”

    Platele tectonice au rămas îmbinate.
    Ea lîngă mine, înconjurînd, strîngînd.
    Eu lîngă ea, înconjurat, strîns.
    Nici nu-mi mai pasă de amputaţie, chiar dacă acum e vorba de... altceva, mi-am zis,
    fericit.

    Cred că am mai auzit un “Aha...” înainte ca să adormim.

UltimaMoarteText

blank

corner
X

    M-am uitat la ceas.
    Ce dracu?... pare că am trecut la a doua jumătate de viaţă deja,
    fără să simt.
    Sau poate chiar la a doua jumătate a celei a doua jumătăţi...
    sau la a doua jumătate a celei a doua jumătăţi a celei a doua jumătăţi?...
    ...ş.a.m.d., la infinit?
    Cine ştie, nici dracu nu ştie.

    Adică crezi că trăieşti la infinit?
    Adică ştiu că este o serie care converge la X în mod asimptotic
    X-ul fiind timpul la care mor.
    Paradox. Curba atinge asimptota. Infinit egal X.
    Timpul joacă după regulile lui şi le schimbă după cum îi convine.
    Şarlatan. Derbedeu. Haimana. Te iubesc. Mă iubeşti.

    Asta te-a cam prins pe-a neaşteptatelea.

    ‘Mă iubeşti.’ sau ‘Mă iubeşti?’?
    Mă iubeşti. Ştiu. Ştii şi tu dar taci.
    Ba nu tac. Uite – la, la la la!... vezi?
    Şi ce-i chestia cu X-ul?


    M-am întors la cărţile de matematică.
    Mult mai uşor să rezolv probleme irezolvabile
    decît probleme de inimă. Şi de viaţă. şi de amintiri netrăite.

    Tare-aş vrea să-mi zici.
    Îmi zici vreodată?

UltimaMoarteText

blank

corner
Simetrii

    Pune-mi palma pe piept. Mai la stînga, mea, drepta ta.
    Simţi? Cutremurul?
    În stare să-ţi disloce umărul
    să creeze un tsunami la fund de iaz
    să doboare toate merele în livadă.

    Ochii tăi îmi învălătucesc inima cu pumnul lor verde, subţirel, tenace
    ca să nu explodeze ca o bubă puroioasă
    ca o nucă putrezită
    ca un ceainic înfundat.

    Îmi simţi sfîrcul, un grăunte, nevoiaş, oţelit de anii de răzbunare
    cînd nu avea mîngăierea
    palmii
    tale?

    Pune-mi palma pe piept. Mai la stînga, mea, drepta ta.
    Simţi? Cutremurul?

    În stare să-mi dezbine scheletul
    să creeze un tsunami in Mediterană
    să mişte pămîntul mai aproape de soare.

    Ochii tăi îmi învălătucesc inima cu pumnul lor cafeniu, insistent, tenace
    ca să nu explodeze ca o grenadă
    ca un vulcan
    ca un soare.

    Îmi simţi sfîrcul, o cireaşă, nevoiaş, oţelit de anii de răzbunare
    cînd nu avea mîngăierea
    palmii
    tale?


    Am rămas aşa, palmă pe piept palmă pe piept
    aşteptînd să vedem
    care sfîrc
    va fi primul să ardă o gaură
    în mijlocul palmii.

UltimaMoarteText

blank

corner
Cadouri

    Şi dacă-ţi dăruiesc un buchet uriaş de flori albastre de plastic, tare uşor de întreţinut,
    ai să mă iubeşti pe veci?

    Mi-a tras o palmă pe obrazul stîng că m-a durut şi obrazul drept.

    Şi dacă-ţi dăruiesc un inel încrustat cu o fărîmă uriaşă de cărămidă roşie
    şi ai să poţi şi să scrii cu ea pînă se roade cu totul
    ai să mă iubeşti pe veci?

