Hobbies - Poetry - Dezlantuita
back to Poems...

 

blank

corner
Ca Cel

    Ca cel ce înşiră cu viţă de aur
    Cuvinte albastre prin alb de mireasă,
    Ca cel ce descîntă năprasnic balaur
    În zbor să te poarte, tu împărăteasă,

    Ca cel ce se-nchină la palidă lună,
    Un verde de viaţă în iadu-i promite
    Şi-i cere doar raze-mpletite-n cunună
    Pe-a tale şuviţe de păr unduite,

    Ca cel care zorii cu cîntec înşeală
    Şi-n maci împînzeşte a lor năucire
    Da-n loc să se puie cu ei la tocmeală
    El fură sclipiri pentru-a tale privire...

    Ca cel ce ascunde în jocu-i de rimă
    Miresme pierdute prin văi fermecate
    Şi patimi fierbinţi sub mormane de grimă,
    Pe veci între visuri şi gînd ferecate?

    Ca cel ce prin sînu-ţi revarsă brînduşă
    Şi glezna-ţi îmbracă în alb de lalele,
    Pe urmă în toamnă şi-n nori de cenuşă
    Dispare, ca ciobul de sticlă prin stele.

DezlantuitaText

blank

corner
Limbi

    Chiar dacă ţi-aş scrie într-o limbă care nu cunoşti,
    chiar dacă ţi-aş scrie într-o limbă pe care nu o cunosc nici eu,
    care nici nu există, care aş fi împrumutat de la oi, de la cîini,
    de la frunze, de la vînt,
    de la praf, toamnă, eclipse solare şi cărăbuşi pierduţi în ele,
    chiar dacă nu ţi-aş scrie... tot vei ştii să mă citeşti.
    Fiindcă ştii, nu?...
    fiindcă ştiu că ştii că ştiu
    şi totuşi scriu,
    cu cuvinte-ntortocheate
    prin şiraguri înnodate
    clare ca un pal de lună
    dup-o crîncenă furtună
    ca mirajele furate
    din pustiu...

    Limba,
    utilul isteţului nepriceput
    care caută în firavă lumină de lumînare
    poveşti adevărate care au avut loc, poate, sigur că poate, poate că sigur
    în inima celei flăcări tremurătoare
    care amestecă ceara cu întunericul
    şi creează farmecul şi farmecele şi fermecătoarea fiinţă
    din inima poveştii, a poveştii devenită poezie
    cînd se naşte, cînd te naşti în ea
    din creionul meu
    cel care absoarbe-ncet culoarea ta din curcubeu
    şi-n taină-ţi poartă faima
    cu cîntecul şi spaima
    cu dorul vechi neînţeles
    pe la cules
    de zîmbete pierdute-ntruna ce mă îmbată tot mereu
    ca un veşnic alizeu...

    Pierdut în cercuri nesfîrşite,
    pierdute şi ele în alte cercuri pierdute în sfere
    şi în filozofii,
    încerc să sparg cercul
    să îl dobor cu o lovitură de pumn sau de peniţă
    cu promisul unui sărut
    pe vîrf de limbă, pe vîrf de buze, în abis de inimă
    şi să-mi dezleg şi nodurile şi întortochelile
    să grăiesc cum gîndesc, simplu, să înţelegi chiar dacă îţi scriu
    în limbile mele
    cum zboară rîndunelele
    şi-mbată micşunelele
    cu picături de lapte trecute de-a ta gură
    şi rouă între şoapte ce dai fără măsură
    cu boabele de zmeură căzute între sîni
    şi-a ta vecie verde sub pleoape şi-n fîntîni,
    cum cîntă lunca pe sub deal
    cum barca lunecă la mal,
    cum degetele-ţi goale, mici, pierdute-n valuri de nisip
    scriu versuri dulci, de neuitat, pe-al vieţii dur şi aspru chip.

    Las’ să-ţi fluture rochiţa cu a nopţii adiere
    Cînd salcîmul dă în floare sub a vocii-ţi mîngîiere,
    Cînd arama toarnă-n aur, cînd pămîntul poposeşte,
    Cînd privighetoarea tace şi cu cîntu-ţi se hrăneşte.

DezlantuitaText

blank

corner
Pastorală în Treimi

    Spune-mi, unde te-ai culcat?
    În tufişul înflorit,
    Pe sub plopul răspicat
    Care zace-n asfinţit?

    Sub castelul pustiit,
    Unde boii trec în turmă
    Peste cîmpul înverzit
    Fără clopot, fără urmă?

    Unde vîntul, tăul scurmă
    După bob de ghiocel
    Şi cu dînsul jalea-şi curmă
    Cînd ţi-l leagă la inel?

    Sau prin frunze fel de fel
    În pădurea cea bătrînă
    Care-ţi toarnă un cercel
    Fir de aur tors din lînă?

    Dacă-mi zici, o, scumpă zînă,
    Ţi-oi aduce caş şi nuci,
    Lapte-n foaie de la stînă
    Cu o măliguţă-n tuci,

    Mărgărite la păpuci,
    Nai din trestie-nflorită,
    Must de mere cu clăbuci
    În căldare de răchită,

    Mînz cu pană la copită
    Şi cu panglică în coamă,
    Pat din trunchi de răsărită
    Împletit cu fir d-aramă.

    De cu seară o năframă
    Trasă cu mătăsuri fine
    Mîzgălită de-o calamă
    Cu cuvinte de la mine.

    Am să lunec lîngă tine
    Sub a frunzii cuvertură
    Ca să-ţi storc de pe ciorchine
    Vin prin sîni şi vin în gură,

    Să culeg cea dulce mură
    Din lăcaşul fin de ie,
    Sub a coapselor armură
    Să îţi seamăn iasomie.

    Între nori de păpădie
    Se topeşte-o albă pată,
    Cea ce-mi este poezie,
    Cea ce-a fost, şi-i niciodată.

DezlantuitaText

blank

corner
O,

    O, tu fermecătoare fiinţă,
    De-aş putea să te descriu în cuvinte
    ar însemna că cuvinte există,
    De-aş ştii că exişti în afara viselor
    ar însemna că visele încolţesc pe tulpine de trandafiri,
    De-aş ştii că zîmbeşti
    aş deschide ochii să mă predau orbirii.

    O, fericita umbră,
    pavăză te are
    între ea şi soare,
    de călcîi te-agaţă
    dis de dimineaţă,
    pînă în livezi pierdute printre dealuri se întinde
    şi cu mere pădureţe foc în gură îţi aprinde,
    te cuprinde
    cînd aluneci
    pe nisipul cald de vară
    şi cu şoapte încrustate cu scîntei te înconjoară.

    O, tu, fiică a timpului pierdut în a nu te cunoaşte,
    Talazurile care te-au cunoscut stau uscate la fund de dune,
    Păsările care ţi-au mîncat din mînă şi-au închis ochi şi aripă,
    Eu... stau aşezat în faţa hîrtii goale.
    Aşteptăm,
    să bată stînca în fărîmă
    să ciripească roua afară din maci,
    să te scriu
    pînă ce se rupe hîrtia.

DezlantuitaText

blank

corner
Dezlănţuită

    Dacă vrei să te uiţi
    la tine
    uită-te
    la mine.

    Citeşte-mi ochii
    pînă ce genele ni se împletesc
    şi buzele se pierd în adîncul gurilor
    şi sfîrcurile devin
    frunză de toamnă
    foaie de ţigară
    pînză de păianjen, topită.

    Dacă vrei să te uiţi
    în ochii tăi
    citeşte-mi vorba,
    şi-ai să găseşti culoarea furtunii domolită
    după degete descleştate,
    căldura soarelui mort
    după lacrima care l-a stins,
    culoarea visului răvăşitor
    în care Leonardo a găsit zîmbetul Giocondei şi Auguste sînul Francescei
    şi William cea otravă dulce
    care a pecetluit dragostea Iuliei pe veci,
    destrămat
    după trezire.

    Dezlănţuită
    treci prin mine
    ca furtuna, ca soarele, ca visul
    înainte de după.

DezlantuitaText

blank

corner
Străvezime

    Te strecori
    printre razele de soare

    o stafie
    străvezie,

    rochiţa, mai străvezie ca corpul
    ochii
    mai străvezii ca rochiţa,
    mă vezi?
    Cum mă vezi cu ochi străvezii,
    mă atingi?

    Cîtă putere în mînuţa aceia firavă,
    rupi gratiile soarelui
    şi pudoarea pînzei
    mă atingi, iar,
    mă iei?
    unde?

    acolo.