    Mi-a tras o palmă că trebuia să mi se învîrtească capul trei sute şaizeci de grade
    dar cu chiu cu vai l-am oprit la optzeci şi nouă
    altfel nu mai puteam nici scrie nici mînca.

    Şi dacă-ţi dăruiesc o cîrjă din lemn de soc, nu pentru acum, pentru mai tîrziu
    cînd ai să ai nevoie
    şi am să-ţi scriu numele pe a cu tuş negru indelebil
    şi am să şi pun o gumă groasă jos ca să nu bocănească cînd mergi cu ea
    ai să mă iubeşti pe veci?

    Mi-a tras o palmă de m-a deformat mult pentru puţin timp
    pe urmă puţin pentru mult timp.

    Eram pierdut. Nu mai ştiam ce să-i dăruiesc ca să mă iubească pe veci.
    Şi tare mă mai şi durea.

    Şi dacă-ţi dăruiesc inima mea pînă mor
    ai să mă iubeşti pe veci?

    A ridicat mîna şi m-am chircit, speriat, dar a rămas în aer.
    Şi dacă-mi dăruieşti inima ta...
    Păi ţi-am...
    ...pînă-n veci?
    Aha!
    Şi dacă-ţi dăruiesc inima mea pînă-n veci...
    A coborît mîna jos, palma după ceafa mea
    şi mi-a tras un sărut de mi s-au reformat toate deformaţiile îndurate pînă atunci
    exclusiv o anume deformaţie care în loc să se liniştească
    s-a pus la deformat şi mai departe.
    Dar pare că nu a supărat-o aşa că nu m-a sinchisit nici pe mine.

    I-am dăruit-o. Inima. Pe veci. Acum o să mă iubească pe veci.
    Dar totuşi mai continui să caut cadouri, aşa-s eu.

    *

    Spune, şi dacă-ţi dăruiesc ficatul... pe veci?...

    Nu, ce aţi auzit nu era un boom supersonic.
    Nici o nouă crăpătură în scoarţa pămîntului.
    A început din nou chestia cu palmele.

    Bine, ce să vă zic,
    dacă pînă la urmă găsesc formula care să-mi reformeze toate deformaţiile
    ca mai sus spus
    exclusiv ceea
    tot cum mai sus spus
    atunci devind un drogat al pălmuitului.

    Spune, şi dacă-ţi dăruiesc?...

UltimaMoarteText

blank

corner
Cadouri, doi

    Nu-i vorba de cadouri aici dar suntem aceiaşi protagonişti
    eu şi ea
    ca în Cadouri unu dar fără unu,
    adică... înţelegeţi fraţilor, surorilor?
    De asta titlul. Irelevant. Idiotic.
    De asta dragostea. Relevantă. Perfectă.
    Cel puţin după mine.

    *

    Curbele tale posterioare mă intrigă, i-am zis.
    Eu, acelaşi eu, ea, aceiaşi ea, cum am spus-o deja mai sus.

    Mi-a lăsat mîna şi a facut şapte paşi înapoi
    mergînd de-a îndărătelea, am văzut pe gura ei cum numără.
    Cum adică, intrigă? a strigat cu palmele pîlnie, alfel nici nu o auzeam.
    Cum eram eu isteţ la cap aveam un megafon gata lîngă mine, în caz de nevoie.
    Dar isteţ sau nu, am uitat să-i încarc bateria
    aşa că tot cu o pîlnie manuală i-am răspuns.
    Perfecţia mă intrigă totdeauna, am strigat.

    Părea că încordarea muşchilor picioarelor i se desîncordează
    şi desîncîntarea i se încîntă înapoi.
    A şi lăsat să-i cadă bolovanul din mîna dreaptă.
    Curbele tale anterioare mă intrigă şi ele, am strigat mai departe.

    A luat iar bolovanul în mînă şi a făcut încă şapte paşi înapoi,
    numărînd de la opt în sus. Avea o memorie fenomenală.
    Cum adică, intrigă? a încercat cu pîlnia iar, dar era clar că nu o mai auzeam
    aşa că a scos două batiste din buzunar
    a lăsat bolovanul deoparte
    şi a început să facă semnale ca marinarii cu fanioane. Aşa am înţeles-o.
    Cum nu aveam batiste
    am luat două frunze de leuştean
    am dat jos melcii de pe ele
    şi i-am răspuns.
    Perfecţia ta mă intrigă. Posterioară. Anterioară. Interioară.

    Nu ştiu dacă s-a lăsat cucerită de argumentul meu,
    dar cîteva minute mai tîrziu ne-am găsit mergînd mînă în mînă înspre asfinţit,
    stînga ei în dreapta mea,
    stînga mea cu leuşteanul,
    dreapta ei cu bolovanul, rimă neintenţionată.
    La un moment dat şi-a lăsat capul pe umărul meu şi a chicotit...
    ...şi cum îi cu curbele tale?... mă intrigă.
    Am lăsat jos leuşteanul şi am luat şi eu un bolovan în mîna liberă.
    ‘One never knows’, cum îi zic inglizii.

    *

    Cînd am ajuns la asfinţit bolovanii erau de mult plecaţi.
    Tot ce ne interesa erau curbele.
    Mai ales cele... hei, nu rîdeţi, sentimentale.

UltimaMoarteText

blank

corner
Cadouri, trei

    Iarăşi eu,
    ciudat ateu,
    am găsit un dumnezeu
    şi eu.
    În ea.
    O rîndunea,
    un crin
    o floare de nu-mă-uita,
    un vin
    divin
    şi eu mă-nchin
    la ea.

    Doi cercei
    mărunţei,
    vrei?

    Un inel
    mărunţel
    încrustat cu pietricele
    cioburi aspre, mărunţele
    făurite-n praf de stele,
    vrei?

    Trei şiraguri de smaralde
    ca sclipiri în ochii-ţi calde
    printre ele
    mărunţele
    perle mici şi mărgărele,
    vrei?

    S-a uitat mult la mine.
    Nu era sigură. Apoi s-a pus la cînt.

    Măi tu hăţ, şugubăţ
    ba chiar liorbă ş-a lui vorbă,
    de gîndeşti
    năzuieşti
    de pe mine mă iubeşti
    fă-mi din lună
    o cunună
    fă-mi din soare
    o ardoare
    fă-mi cercei din flori de tei
    ş-un inel din muşeţel
    iar cu-albastre viorele
    trei şiraguri de mărgele
    fă-mi din ele.

    Fură-mi mură de-a mea gură
    fură-mi sfîrcul ăst năpîrcul
    fură-mi astă feciorie
    şi a ta o las să fie
    pe vecie.


    La un colt de luminiş
    sub mormane de frunziş
    două pete-ntortocheate
    stau de gură atîrnate
    în a lor intimitate
    eu de ea şi ea de eu
    ea icoană
    eu ateu,
    corpul ei
    enigmă rară
    ce din zori şi pînă-n seară
    îl cutreier, Hecateu
    ce-a găsit un dumnezeu
    în privirea ei senină
    şi divină
    de regină.

    Te iubesc!... cine-ar fi zis,
    ea?... sau eu?... sau... ar fi vis?

UltimaMoarteText

blank

corner
Monolog

    Un monolog.
    Între noi.
    Între doi.
    Eu cu hîrtia
    tu cu gîndurile.
    Ar putea fi o nouă definiţie de dialog,
    între hîrtie şi gînd
    între aici mai des şi acolo mai rar.
    Dar tot monolog rămîne
    eu de partea mea
    tu de partea ta
    şi din cînd în cînd ... noi,
    fiecare de partea lui dar totuşi de partea noastră.
    Monolog.

    Cînd hîrtia şi gîndul sunt aceiaşi
    cînd aici şi acolo nu contează mai mult ca o sperietoare într-un cîmp de maci
    sub a căror petale noi continuăm monologul
    gură la hîrtie
    gînd la gură
    gură la gură fără intermediere de hîrtie sau de gînd
    şi monologul devine dialog
    fără cuvinte.
    Doar cu scurte pauze între răsuflări descreierate
    şi linişti absolute, pesemne descreierate şi ele.