    Te iau,
    cum să nu te iau,
    acolo unde mîna ta mă trage
    peste pustiul care mi l-ai desenat cu garoafe
    peste oceanul pe care mi l-ai umplut cu perle formate după sînii tăi,

    după sfîrcurile tale amare
    cu soare
    cu sare
    cu floare
    cu visare
    cu durere
    cu plăcere
    cu viaţă
    cu dulceaţă...

    buze străvezii îmi atacă vocea, îmi îneacă glasul
    într-un codru luminat de răsuflete speriate, doritoare, nerăbdătoare
    cu limbi o duzină şi dinţi o mie
    şi plopi culcaţi sub răsuflu de furtună

    pe pat de păpădie cu resturi de mere muşcate şi seminţe de răsărită
    rătăcită
    răsucită
    ameţită

    de degetele străvezii ce termină glezne străvezii ce termină genunchi străvezii
    şi pulpe bătute în muşchi de piatră
    străvezie,
    şi lumea ascunsă de toţi, nu de mine.

    Du-mă!

    Nu întreb.
    Te iau în spate
    uşoară ca un fulg dulce ca o cireaşă albă ca o mireasă, virgină,
    pielea ta mă îmbracă în beţie
    degetele tale mi se încleştează între coaste şi coapse
    şi încep să alerg
    la picioare cu vulpi şi la frunte cu ulii şi în jurul meu roi de fluturi şi albine şi rîndunici
    parfumul tău pierdut aleargă după tine
    la fel cu verdele pierdut din ochi
    şi zîmbetele căzute din gură
    rătăcind disperate printre rădăcini de iarbă şi trandafiri
    căutîndu-ţi gura plecată...
    aşteaptă o clipă...
    şi aştept parfumul şi verdele şi zîmbetele
    şi îmi săruţi urechea
    şi îmi dai pinteni la şolduri
    şi iar alerg
    unde mă duci?
    acolo.

    Aici.
    Unde nimeni nu a ajuns înainte de tine, înainte de mine, de noi,
    unde apa curge albastră
    şi iarba se desfată în rouă eternă
    şi vorba devine vrajă şi corpul devine farmec
    şi tu deschizi uşa ca să ieşi din lume şi închizi uşa ca să te desparţi de lume
    şi deschizi gura ca să accepţi cireaşa dintre degetele mele
    după ce închizi ochii ca să nu pierzi iarăşi verdele
    şi închizi pumnii ca să striveşti parfumul în palme

    şi închizi iar gura ca să păstrezi şi cireaşa şi zîmbetul şi cerul gurii mele
    prin mărgele
    viorele
    şi cenuşă-n dor de stele.

    Te aştern
    mă aşterni?
    te las să pluteşti, subţire, străvezie, gingaşă ca pînza de păianjen
    trec ore, ani
    pînă ce te scufunzi în marea înflorită care te înconjoară din munte în munte
    şi din zare în zare
    cu meşteşugarul soare construindu-şi iarăşi cuşca de lumină în jurul tău
    şi artistul cîntec îngenunchind la fruntea ta cu susur de izvor
    şi tu?
    şi sclavul, eu, petrecîndu-mi mîna, buzele, corpul
    prin focurile ascunse, teribile, străvezii
    tăinuite în răscoala unei guri înfometate
    şi în crestele unor sîni ameţitori
    şi în abisurile parfumate de coapse dărîmate sub freamăt de farmec.

    Dispare părîul în aurul serii,
    Obrazul tău palid îmi cade pe umăr
    Şi-ncet, te topeşti între fluturi şi rouă...
    M-aştepţi?... Şi în veacuri, străvezi, fără număr.

DezlantuitaText

blank

corner
greieri

    bumbacul
    deşirat,
    mătasea topită.
    ochii... ochii... ochii... ascunşi sub pleoape? sau plecaţi,
    foame potolită, curiozitate satisfăcută,
    plecaţi pe cîmp după trandafiri sălbatici
    şi ciorchini striviţi
    şi greieri.
    greieri?
    greieri, adormiţi sub strune de vioară.
    şi ochii tăi, tot plecaţi după greieri?
    după greieri, adormiţi între sîni.

    nasturele
    rupt,
    mărgelele rostogolite în iarbă.
    buzele... buzele... buzele...
    plecate după greieri. zîmbet. încă un zîmbet,
    a făcut ocol lunii de trei ori pe urmă ţi-a strivit buza.
    da, numai una plecată după greieri, una a rămas
    aşteptînd să o strivesc la rîndul meu
    pînă ce dinţii au lăsat pătrăţele sîngerînde în dosul ei.
    şi buzele tale?
    nu s-au dus după greieri, numai după cei adormiţi între sîni.
    cu ochii?
    cu ochii.
    acum?

    firele de păr
    înnodate,
    firele de păr părăsite.
    fire de păr... fire de păr... fire de păr... încep să le deznod,
    unul cîte unul. cele părăsite le ascund într-o cutie de chibrituri,
    goală. lîngă greieri adormiţi. nu, alţii.
    cele rămase le pieptăn, încet
    ca vîntul între frunze,
    ca şoaptele între cîntece,
    ca arcuşul între strune?
    încet, de sus în jos,
    pe urmă de sus în jos, pe urmă de sus în jos,
    te opreşti?
    să mă opresc?

    încep să culeg greierii,
    din ochi, din sîni, din buze,
    dintre fire de păr întinse pe vioară.

DezlantuitaText

blank

corner
încetişor

    scoate-ţi mănuşiţele
    vreau să-ţi număr degetele,
    şi osişoarele în fiecare mînă
    toate două’ş’şapte din ele... două’ş’opt? unu-i crăpat?
    adică eşti asimetrică
    ca un nai ca o pansea ca un soare-n răsărit...
    da, unghiile tot. cinci? eşti sigură?
    da, eşti sigură. acum sînt sigur şi eu.
    dă jos şi pantofiorii
    vreau să număr şi degetele la picioare,
    nu poţi să ştii niciodată ce surpriză te aşteaptă într-un pantof...
    o, tot cinci. numai cinci. da, la un singur picior,
    ce-ai crezut? la al doilea ai patru. cum adică ce patru, degete.
    uite, numără şi tu, unu, doi...
    o, mă ierţi? am uitat de cel mare care ţi-l ţin în gură,
    da, ai dreptate, cinci. ai dreptate
    dacă aveai şase îţi luam două în gură,
    dacă şapte luam trei,
    mai multe cred că aveam o problemă
    trebuia să las mai mult de patru libere
    să înfrunte crivăţul şi urgiile vieţii şi celelalte năpastii ale naturii,
    nu, limba mea nu este o năpastie.
    nici dinţii. astea sînt unelte.
    da, unelte ale naturii
    care-ţi sculptează simţurile şi visurile şi uitările...
    dai jos şi pălăriuţa?
    nu, nu sînt Joe Cocker, eu prefer să o dai jos,
    aşa sînt eu, timid,
    şi să mă laşi să mă înec în lacul de mătase acoperit de nuferi
    şi invadat de papură, şi libelule...
    ...şi broaşte?...
    nu, nu îmi încerc eu norocul cu broaşte,
    mai pupi una şi aflu pe spinarea mea că povestea aia nu era poveste...
    pălăriuţa?
    să-ţi număr firele de păr, unul cîte unul
    şi tu să ghiceşti numărul
    şi de fiecare dată cînd greşeşti să-ţi fur un sărut
    şi de fiecare dată cînd ghiceşti să-mi dăruieşti unul...
    ...şi cînd tu greşeşti?
    asta n-ai să ştii... unu... o mie douăzeci şi patru...
    restul?
    restul firelor?
    restul de scos, de dat jos, de ieşit afară din...
    o să dureze o viaţă.
    ai ceva mai bun a face?

    nu am avut.
    am început cu restul.

DezlantuitaText

blank

corner
Răzbunare

    Mîna
    albă,
    piciorul dezvelit
    buzele răvăşite,

    Te văd în împărăţia cearşafurilor boţite
    şi te dezvelesc mai departe
    să îţi văd albul,
    umbrele,
    petele roşii care încep să se răscoale
    cerîndu-mi răzbunare
    şi răvăşitul
    corpului
    întreg,

    Mă submit, mă răzbun,
    te zmulg din ghiara cearşafului
    şi îţi răvăşesc întreg corpul
    chemarea sîngelui mai asurzitoare ca potopul
    rugăciunea sînului mai covîrşitoare ca o mare de bivoli înnebuniţi,
    îţi cuceresc foamea
    îţi ofer floarea
    apoi
    te privesc cum îmi adormi pe piept,
    neîndrăznind nici să respir
    nici să îţi părăsesc
    împărăţia
    coapselor.

DezlantuitaText

blank

corner
Ca-n Poveşti

    Dacă-ţi fur un sărut
    Sub o creangă de nuc
    Unde meşterul cuc
    Obosit şi tăcut
    Îşi zbîrleşte-o sprînceană
    Cînd te chem Co Sîn Zeană...
    mă ierţi?

    Dacă port al tău sîn
    Pe o palmă în foc
    Prin păgîn busuioc,
    Şi-ntr-o mare de fîn
    Arunc pielea ta dalbă
    Ca Zăpada de Albă...
    mă ierţi?

    Dacă-ţi semîn prin dinţi
    A mea buză şi cînt
    Şi-ţi ofer ca veşmînt
    Doar cearşafuri fierbinţi
    Să te-mbrace, mireasă,
    O, Cenuşă şi Reasă...
    mă ierţi?

DezlantuitaText

blank

corner
Desene

    Aici?
    Aici.

    Ţi-ai aruncat sandalele aiurea
    şi te-ai întins pe spate,
    o pată de soare, albă,
    pierdută într-o mlaştină de un verde mîngîitor,
    iarba înghiţindu-te cu o lăcomie avidă, avară.
    Ţi-am tras fusta mai jos, spre genunchi.

    De ce?
    Ca să pot să mă concentrez.
    Mincinos.
    Mi-am dat jos şi eu pantofii, ciorapii,
    i-am pus unul lîngă altul
    pe urmă am zmuls sandalele tale din gura furnicilor... cred că eşti dulce...
    ştiu...
    şi le-am pus lîngă pantofi.
    Ţi-am tras şi un fir de păr...
    au!...
    şi l-am tîrîit pe jos sperînd ca furnicile să aibe deajuns a face cu el
    şi să ne lase în pace.

    M-am aşezat lîngă piciorul tău
    am ridicat călcîiul şi l-am privit îngîndurat.
    La ce te uiţi, la călcîi sau sub fustă?
    Ai tras-o o leacă mai sus,
    am tras-o o leacă mai jos.
    Mincinos.
    Nu am răspuns,
    nu avea nici un rost să mă cert cu o fiinţă aşa de necredincioasă,
    îmi venea să te gîdil dar arta mă chema cu un vino-ncoace irezistibil.

    Am scos pixul şi am făcut două puncte pe călcîi.
    Nu prea mergea,
    am apăsat o leacă, am frecat la stînga, la dreapta, a cam reuşit.
    Pe urmă am făcut o curbă lungă dedesubt.
    Un smiley?
    Cum ai ştiut?
    Frumos?
    Da.
    Ca mine?
    Mai frumos.
    Neîncrederea ta nu avea limită,
    ai tras călcîiul înspre faţă, să vezi.
    Fusta aia mă înnebunea,
    m-am roşit ca o roşie.
    Ai dreptate.
    Slavă domnului, ai lăsat iar piciorul jos,
    am tras şi fusta mai jos, era să o rup...
    mincinosule...
    am ridicat călcîiul şi am început să desenez cîrlionţi în jurul punctelor,
    eram frustrat,
    ai simţit.
    O problemă?
    Da, nu este loc deajuns să creez ceva mai impunător
    am nevoie de o pînză mai mare,
    ceva mai în linie cu aspiraţiile mele.
    Şi?

    Şi înainte să am timp să zic şi şi eu
    tivul s-a pornit în sus şi nu şi-a oprit aventura decît cînd a poposit pe la talie...
    deajuns de mare?...
    şi am roşit ca trei roşii.
    Ar trebui să fie... pătrată,
    am reuşit să înghit şi sughiţ şi răsuflu şi vorbesc împreună,
    privind triunghiul alb ce mi se oferea artei şi necesităţii.
    Sau eu tremuram
    sau tremurau munţii în depărtare.
    Eşti ceva un rasist al formelor?
    Nu puteam admite aşa ceva absurd, mai ales că adevărat dar în sens... invers.
    Am făcut un punct. Albastru. Pe urmă încă un punct. Tot albastru.
    Cum nu prea reuşea, la fel ca chestia cu călcîiul,
    am apăsat o leacă, am frecat la stînga, la dreapta,
    am auzit un sunet ciudat, ca şi cum vorbeai o altă limbă.
    Ce-ai zis? am întrebat în română.
    mmmmm... mi-ai răspuns în internaţională,
    lăsîndu-mă perplex şi ameţit.
    M-am dat bătut, am renunţat la linia curbă şi am plecat mai sus,
    oprindu-mă la ombilic, am început să desenez un cerc în jurul lui.
    Te-ai întors la română,
    Nu l-ai teminat.
    Pe cine?
    Pe smiley.
    Nu pot.
    De ce?
    Nu pot să desenez peste tufişuri.
    Ţi-a sărit abdomenul de parcă erai gata să explodezi în hohote,
    ai avut milă, că nu ai făcut-o?
    Şi acum, ce desenezi în jurul buricului?
    Un ciclop. Ăsta-i ochiul.
    Ce fel de ciclop, are şi o gură?
    Un ciclop bărbos. Da, gura e mai jos.

    Too late! cum o zic ăia pe engleză. Prea tîrziu!
    Mi-am dat seama de gafă
    abia cînd cristalul hohotelor tale a ridicat un nor de fluturi din adîncul ierbii
    a atras în jurul nostru şaisprezece iepuri care au început să ne ronţăie pantofii
    şi să-mi facă ochi dulci (or fi ei... ele?)
    şi pînă şi soarele care era deja juma de drum în spatele pinului
    a renunţat la o oră de somn şi s-a ridicat înapoi de după pin
    să vadă de ce e vorba.
    Trandafirii morţi au înviat,
    izvoarele seci s-au umplut,
    coame de cai încîlcite s-au împletit cu panglici...
    am amuţit.

    Ai tăcut.
    Zîmbetul ţi-a rămas pe gură.
    Fusta a dispărut.
    Bluza a dispărut.
    Gemenii de bumbac au dispărut.
    Triunghiul a dispărut.
    Fluturii, iepurii, soarele, trandafirii, izvoarele, caii... au dispărut.
    Ai rămas. O pată de foc. Femeie.

    Acum?
    Acum.

    Am roşit, ca cinci roşii tăiate sferturi între felii de telemea.

    Acum?
    Acum!

    Am luat pixul în mînă,
    l-ai zmuls, l-ai rupt, l-ai aruncat...
    acum... a ajuns timpul
    să mă desenezi
    cu pielea...

    Răsuflarea ţi s-a aprins,
    m-a învelit,
    m-a covîrşit, m-a copleşit, m-a cotropit,
    braţele ni s-au încîlcit, cu buzele, picioarele, degetele,
    fîşii de piele ţesute în fîşii de piele
    fărîmături de dinţi amestecate cu fărîmături de dinţi
    vorbe cu şoapte cu murmure
    am pătruns, ne-am pătruns unul în altul cu altul prin altul peste altul
    pămîntul s-a deschis sub sfîşietoarea pară
    un urlet, o spaimă, o fericire,
    şi covoare de stele au început să umple căscătura
    să ne învelească,
    covîrşească, copleşească, cotropească.

    Linişte. Desenul terminat.
    Zîmbeşti? nu am întrebat.
    Zîmbesc, nu ai răspuns.
    Ultimul fluture din lume ţi s-a aşezat la colţul gurii,
    există oare o desăvîrşire mai supremă,
    mai glorioasă?

    Fericire.

DezlantuitaText

blank

corner
Înspre Zori

    Ca talazuri mînioase sub un soare în aramă
    Zvîrcolindu-se, turbate, prin a norilor năframă,
    Ca o mlaştină bătută sub potop de nicovale
    De la ou de pitulice pînă-n drob de opt ocale,

    Printre şoapte tăinuite dup-a coastelor zăbrele
    Peticite cu coşmare sub a liniştii perdele,
    Printre strofe chinuite cu a vorbii neputinţe
    Să sădească în deserturi a iubirii năzuinţe,

    Împletite cu ghirlande de ciulin şi săricică
    Pe saltele decorate cu dantele de urzică,
    Împletite cu tulpine, ce în blestemul neştirii
    Au păstrat un aspru ghimpe şi pierdut au trandafirii,

    Aplecate sub povara unor gînduri aiurite
    Tulbure ca visuri moarte sub a soarelui cuţite,
    Aplecate, coroiate ca o salcie consoartă
    Care-şi caută iubitul într-un ciob de sticlă spartă,

    Peste solzul ars de sare pe cea coadă de balaur
    Mort sub lancea otrăvită cu nectar amar de laur,
    Peste pana-nsîngerată a pegasului sălbatic
    Mort sub mintea afumată a arcaşului zînatic,

    dorul,
    o, fetiţo, dorul
    care duce-n sud cocorul,
    care duce marea-n soare
    şi pe soare-l duce-n floare,
    un stejar trage din ghindă
    şi privirea din oglindă,
    dorul,
    o, fetiţo, dorul,
    dor de mîna-ţi şi piciorul,
    dor de codru-adînc şi verde
    cel ce-n ochiul tău se pierde,
    dor de mlădieri feline,
    dor de tine, dor de tine.