UltimaMoarteText

blank

corner
Cadouri, patru

    Dă-mi corpul tău,
    şi am să fac din el în cîteva învîrtiri de ceas
    ceea ce milioane de ani au făcut din cărbune înăuntrul pîntecului pămîntului,
    în aşteptarea unui cataclism tectonic
    ca să iasă la suprafaţă
    în luce.

    Dă-mi corpul tău,
    şi am să fac din el în cîteva învîrtiri de ceas
    ceea ce miliarde de ani au făcut din hidrogen primar încîlcit cu praf şi aur
    cînd s-au prăbuşit deodată într-un centru gravitaţional
    şi au devenit soare
    şi viaţă.

    Dă-mi corpul tău.
    şi am să...
    Floare?
    ...fac din el...
    Floare?

    M-am oprit. Ne-am oprit.
    Cuvintele mari uitate
    efectele tectonice şi gravitaţionale uitate
    tu, de neuitat, lîngă mine.

    Dă-mi corpul tău,
    şi am să găsesc în el cel uitat ghiocel de primăvară
    care nu a înflorit niciodată.
    Pînă acum.
    Fără învîrtiri de ceas.

UltimaMoarteText

blank

corner
asta şi asta

    ...şi în cîteva sute de ani
    cînd ai să scuturi praful din nou,
    cînd ai să aranjezi din nou trofeele tale
    şi premiile
    şi cupele
    pentru că ai fi fost cea mai merituoasă la asta şi asta pe oraş
    cea mai bună la asta şi asta pe ţară
    cea mai deşteaptă la asta şi asta pe lume
    cea mai frumoasă, cea mai scumpă, cea mai harnică, cea mai caldă
    pe stradă, pe continent, pe muntele din sat, pe tot restul
    şi ai să lustruieşti metalul aurit
    şi lemnul boit
    şi panglicele tricolore
    şi cristalele sclipitoare a tot ce ai fi fost cîştigat vreodată,

    ai să te opreşti o clipă lîngă saltarul secret
    ai să-l deschizi
    şi ai să treci cîteva clipe cu ochii peste cuvintele ascunse acolo
    fără lustru
    fără panglici
    premiile care nu te-au părăsit niciodată
    nu ţi-au fost date însoţite de diplome şi discursuri şi petreceri dansate
    de care nimeni nu a ştiut
    nu va ştii
    niciodată,
    premiile care ţi-au fost date şi pentru asta şi pentru asta,

    şi pentru inimă şi pentru inimă,

    şi din inimă.

UltimaMoarteText

blank

corner
Te iubesc,

    cum rugina fierul
    cum ţînţarul sîngele
    cum palma sînul,

    cum răsărita soarele
    cum nisipul apa
    cum şarpele umbra,

    te iubesc,

    cum roua iubeşte dimineaţa şi o pierde în aburi de luminoasă ebrietate
    cum dimineaţa iubeşte soarele şi îl pierde în seară de tîrzie cununie
    cum soarele iubeşte hidrogenul şi îl pierde în vîlvîtaie de aprigă împerecheare.

    Te iubesc,

    cum numai eu
    pot să te iubesc.

UltimaMoarteText

blank

corner
Prolog. Epilog. Şi Nimic Între.

    O poveste de dragoste,
    cum puţine.

    O poveste de dragoste, între unul şi nimeni alta,
    cum puţine.

    O poveste de dragoste în prologuri
    multe
    zeci sute
    poate chiar mii?... nu le-am numărat, le-am doar scris într-o carte,
    cinci, şase,
    nu şapte, şapte nu o să fie. Păi doar cîte prologuri poţi scrie fără cuprins
    pînă la acel moment iluminator... ha, iluminator... cînd îţi dai seama
    că cuprins nu va fi scris niciodată
    şi singurul lucru care pare a fi necesar
    este un epilog. Sau cîteva epiloguri
    cu cuvîntul “sfîrşit” după ultimul.
    Cu tartaj, sigur cu tartaj, păi cum ai putea îngropa ceva fără tartaj,
    chiar tartaj în culori, mai ales în verde. Da, mai ales în verde.