DezlantuitaText

blank

corner
lumi

    roagă-mă,
    să-ţi scriu legende
    pentru-a verii lungi calende,
    să te port în lumi sihastre
    unde spirite măiastre
    o să-ţi spele păru-n rouă
    ca să-l lege-n panglici, nouă,
    pielea o să-ţi spele-n lapte
    tras cu must de mere coapte,
    iar zefirul
    musafirul
    o să ţese-n juru-ţi firul
    pînă ce-mbrăcat-ai fii
    în pînzeturi străvezii
    şi pe pat de flori culese din cireşii adormiţi
    te-ai culca, cu libelule, şi cu iepuri istoviţi
    aşteptînd a mele şoapte
    să te legene prin noapte.

    roagă-mă,
    să-ţi scriu poveste
    cu ce-a fost şi poate este,
    să te port în lumi uitate
    unde-aşteaptă o cetate
    din a cărei dulce apă
    ai tăi cerberi se adapă,
    unde, cum a fost odată,
    şi pegaşii-n ea înoată
    lîngă tine,
    lîngă mine,
    printre nuferi o mulţime
    pîn’ ce dezbrăcat-ai fii
    din pînzeturi străvezii
    şi pe pat cules din frunze de trifoi cu patru foi
    te-oi purta, cu viorele, să-ţi acoper sînii goi
    iar cînd pleoapele ţi-or cade
    să îţi cînt de heliade.

    roagă-mă,
    să-ţi scriu scrisoare
    despre-a inimii chemare,
    să te port prin lumi cu soare,
    prin eterna-ncăierare
    între stihuri şi ardoare
    pîn’ ce-n foc un soare moare,
    lîng-a zîmbetului floare
    să-ţi ofer cireşe-amare
    bob de sare
    şi cîntare
    despre cuget şi răbdare,
    să-ţi ofer o îmbătare
    şi a pînzei deşirare
    cînd pe pat de fulgi albaştri îţi aprind în sîn dogoare
    şi a noastră carne arde cu a morţii-mbrăţişare,
    iar cînd moartea va dispare
    să suplic... a ta... iertare.

DezlantuitaText

blank

corner
Fără Sens

    Ca să-ţi leagăn între buze pete albe de zăpadă
    Şi pe vîrf de limbă rece a sărutului pomadă,
    Ca să-ţi leg de vîrf de deget un buchet de păpădie
    Cu petale ticluite în bluziţa-ţi străvezie,

    oare de ce mă urmăreşti?

    Frunze de trifoi, albastre, care mor pe-a ta cărare
    Cînd desculţă, lîngă ele, te petreci cu nepăsare,
    Vise îmbrăcate-n şoapte pe ghirlande de mătase
    Care-ncearcă a ta gură cu a mea în foc să coase.

    oare ce doreşti de la mine?

    Pe movila încălzită de a soarelui pudoare
    Unde zmeura aşterne ale sale dulci covoare,
    Între trestii istovite de-atît galben şi-atît baltă
    Şi-nsetate după verde şi-al tău roşu laolaltă.

    oare unde?

    Ciocîrlia duce-n soare zvon de-o fată, minunată,
    Şi cu farmecele tale pînă-n mare îl îmbată,
    Greierul şi libelula, fluturele şi bursucul,
    Toţi îmi cîntă al tău zîmbet, teiul şi salcîmul, nucul.

    oare cine ţi-a povestit?

    Cînd pe inimă se-abate un potop de iasomie
    Şi îneacă harul lumii într-un dor de veşnicie,
    Cînd închizi petala verde şi deschizi a ta visare
    La sărutul ce-ţi aşterne... poezii şi mărţisoare.

    oare cînd?

DezlantuitaText

blank

corner
iliteratură

    nu, nu gîndesc la tine.
    zîmbesc.
    nu gîndesc, zîmbesc,
    ce diferenţă o singură literă poate face.
    cum adică nu o singură,
    sigur că nu o singură, aproape o singură dar nu, nu trei,
    doar două, bine, maximu două şi jumătate.
    păi m şi n sînt aproape aceiaşi literă, cum nu,
    am văzut eu în trecut cum cineva scria zînbet, nu zîmbet, zînbet.
    nu, sigur că nu am văzut niciodată gîmduri
    dar da am văzut gîndac
    şi odată era scris gîmdac. aceiaşi idee, nu?
    gînsac? nu, asta-i altceva,
    gînsac ca gîndac asta-i o idioţie de copii,
    gînsac este masculinul de la femininul gîscă,
    asta o ştie pînă şi vecinul meu, este căsătorit cu una.
    nu, nu cu una gînsac, cu una gîscă. cu aripi. preferinţa lui,
    era singurul fel de a o salva de la abator. s-a făcut chiar o lege pentru el
    pe urmă s-a desfăcut, prea devenea populară. gîsca, nu legea.

    cred că zînbesc ar fi mai apropriat pentru actul de schimonosire
    cînd ridici colţurile gurii şi cobori colţurile ochilor
    şi cîteodată se ridică şi urechile. ar fi mai proape de rînjesc. şi de zînă.
    poate chiar zîndesc, de ce nu? mai bun pentru poezii, poeţi şi analfabeţi.
    analfabeţi, pentru că atunci nu ar trebui să ţină minte multe cuvinte,
    doar un cuvînt de bază şi pe urmă doar litera care îl transformă.
    atunci aş zice: “nu, nu gîndesc la tine, z la tine”,
    şi amîndoi am întelege că ar fi fost vorba de zîndesc,
    adică acel act de schimonosire care ţi l-am explicat mai înainte.
    şi schimonosire are deveni schimomosire, sau chiar schimosire
    sau poate momo? ar servi ca soluţie la problemele de mediu în care trăim
    cauzate de abuzul de cerneală şi făină.
    da, făină, ca găină dar făină, vezi ce lume minunată aş fi deschis?
    crezi că sîndesc ar fi şi mai apropriat?
    nu în legutură cu găina, cu gînditul.
    adică mă sîndesc la tine în loc de gîndesc, da, şi în loc de zîmbesc,
    bine, fie şi găină. subliminal apropiat.
    dacă zînă ar deveni sînă? depinde... găina mă mai preocupă.

    stai, cred că am o idee şi mai genială,
    de ce să mai scriem vocalele,
    de ce să nu facem ca în limbile semite - numai consoane
    şi vocalele lăsate la imaginaţie.
    nu contează că ei au imaginaţie levantină, ce,
    noi nu putem avea o imaginaţie latină? pînă şi sună aproape la fel.
    închipuie-ţi Scisoarea III a lui Eminescu scrisă în ăst mod revoluţionar...
    p stnc ngr ntrn vch cstl...
    nu, asta-i Bolintineanu, stai o leacă...
    ş c nr d rm ş c rptl d grndn,
    rznt-ntncnd-l, vn sgţ d prttndn...

    îţi închipui ce cadou ar fi asta omenirii şi mediului,
    am răpune foamea, durerile de dinţi, ţînţarii?...
    hei, stai, unde te duci,
    ce faci semne, poţi să faci semne fără vocale?
    o lume nouă! a brave new world!
    lm n! brv nw wrld!
    sculaţi, voi oropsiţi ai vieţii... de ce te scoli? eşti oropsită?
    sclţ, v rpsţ vţ... cum adică sclţ poate fi descifrat ca desculţi?
    şi ca viţel? păi lipseşte l, ce, eşti analfabetă? au!!!

    nu, nu gîndesc la tine,
    visez.
    lasă-mă în pace, ăla nu era eu, ăla era un parvenit literar,
    un zelos gelos, un comunist cocoşat,
    uită-l,
    ăsta îs eu,
    eu,
    eu, cel ce îţi zice t bsc... opa, zău... zău că nu intenţionat.
    nu, nici nasul ăsta lung nu-i al meu. cum adică, păi aia-i doar o poveste?

DezlantuitaText

blank

corner
Chitară

    Chitară.
    Vîrfuri de degete caută încet
    acorduri, strune,
    ating lemnul şi alunecă mai departe
    îţi ating piciorul...

    Îl tragi.
    Pe urmă îl apropii, nehotărîtă.
    Îl tragi.
    Te-ai hotărît?
    Degetele înapoi pe strune,
    ochii închişi.
    Ochii tăi, închişi?