    Interesantă poveste de dragoste.
    Prolog. Epilog. Şi nimic între.
    Cum puţine.

UltimaMoarteText

blank

corner
Şotron

    Poticnit.

    La penultima etapă.
    Da, aproape ultima dar nu ultima,
    penultima,
    la gît.
    Penultima etapă a jocului
    a vieţii
    a pasiunii,
    înainte de liniştea ultimă,
    durere. Dar ce durere.

    La ultima n-ar fi nici-o problemă,
    păi mă ia cuconiţa cu coasa de mînă şi hopa-mitică sărim în cerc
    în cap
    singurul cerc din tot şotronul
    îmi dă un ultim pup şi-mi mai lasă şi o tăietură de coasă
    înainte să se vîre în pat cu alţii,
    dar sărăcuţa de ea tot aşteaptă acum
    şi bate din nerăbdare cu piciorul în podea şi cu coada coasei în ţărînă
    pîn-a mai face ş-o gaură acolo unde stă...
    hei, nimereşte o dată măi omule şi tu şi lasă-mă să merg mai departe,
    păi mai am eu şi alţi iubiţi, nu numai tu, şi mă aşteaptă şi ei cu grumazu întins
    şi pieptu gol,
    păi mai nimereşte şi tu cu piatra aia în gît
    şi de acolo te iau eu, n-avea grijă.
    Nimereşte odată, omule!
    ...şi-i tot curge balea din gură, neputincioasă ca mine, aşteaptă. Are încotro?

    Toate celelalte pătrate le-am trecut cam mai uşurel.
    Nu chiar uşor, parte chiar cu chiu şi parte chiar cu vai, dar trecut am trecut.
    Nu am avut întotdeauna pietre bune, plate, din astea care să cadă şi să stea la loc,
    cîteodată erau cărămizi
    cîteodată cioburi de sticlă
    buturugi, fructe putrezite, ba chiar şi bile de oţel, ruginite dar bile.
    Cu toate am nimerit, prima oară, a doua oară, a zecea
    şi cînd ţopăiam dintr-un pătrat în altul mai călcam cîteodată pe linie şi trebuia să refac
    dar pînă la urmă reuşeam.
    Pînă am ajuns la gît. Aici m-am poticnit. Chiar dacă am vrut să păcălesc şansa
    şi am luat o bucată de cretă şi am făcut pătratul gîtului ceva mai larg, ceva mai lung,
    de prisos.
    N-au ajutat magnetele, plasa, smoala lipicioasă care am uns-o,
    o dată chiar am mers pînă la gît şi am lăsat un bloc de beton să cadă ţanc la mijloc,
    ei, giceşte ce,
    s-a rostogolit pe o latură şi a ieşit din pătrat. Era chiar să zbier.