    Te ridici, aud sunete nedesluşite
    şi simt cum chitara îmi este trasă încet dar rezolut din mîini...
    ce faci?...
    un sunet sec, ca o chitară care cade pe podea, un chicot
    înainte ca ceva să mi se aşeze pe genunchi
    ceva să mi se agaţe de gît
    ceva să mi se apese pe buze.
    Ce faci? încerc să folosesc iarăşi limitatul meu vocabular,
    neîndrăznind să deschid ochii. Mai ştiu eu, te-ai fi dezbrăcat...
    Mi-am scos pantofii, răspunzi.
    Şi chitara?

    Linişte. Poate nici nu mă interesează,
    simţind că mă înec în miresme crescute în inimi de petale rupte,
    în gust de piersici coapte, strivite între dinţii tăi şi ai mei,
    îţi simt căldura cum îmi arde găuri la genunchi
    şi un miros de fire de păr arse mi se ridică de la gene,
    noroc că am ochii închişi.
    Pentru ce chitara? Îţi dau degetele mele de la picior, îmi sufli în ureche
    înainte ca să pierd parte din ea în gura ta.

    Caut degetele piciorului, unde or fi?... scuză-mă, am căutat degetele... le găsesc,
    acolo unde trebuiau să fie nu unde pretinde-am eu că le caut,
    încerc să construiesc o melodie pe ele,
    degeaba,
    păi parcă ar fi fost făcute din carne.
    Încearcă aşa, îmi şopteşti, lăsîndu-mă încet pe spate.
    Simt ceva îmi pătrunde în gură,
    unul, două... carne?
    Cine a zis că nu se poate compune muzică pe carne
    cu zece strune înzestrate cu muşchi supli
    şi piele fină
    şi un sînge care începe să clocotească...
    al meu
    sau al tău?

    Pămîntul se învîrteşte cu mine cu tot sub tine,
    sau te învîrţi tu deasupra mea
    pînă ce degetele tale se opresc deasupra degetelor mele...
    hei, nici nu ţin minte să-mi fi scos pantofii...
    şi împreună sunăm ca strune rupte de chitară
    în orchestră cu talere boţite şi trompete călcate de o turmă de rinoceri.
    Rinoceri? Rinoceri cu un corn sau două? chicoteşti iar.
    Deschid ochii, să văd cine mă întreabă. Greşeală.
    Mare greşeală. MARE (am nevoie de litere mult mai mari) greşeală.
    Un codru lichid îmi invadă privirea,
    se scurge în mine, mă umplă, mă cotropeşte... mor!... încerc să strig
    dar tu ştii
    şi adaugi plămînii, sînii, inima... trăiesc!... încerc să strig iar, uşurat,
    dar cum pot eu să ştiu ce e moarte şi ce e viaţă
    cînd amîndouă
    se împletesc în îmbrăţişarea ta?

    *

    Cobori.
    Piciorul pătrunde în chitară cu un zgomot infernal,
    o gaură mare cît un picior şi jumătate... Opa! zîmbeşti, o leacă fîstîcită,
    ridici o coardă şi jumate din ea îţi rămîne în mînă.
    Ura! răspund eu, acum trebuie mai departe să-mi oferi coardele tale,
    şi te culc pe spate.
    Încep cu degetele de la picioare. Ştiu că am să termin cu gura.
    Dar drumul este lung şi plin de aventură,
    pînă la gură.

DezlantuitaText

blank

corner
Fermace

    dacă deschizi ochii...

    cu găinile grămadă
    (în coteţul din ogradă)
    am să-ţi cînt o serenadă
    şi-n cuvintele alese printre picături de lună
    care într-un alb de flutur cu albastrul se cunună
    am să-ţi leg roş de legendă cu a zîmbetelor strună.

    dacă arăţi dinţii...

    cu o vacă încălţată
    (e-o poveste cam ciudată)
    am să-ţi cînt o serenată
    trei măsuri de toamnă caldă din frunziş căzut cu seară,
    o măsură foc de vatră, zest de vis şi de vioară,
    şi-un buchet de viorele cu tulpini de lăcrămioară.

    dacă liberezi urechile...

    cu a boului răscoală
    (cică nu prea vrea la şcoală)
    am să-ţi cînt o serenală
    ca în melos de izvoare să îţi răvăşească firea
    şi în verdele-ţi sălbatic să răsadă strălucirea
    cînd în funde alb-albastre va să-ţi legene iubirea.

    dacă dezveleşti sînii, dacă dezveleşti sînii, dacă dezveleşti sînii... şi rămîn în viaţă...

    cu o oaie mătăsoasă
    (da, arată caraghioasă)
    am să-ţi cînt o serenasă
    am să te îmbrac în panglici trase-n flori de tei uscate,
    pulbere de zori furată din a soarelui cetate
    şi cuvinte-ntortocheate de prin basmele... uitate.

DezlantuitaText

blank

corner
Picnic, Treizeci Şi Şase

sau Same Time Next Year
sau Unelte

    Ai preferat să închizi ochii.
    Te-am dus eu,
    o mînă ţineam pe a ta,
    o mînă ţineam pătura.
    Am ajuns,
    am pus pătura pe jos.
    Te-ai întins pe ea fără să aştepţi invitaţie
    ţi-ai scos sandalele
    şi ai început să bîjbîi ca orbul primprejur cu piciorul.
    Ai nimerit, nu ştiu cum,
    degetul mare de la piciorul stîng
    şi cel de lîngă el
    s-au închis în jurul tulpinei şi au smuls romaniţa, cu rădăcină cu tot.
    Ţi-o ofer, mi-ai zis,
    intinzînd piciorul în direcţia unde îmi auzeai răsuflul.
    Răsuflam greu,
    ce mirare, cu piciorul tău ridicat,
    cu rochiţa ta subţire...
    Am refuzat. De ce?
    Prefer să o văd intre degetele tale, am răspuns. Ca o coroană.
    Ai zîmbit. De ce dracu nu deschideai ochii?
    M-am aşezat lîngă tine.
    Atinge-mă.
    M-am ridicat.

    Pleci?
    Da.
    De ce?
    E tîrziu.
    Tîrziu? E abia amiază.
    Soarele te îmbrăca într-o aureolă galbenă, sclipitoare, miraculoasă.
    E tîrziu. La optzeci şi opt de ani e tîrziu.
    Dacă-mi ziceai anul trecut...
    Atunci erai optzeci şi şapte.
    Da.
    Am şovăit.
    Eram mai tînăr. Uneltele erau mai noi.
    Plec.
    Aşteaptă.
    Plec, m-am obstinat.
    Ai deschis ochii.

    Zgripţuroaică, vrăjitoare, zînă, femeie...
    ai plănuit momentul ăsta din clipa în care m-ai zărit prima oară, cîţi ani acum?

    Un verde devastator ţi-a ţîşnit de sub pleoape,
    un şarpe cu gene de mătase
    şi solzi de alb de mireasă
    şi buze de roş de mac mestecat
    şi susur de izvor de munte trecut prin pană de corb
    mi s-a învîrtit pe la mijloc, mi-a înconjurat pieptul, a început să mă sufoce...
    Atinge-mă.

    Nu am putut să mă aşed.
    Coloana mea vertebrală deodată nuia de salcie
    muşchii mei deodată capabili să sucească o potcoavă,
    am căzut.

    Ce au să zică nepoţii?
    Ai mei sau ai tăi?
    Ai cucului.
    Cuc? Nedumerire. O leacă de rumeneală în obraji, o leacă de brumă în ochi.
    Da, nepoţii cucului,
    aceia care stau acum pe creangă
    şi ne privesc curioşi, nerăbdători.
    Pariez că pariază, ai zîmbit, ai rîs, mi-ai vîrît un cuţit ştirb în inimă şi l-ai întors.
    Şi cine crezi că o să cîştige?
    Toţi.
    Toţi?
    Da, toţi. Au să înveţe o lecţie.
    Ce lecţie?
    O lecţie în viaţă. Se cheamă dragoste.
    Mi-ai dus piciorul după gît şi ai început să mă tragi jos,
    cu încetul,
    şi nici nu ştiai încă despre nuiaua de salcie.

    Cred că nepoţii cucului sau mirat chiar mai mult ca mine.
    Erau ca noi nouţe.
    Uneltele.

DezlantuitaText

blank

corner
Picnic, Care?

    Mergeam unul lîngă celălalt.
    Tu numărai paşii.
    Eu număram paşii.
    Degetele ţi s-au furişat între ale mele,
    menghina s-a strîns.
    Tu numărai paşi, fără greşeală,
    eu număram stele
    dar mereu trebuia să încept număratul la unu
    cînd îmi răpeai un sărut.
    Ne-am oprit.

    Am pus hainele mele dedesubt
    să nu te iriteze iarba,
    ai pus hainele tale deasupra
    să nu mă ude roua.
    Nu mai aveai paşi să numeri,
    eu mai număram stele, în ochii tăi.
    Şi cînd muşchii ţi-au impietrit
    ochii ţi s-au strîns
    unghiile mi-au gustat sîngele...
    mi-ai dăruit fiara, fiorii, fiorosul cîntec care curge din plămîn în plămîn...

    Am pornit înapoi.
    Degetele încleştate.
    Sînii tăi.
    Ce-i cu sînii mei?
    Mi-au lăsat găuri în piept.
    Ai rîs. Ai trecut o mînă în jurul taliei mele
    înfingînd-o adînc în buzunarul pantalonului din spate
    ai strîns o bucată de carne şi nu i-ai mai dat drumul.
    Am un răspuns potrivit, dar nu ţi-l dau.

    Am ajuns, unde nu voiam să ajungem.
    Degetele refuzau să se despartă.
    Cerem ajutor?
    Da, cuiva cu un topor.
    Eşti poet, rimezi.
    Nu, sînt om, îndrăgostit.
    Refuzam să ne despărţim.
    S-au despărţit.
    Ne-am despărţit.
    Am lăsat o jumătate de inimă cu tine,
    şi încă o jumătate.
    Atunci, eşti mort.
    Mort? De-abia încep să trăiesc.

DezlantuitaText

blank

corner
Fermace, Doi

    uite-o scroafă
    ş-o carafă,
    poate-ţi dau şi o garoafă...

    Dă-mi cuvinte-nseninate care vindecă uitarea,
    Curcubeu prin fir de geană, cînd mă podideşte sarea,
    O corabie cu visuri pîn-ce marea-n cer se pierde
    Şi-am să-ţi dau sîn de fecioară, alb, ca miez de nucă verde.

    o cămilă?
    îi gentilă
    doar că muşcă fără milă...

    Soare într-un pumn sălbatic să aprindă lumînare
    Printre licurici albaştri zumzăind în felinare,
    Pete palide de lună să îmi spele faţa-n şoaptă
    Şi-am să-ţi duc un sîn la gură, dulce, ca o dudă coaptă.

    secera? ciocanul?
    cranul,
    gîsca sau ditai curcanul?...

    Panglici împletite-n coamă şi o panglică în coadă
    Pentru mînzul cel zburdalnic din a norilor paradă,
    Doină-n nai şi vers în fluier, nestemate pe drumeaguri
    Şi-am să-ţi port sîn şi cireaşă peste-a pieptului meleaguri.

    şapte roate?
    sac în spate?
    cruda veveriţă, poate?...

    Seamănă prin frunze moarte vis de crin şi iasomie
    Şi doboar-a mea tristeţe cu talazuri herghelie,
    Lasă porumbei sălbatici să aprind-a mea privire
    Şi-am să-ţi las sîn şi văpaie, şi pe urmă... amintire.

DezlantuitaText

blank

corner
Săiastră

    O negură cade pe-a norilor ceară
    Cînd luna se-mbracă în straie de seară
    Şi-n lume coboară pe-a razelor scară,
    O noapte i-a dat-o celesta zeire,
    O singură noapte în corp de fecioară
    Să-i fiarbă în piept muritoare iubire
    Şi după a omului dulce beţie
    În cer să se-ntoarcă pe-a vieţii vecie.

    De ani şi milenii a pus rugăminte
    Cu-a cerului crai şi al nopţii părinte
    Să afle ce-i focul ascuns în cuvinte
    Şi-acum, în sfîrşit, prea măreţele rude
    I-au dat învoire... O ceaţă fierbinte
    Ticsită cu patimi şi vise zălude
    Se-aprinde în vine bătrîne de-o oră
    Şi arde... o, caznă, cu moartea suroră.

    *

    Mă uit năucit înspre geam, numai stele,
    Dar unde-o fi luna?... păcatele mele
    În ochiul ei blînd cu argint să le spele
    Cînd vise năroade prin minte năvală
    Răzbesc peste ochi înspre degete grele
    Şi-aştern cu a inimii roşii cerneală
    Dementele-mi rîvne şiroaie, puhoaie
    De aprigă lavă şi foc vîlvătaie.

    Aud ciocănit uşurel, prin fereastră
    Pătrunde o palidă rază albastră...
    Ce eşti tu... stafie sau dulce săiastră
    Prin sticlă că intri, că zbori ca o boare
    O pană îmi furi şi cu mînă măiastră
    Turnată în fire de albă ninsoare
    Aşterni floricele prin vorbele-mi scrise
    Şi-mi scrii întrebări peste pleoape închise?

    Stafie? Săiastră? Sau poate... femeie
    Cu bucla de aur şi suflul de zeie,
    Cu gura jăratec şi ochiul scînteie
    De unde venit-ai?... te-aşezi pe-a mea poală
    Îmi rupi bucăţele a mele condeie,
    În corpul meu veşted sădeşti o răscoală
    Îmi dai fericirea, îmi dai paradisul,
    Cu zori... te topeşti, şi se spulberă visul.

    *

    O viaţă... Trăită în singură noapte
    Prin dulci mîngăieri anrobate cu şoapte
    Şi crini înrudiţi cu a sînului lapte,
    O viaţă, în patima nopţii trăită,
    În buza tăiată şi-n coapsele coapte,
    Şi-n zorii zănatici pe veci risipită
    Cînd dă ciocîrlia cu cîntu-i în soare
    Şi viaţa se stinge, şi patima moare.

    Atîrnă de ceruri pierduta lucernă
    Cu piatră la sîn şi cu pleoapă în bernă,
    Lăsat a la mine, pe umeda pernă
    O pată în verde de ochi de copilă,
    O cheie l-a inimii sale poternă,
    O strofă, cioplită în roş de argilă...
    Mi-ai dat fericirea, mi-ai dat paradisul,
    În viaţă şi-n moarte... de-a pururea visul.

DezlantuitaText

blank

corner
Cîntece

    Cîntece
    pierdute,
    între buclele tale.
    Acolo
    unde degetele mele
    nu au pătruns încă
    să le găsească.

    Cîntece,
    găsite
    între tăcerile tale.
    Acolo
    unde îmi petrec zilele nenumărate
    cu mîna pe şoldul tău
    nenumărînd cuvintele negăsite
    pentru a-ţi nu povesti
    frumuseţea neuitată
    şi dansul.

    Cîntece.
    Cîte mai zac, acolo,
    nu ştiu unde
    în vioare, în acordeoane,
    în săruturi neîndrăznite, pierdute?
    Cîte au să zacă pe veci pe veci pe veci,
    cîte au să tacă pe veci pe veci pe veci
    odată cu vocea mea,
    şi totuşi
    le vei ştii pe toate.
    Le ştii. Pe toate.
    Mîna, pe inimă. Le ştii. Pe toate.

DezlantuitaText

blank

corner
Einstein

sau Teoria Relativităţii

    Dacă nu te aveam pe tine, ce aş fi avut?

    Soare de cu dimineaţă,
    armăsari cu coamă creaţă,
    mal de mare tras în perle
    şi un codru-n cînt de mierle,
    flori din munte pînă-n stele
    numai crini şi viorele,
    doine-n seară
    rouă-n vară
    şapte coarde la vioară,
    viaţă basm, iar a mea soarte
    tinereţe fără moarte.

    Dacă nu te aveam pe tine, ce aş fi avut?

    Nimic.

DezlantuitaText

blank

corner
Anotimpuri Alese

    Cu-al primăverii prim apel
    Am să mă pierd pe cîmp, rebel,
    Ca-n pumn de rouă să-ţi aduc
    Unicul, primul ghiocel.

    Al verii cald cuptor şi chin
    Să-l storc cu strugur alb şi fin
    Ca setea să îţi răcoresc
    Cu bulgări de zăpadă-n vin.

    Cînd toamna cade la pămînt
    Cu frunza moartă-n ochiu-i frînt
    Am să-ţi aduc privighetori
    Cu guraliv, zburdalnic cînt.

    Pe-al iernii pas prin munţi pustii
    Am să sădesc pasteluri mii
    Şi dacă goală te găsesc
    Am să te-mbrac în fluturi vii.

    Şi-apoi, cînd timpul moare-n flori
    Şi soarele se culcă-n zori
    Un ultim vis am să mai port...
    Un codru-n ochi, şi-n corp fiori.

    Un anotimp în plus?
    Care?
    ai întrebat,
    alergînd după o libelulă albastră.
    V-aţi aşezat amîndouă pe iarbă,
    tu lîngă plop
    ea pe degetul tău mare de la piciorul drept.