    Spune măi, omule, ce-i cu tine, păi îmi faci ruşine.
    Asta era cealaltă coană, Inspira, strigînd la mine.
    Da ne tutuim, cu prima cucoană nu merge dar cu asta da.
    Ea mă cheamă Io. Asta după ce a vrut să mă cheme Ji
    dar am refuzat – păi cuconă, zic eu, Ji este numai patruzeci la sută jidan
    şi eu sunt o sută la sută afacerea asta. Atunci a propus Si, ştie ea de ce
    dar am refuzat iar – păi nu sunt eu nici notă nici melodie nici muzică,
    mai caută tu şi altceva. A încercat atunci Ssi... prea sîsîia a şarpe...
    Şi aşa, de la una la alta, ne-am pus de acord cu Io. Nu Yo ci Io. Fie.
    Şi cu numele ei tot este o poveste. Întîi a vrut s-o chem Ia.
    Adică Ia cu accentul pe I? am întrebat-o, ca la nebunia, ca mîndria, ca idioţia?
    Nu i-au prea plăcut paralelele mele, dar a zis că da.
    Adică ca Iiiia, am zis, trăgînd i-ul mai lung, aşa cum se zice la cai cînd îi mîni la drum?
    Asta a convins-o să renunţe. Pe urmă a mai vrut Ţia
    da pînă la urmă ne-am pus de acord să rămînem la început mai curînd ca la urmă.
    Şi aşa a avut ea botezul ca Inspira.
    Dar, acum, tare mai era ea iritată cu lipsa mea de succes,
    după ce m-a tras de mînă mai tot drumul prin celelalte pătrate şi capcane şi văgăuni.
    Nu că vroia ea chiar să scape de mine şi să-mi încredinţeze mîna celeilalte cucoane
    (cea cu coasa, adică CCC dacă vreţi)
    dar o oftica faptul că cu toate poveţile ei şi îndrumarea ei exactă şi lecţiile de gramatică
    tot eşuam. Tot la pătratul ăla de la gîtul şotronului.
    Şi poticnit acolo eram
    şi tare ne era frică la amîndoi că o zi domnişoara CCC o să aibe destul
    o să mă apuce de păr
    şi o să mă tragă peste. La cap. La groapă. La sfîrşit.
    Eşec. Înfrîngere. Fiasco. Pentru amîndoi. Ce ruşine.

    Am făcut o listă, ce am încercat, ce n-am încercat.
    Hai să vedem.
    Lungi.
    Scurte.
    Cu rimă. Fără rimă. Amestecate. Erotice, exotice, disperate, abstracte, comice,
    directe, indirecte,
    frumoase,
    urîte,
    doine,
    imitate,
    originale,
    pînă şi proză, simplă, pesemne uitată deja. Moartă undeva într-un saltar,
    într-un buzunar
    într-o amintire netrăită... adică da, vorbă proastă, amintire. Ce amintire, bade?
    Şi totuşi nu pot să mă opresc, nu pot să mă dau bătut.
    Fiindcă poate aşteaptă ea ceva care încă nu am nimerit,
    încă nu am găsit
    şi nu pot s-o dezamăgesc, s-o deziluzionez,
    trebuie să continui,
    mă bat, mă zbat,
    poate... degeaba, poate chiar e iluzia mea, nu a ei. Poate.
    Dar atît cît nu ştiu
    continui.
    Inspira mai ţine la mine, mulţumesc Inspira,
    sper să reuşesc. Pentru tine. Poate şi pentru mine. Poate, şi pentru ea.
    Şi, ce să zic, dacă impacienta d-şoara CCC decide să mă ia de guler
    şi mă trage în singurul şi ultimul cerc, în aşa zisul cap,
    mă scuz, fetiţă, am încercat.
    N-am nimerit. Îmi pare rău, dar mi s-a terminat timpul
    Păcat că nu mi-ai zis, aş fi înţeles.
    Te-am iubit.
    Nu am să-ţi zic la revedere că-i un blestem, nu o binecuvîntare.
    Am să-ţi zic doar, iarăşi,
    te-am iubit.
    Rămîi cu bine este, cred, o mai bună urare.
    Pa.
    Io... şi ştii pe acum cam ce Io înseamnă. Pa. Io. Pa.

    Un verde
    Mă pierde
    O buză
    M-acuză
    În fîn
    A tău sîn
    Sub alba ta bluză
    Doreşte
    Versetul
    Da mort e
    Poetul.


    Am crezut să păstrez zicala asta la urma cărţii, adică la sfîrşit.
    Dar pesemne că merge şi aici. Uite. Am zis-o.
    Omnes vulnerant, ultima necat.

    Pa. Care va să zică... Adio! Io.

UltimaMoarteText

blank

corner
Şotron, "prequel"

    Aşa că ea mă cheamă Io.