    Al tău, am răspuns.
    Nu m-ai auzit,
    sărind iar în picioare
    şi lăsînd libelula să te fugărească.
    Copilă. Femeie. Zînă.

DezlantuitaText

blank

corner
Pe?

    pe care
    cărare

    ţi se plimbă picioarele desculţe?
    prin nisip fin şi umed
    lăsînd urme noroioase pe călcîi şi între degete...
    cine ţi le spală cu o limbă rătăcită,
    cine ţi le usucă cu o adiere, un răsuflu care îţi arde pielea
    şi îţi plesneşte lacul de pe unghii
    şi transformă boabe uitate de nisip în boabe de sticlă?

    pe unde
    pătrunde

    ziua în ochii adumbriţi de somn?
    prin gene subţiri, străvezii
    lipite cu resturi de lacrimă şi de mascara şi de cremă de noapte...
    cine ţi le spală cu picături de rouă
    picurînd din vîrfuri de degete îngheţate prin petale timpurii
    şi ţi le piaptănă cu alte gene, astea trezite de mult
    atîrnate de pleoape care te-au înghiţit cu lăcomie o noapte întreagă?

    pe ce
    pajişte

    tragi armăsarul de coamă?
    prin pături de pansele catifelate
    agăţate de crăpături în copite şi de încîlcituri în cosiţe...
    cine ţi le descîlceşte între dinţi
    şi le mestecă cu liliacul şi cu iasomia şi cu trandafirul
    şi cu săruturile pierdute de tine pe drum
    ca să-ţi decante parfum străveziu pe sub ie, între sîni?

    pe cine,
    pe mine

    tai cu tăişul unui zîmbet tras pe cute?
    prin gînduri născute odată cu primul tău surăs
    şi pierdute prin vasta, eterna împărăţie a neuitării cu al doilea...
    cine te vede cu ochiul închis
    te simte în inima ierbii şi a sîmburelui şi a dimineţii
    te aude in zborul rîndunicii
    şi te alintă cu boarea aripilor de fluture care ţi le desenează între pernă şi obraz?

DezlantuitaText

blank

corner
Momente

    Aş vrea
    să fiu pămînt,
    arat, proaspăt,
    să mă lupt victorious cu melci războinici
    şi fluturi năpraznici
    pentru a cuceri piciorul tău desculţ,
    eu
    să-l acoper pînă la gleznă, pînă la genunchi,
    aşteptînd ca călcîiul să-mi sfărîme bulgării
    şi degetele să-mi macine grunjii
    înainte ca să te culci pe mine
    mestecînd sămînţe de grîu amare, încolţite,
    şi miez de nuci.

    Aş vrea
    să fiu apă de iaz,
    caldă, limpede,
    cu degete de stuf si insule de nufăr
    şi muzică de broaşte mînioase
    că ţi-am cucerit întreg corpul,
    că te-am învelit cu mine şi am pătruns în tine
    eu
    cel care te poartă pe palme umede din mal în mal
    şi convinge peştii să se lase bătuţi de tine
    în timp ce desenez în urma-ţi
    amintiri trecătoare
    fermecătoare
    ca goliciunea ta.

    Aş vrea
    să fiu om,
    să mă lupt victorios cu melcii şi fluturii şi broaştele
    să-ţi cuceresc piciorul
    să te port pe palme...
    Eu...
    Aş vrea să fiu om
    să pot...
    să te uit.

DezlantuitaText

blank

corner
copulatio

    ...şi cînd alunec în tine

    ca o săgeată prin unt uitat la soare
    ca o trombă de apă în inima deşertului la amiază
    ca pleoapa peste ochi

    nu văd stele, îmi zici
    ce vezi? te întreb
    fluturi, îmi zici

    şi te simt sărind în vîrf de picioare desculţe
    zburdalnică, nebună, dezlănţuită ca o copilă sălbatică
    şi cu un rîs în cioburi de cristal începi să înoţi într-o mare de catifea
    cu ochiul-păunului şi tigrul-de-jersey şi coada-rîndunicii
    ridici mîinile la o parte
    începi să-ţi deschizi aripile

    îmi pierd virginitatea în tine
    zîmbetul îţi trece prin geamăt în zîmbet
    şi simt cum începi să te topeşti sub mine
    mîinile pline de fluturi...

DezlantuitaText

blank

corner
Momente În Doi Timpi, Unu

    Cînd piatra încinsă alunecă-n mare
    Şi duce cu ea blestemata-ţi pudoare,
    Şi trage şi şnurul ce-ţi leagă în spate
    A pieptului roşii şi dulci nestemate
    Iar pînza ce-ţi şade pe şolduri călare
    Se mistuie-n geamăt de rai şi sudoare,

    Cînd, mort, mă retrag printre coapse arate,
    În gură petale de foc măcinate
    Cu suc de caise şi bulgări de sare,
    În pumn rămăşiţe de-a pielii chemare,
    În inimă vine uscate, crăpate
    Şi-n suflet momente pierdute, uitate.

DezlantuitaText

blank

corner
Momente În Doi Timpi, Doi

    Din a crinului tulpină
    Am să-ţi ţes o rogojină
    Împletită cu secară
    Şi cu iz de lăcrămioară,
    Cu grăunte de lumină
    Îngheţate în răşină,

    Deluşorul tras în ceară
    Care sfîrcu-ţi înconjoară
    Ca o marmură divină
    Unde soarele se-nchină,
    Am să trag prin foc şi pară
    Şi prin strune de vioară.

DezlantuitaText

blank

corner
Momente În Doi Timpi, Trei

    Am sărit, trezit din vise într-o tainică poiană
    Sub un ropot de cireşe din a nourilor vană,
    Roşu-negru în pîraie îmi curgea prin păr şi piele
    Cu seminţe mîntuite din plesnitele mărgele,
    Între stropi, cu gura-n ceruri alerga o cosînzeană
    Ea, mai dulce ca cireaşa, o zeiţă, o icoană,

    O, a zorilor fiică, mîndră zînă între iele
    Cu a tale săltăreţe măgurele, mărgărele,
    De n-ar fi cireşe-n ploaie... “...Ce-ai fi vrut să fie, mană?
    Sau gutui în cap să-ţi cadă?...”
    Şi a rîsului coroană
    I-a împodobit privirea cu privighetori şi stele
    Înainte să se scurgă printre degetele mele.

DezlantuitaText

blank

corner
Momente În Doi Timpi, Patru

    Un gînd ce-ntr-un colţ de hîrtie se frînge
    Aştearnă prin noapte cuvinte nătînge
    Şi scuipă cu foc sub o scoarţă uscată
    Ce zace, cu floare de tei măcinată,
    Scîntei răsădeşte prin marea de sînge
    Ş-ascultă sirena ce-n inimă plînge,

    Cuvîntul se-nfiripă-n viaţă furată,
    O sete, o foame ca marea turbată...
    Un răcnet... o şoaptă... o linişte-l strînge
    Şi-n pete albastre povestea i-înfrînge,
    Încet se cojeşte cerneala crăpată
    S-a dus ce n-a fost... şi n-a fi niciodată.

DezlantuitaText

blank

corner
Momente În Doi Timpi, Ultimul

    Şi dac-o zi nu mai găseşti
    Ce-a fost odată ca-n poveşti,
    Şi te tocmeşti, dar în zadar
    Cu biata flamă-n felinar
    Cînd între vise te opreşti
    Şi după licurici cerşeşti,

    Închide ochii-o clipă, iar,
    Înfinge mîna-n buzunar
    Şi unde nu mai sînt sau eşti
    Prin fire de cuvînt cereşti
    Ai să găseşti pierdutul dar,
    Un vers, uitat în chilimbar.

DezlantuitaText

blank

corner
Luminiţe

    Luminiţe.

    Luminiţe? Sau poate felinare,
    sau fluturi fosforescenţi
    pătaţi cu fluturi fosforescenţi pătaţi cu fluturi fosforescenţi
    pătaţi cu fluturi vii adormiţi în coroane de flori
    la margină de băltoacă cu stuf şi nuferi
    şi stele căzătoare fîşîind o moarte sublimă
    sub apă...

    Sau poate doar reflecţii
    de vise.

    Clipeşti, şi luminiţele dispar pentru o eternitate
    şi aproape că izbucnesc în hohote
    pînă ce pleoapele ţi se ridică iar
    şi luminiţele mă invadă
    din nou.
    Cine ţi le-a pus acolo? întreb
    şi mă pierd în ochi trăgînd după mine o plasă de fluturi uriaşă
    tot încercînd să prind luminiţele jucăuşe
    dar reuşind doar să cad în băltoacă
    şi să cînt cu broaştele.