    Ca luna lui Saturn. Ca eu pe italiană. Ca domeniul internet a archipelagului Chagos.
    Patru sute de vulcani.
    Rita Pavone cîntă Lui.
    Colonialism arogant.
    Nimic a face cu mine, poate.

    Ca iubita lui Zeus, prefăcută în vacă.
    Nimic a face cu mine, poate.

    Ca jumate de adio, cealaltă jumate fiind definită în cuvinte încrucişate
    ca nu nu da invers, ha ha (ha ha nu parte din definiţie).

    Ca o treime de cioară, de ciorbă, de ciolan,
    două treimi de noi de voi de doi de boi dacă acceptăm o dislecţie ordinară
    şi sută la sută de oi sub circumstanţe similare.
    Două jumătăţi de yoyo într-o lume fonetică.
    Un sfert de biologie.
    O optime de angiocardiogramă, bacterioclorofilă, silvoamelioraţie (zău că există),
    o cincime de torsiograf
    şi o şesime de nesoluţionat.
    Şi mai altele. Ca două cincimi de idiot, pesemne da a face cu mine.

    Sigur că ştiu că-i şi două treimi din dumnezeul italienilor
    dar credeţi-mă că chiar n-are a face nimic cu mine. Sigur.
    Poate un sfert de miorlăit. Adică sigur. Ar rebui fi sută la sută.
    Poate două cincimi de chior. Adică sigur. Ar trebui fi sută la sută.
    De-aş fi să redefinesc limba strămoşească aş mai schimba ceva cuvinte
    ca să mi se potrivească mai bine,
    cum ar fi pierdut în piordut
    sau dezamăgit în dezamăgiot
    sau rătăcit în rătăciot.
    Bou în biou. Visător în visătior. Uşor de minte în uşior de minte.

    Nu cred că asta-i ce Inspira avea în cap.
    Dar da cred că nu avea nimic în cap.
    Poate doar vaca aia, a lui Zeus.
    Asta totul a face cu mine.
    Ei şi? Nu schimbă nimica. Te iubesc.

UltimaMoarteText

blank

corner
Ultimul chibrit

    Ultimul chibrit?

    O linişte asurzitoare, ca un bubuit de tun,
    taie ca un briceag
    apasă ca un munte
    muşcă, ca o viperă.

    Inspiraţia moare.
    Sămînţa se usucă
    nu apă nu şoapte visele plecate acolo unde nu-i curcubeu, nu-s ciocîrlii,
    este un azi dar nu-i nici un mîine.
    Departe. Prea departe. Crezi în veşnicie? Nu cred în veşnicie.
    Dar cred în sfîrşit. În chibrit. Ultimul.

    Am zis-o, de multe ori.
    Cred că de data asta o să zic iar dar nu am să mai zic, după.
    Vărs cerneala.
    Sparg călimara.
    Rup peniţa.
    Mototolesc hîrtia şi o storc pînă nu mai rămîn cuvinte nici scrise nici nescrise,
    pun la o parte doar un punct singur
    cel de care am nevoie să pun după ultimul cuvînt,
    mi s-au terrminat virgulele şi semnele de exclamaţie şi semnele de întrebare
    tot ce mai rămîne, tot ce mai păstrez în inimă, un punct.
    Fac din tot gunoiul o grămăjoară pun chibritul la ea,
    interesant
    am crezut că o să fie vîlvătaie mare dar e doar o pară mică, mititică,
    abia că o văd eu aici aproape
    ce încrezut am fost să cred că ai putea-o vedea şi tu, acolo, departe.

    Aeternum vale.

    Aştept să se stingă.
    Calc cu piciorul, vărs o găleată cu apă, o înăduş în colb de drum,
    încăpăţînată para, mică dar refuză să se stingă.
    Bine, fie.
    Întorc spatele.
    Scot punctul cela lăsat în inimă.
    Îl sărut o dată închipuindu-mi că este gura ta
    şi îl las să cadă. Ultimul punct.
    Punct.

UltimaMoarteText

blank