    Stai alungită pe spate,
    nasul măsurînd distanţa între iasomie şi liliac
    sînul ascuns adormit
    cel vizibil spintecînd văzduhul ca un iatagan oţelit, ca un turn de cetate,
    ca o albină adormită, învelită într-o petală de busuioc,
    pîntecul dezgolit chemînd viaţa.

    Îmi las vîrful degetelor pe vîrful nasului, undeva mai aproape de liliac,
    şi îl las să îţi taie buzele în două, bărbia, pieptul, pîntecul... ce faci? întrebi
    înnodînd cîteva raze de lună în jurul unuia din degetele mele
    şi trăgîndu-l în sus şi în jos ca o marionetă.
    Măsor viaţa, răspund,
    şi degetul trage razele de lună după el
    măsurîndu-ţi pîntecul în lung şi în lat şi în jos şi dimprejur
    pierzînd pe alocuri picăţele de lună
    dar şi picăţele de soare. De unde picăţele de soare? întrebi
    dar nu ştiu să răspund şi nu răspund.
    Şi? întrebi. Şi ce? întreb. Ai măsurat? Da. Şi?

    Mă ridic, mă îmbrac, plec. Nu am răspuns.

    Cuvinte nu există să descriu
    frumuseţea. A ta. În tine.
    Mă întorc doar o clipă înapoi
    şi văd cum luminiţele se prind a părăsi ochii
    şi încep să-ţi învelească tot corpul
    în lumină.

DezlantuitaText

blank

corner
Cocteil

    Am tăiat florile de salcîm mic,
    mic, mic, mic, mic, mic,
    am tăiat florile de tei mic,
    mic, mic, mic, mic, mic,
    am tăiat sîmburii de răsărită mic şi i-am adăugat la flori
    împreună cu vişine strivite, fără sîmburi,
    şi cu alcool pur, transparent, făcut din prune verzi şi mere stîlcite
    le-am amestecat pe toate
    le-am vărsat într-o sticlă
    am scuturat-o de cîteva ori şi am pus un dop pe deasupra
    sigilat
    cu ceară roşie şi degetul meu gros.

    Ce faci, un nou cocteil? ai întrebat.

    Am pisat în piuliţă un diamant de un sfert de carat
    pînă a devenit mai subţire ca praful, talc,
    l-am vărsat într-o sticlă
    am adăugat cîteva picături de mercur, un pahar de lichior de gutui
    şi am lăsat să cadă cîteva picături de plumb topit
    făşîind în forme enigmatice pînă la fundul sticlei
    unde a îmbrăţişat talcul de diamant
    şi împreună cu cîteva mărgele adăugate mai tîrziu
    a început să clocotească,
    m-am grăbit şi am pus dopul
    sigilat cu ceară roşie şi cu degetul meu.

    Cocteil? ai întrebat, nedumerită.

    Am cules cîţiva saci de cremene,
    le-am strivit pe o nicovală cu barosul
    şi am vărsat fărîmele într-o sticlă pe jumate plină cu vin de zmeură,
    am lăsat să cadă înăuntru şi barosul şi nicovala
    şi am mai îndesat o herghelie de cai murgi
    şi o jumate de codru fără vulpi dar cu veveriţe
    am pus dopul
    am sigilat-o cu ceară roşie şi degetul ars
    şi am pus-o lîngă celelalte două.

    Am pregătit o sticlă, a patra.
    Am rupt pagina cu plopii fără soţ, cea cu codru fără ploaie fără vînt
    şi pe urmă cea cu prea frumoasa fată din rude mari împărăteşti
    am rupt şi cîteva pagini din caietele mele
    le-am rupt pe toate împreună mai ferfeliţă ca polenul...
    Ce faci? ai întrebat, prinzîndu-mi braţul care se întindea în sus.
    Amintiri, am răspuns.
    Amintiri de ce? ai întrebat.
    Amintiri de cine, am răspuns.
    Pentru ce? ai întrebat.
    Pentru cine, am răspuns,
    şi cu imensă gingăşie ţi-am descleştat degetele
    lăsîndu-mi braţul să-şi continue drumul în sus.
    L-am vîrît în soare pînă la cot
    şi i-am cuprins inima...

DezlantuitaText

blank

corner
Magică Italia

    Închid ochii, să te văd.
    Deschid ochii, să te văd.
    Clipesc mai des, mai rar,
    îi strîng, îi holbez, îi încrucişez şi descrucişez,
    îi ascund sub ochelari, sub bucăţi de plumb... să te văd.
    Te văd.

    Te văd,
    cum hrăneşti cu seminţe un piccione într-o mînă
    şi o sută de piccioni în cealaltă
    că aproape că cazi în genunchi sub atîta greutate
    şi desfătare
    îndoită în faţă de Basilica di San Marco
    şi mă săruţi
    acolo, unde n-am fost împreună
    niciodată,

    Te văd,
    pierdută în adîncul fotoliului de pluş
    în loja a treia la Scala di Milano
    şi safirul îţi sclipeşte între sîni
    la fel ca lacrima sub ochi
    cînd auzi cea una furtiva lagrima a lui Donizetti
    şi îmi strîngi mîna
    acolo, unde n-am fost împreună
    niciodată,

    Te văd,
    cum sari în Fontana Trevi
    şi te zbenguieşti ca o nebună
    culegînd pumni plini de monete de la fund
    ca să le împrăştii înapoi peste umărul stîng,
    fusta udă străvezie, bluza udă străvezie,
    te văd mai mult ca goală
    şi îmi zîmbeşti
    acolo, unde n-am fost împreună
    niciodată.

    Te văd.
    Cum hrăneşti găinile şi te ciupesc
    şi gîştele te fugăresc
    cum încerci să cînţi pe-a asurzitelea după radio
    înainte ca să sari în iaz să te bălăceşti
    între raţe, şi broaşte şi stuf
    şi tot ce văd este Basilica di San Marco
    şi Scala di Milano
    şi Fontana Trevi
    acolo, unde mă duci
    în fiecare zi. Şi noapte.

    *

    Magie? m-ai întrebat odată.
    Realitate, ţi-am răspuns, ca niciodată.

DezlantuitaText

blank

corner
Capodoperă

    Aş vrea să scriu cea mai frumoasă poezie scrisă vreodată,
    o capodoperă.
    Aş vrea.

    Nici nu încerc,
    mă dau bătut de la început.
    Poezie mai frumoasă ca tine
    nici nu se poate scrie.

DezlantuitaText

blank

corner
Pe lîngă plopii fără soţ, decenii după...

    versuri împletite în farmecul inegalabil al lui Eminescu...


    Pe lîngă plopii fără soţ
    Mai trec cu pas mărunt
    Mă cunoşteau vecinii toţi –
    Eu, cel pierdut, cărunt,
    Prin curtea care dă în dos
    Adesea am trecut,
    Toţi mă ştiau băiat frumos,
    Tu nu m-ai cunoscut.

    La geamul tău ce strălucea
    Cîntam cu poezii
    O lume toată-nţelegea
    Iar cînd, fără să ştii
    La floarea ta în zi de Mai
    Privii atît de des
    Tu te-ntorceai, şi tu plecai,
    Tu nu m-ai înţeles.

    De cîte ori am aşteptat
    Un zîmbet ca să pierzi,
    O zi din viaţă să-mi fi dat
    Prin cînt de frunze verzi,
    Prin linişte de-a verii seri
    O şoaptă de răspuns
    O zi, un azi, un mîine, ieri,
    O zi mi-era de-ajuns.

    O oră să fi fost amici,
    De mînă să te ţin
    S-ascult de glasul gurii mici
    Şi dulcele ei vin,
    Prin iarba dată-n busuioc
    Să ne iubim cu dor,
    Prin grîul incolţit cu foc
    O oră, şi să mor.

    Dîndu-mi din ochiul tău senin
    O lacrimă şi-un vis,
    În calea timpilor ce vin
    Un colţ de paradis,
    Din faţa palidă-n bujori
    O rază dinadins
    Mă crezi că între şapte sori
    O stea s-ar fi aprins.

    Ai fi trăit în veci de veci
    În amintiri şi chin,
    Cu ale tale braţe reci
    Ş-al meu nefast destin
    Te-aş fi cîntat prin versuri mii
    Şi rînduri de vieţi,
    În ode lungi şi-n arte vii
    Înmărmureai măreţ.

    Un chip de-a pururi adorat
    Ca stelele ce curg,
    Acele zîne ce străbat
    Prin macii de amurg,
    Ca flori găsite-n pat de rai
    Cum nu mai au perechi
    Decît în basme fără grai
    Din timpurile vechi.

    Căci te iubeam cu ochi păgîni
    Pătaţi cu foc şi dor
    Ce mi-i lăsară din bătrîni
    Cei care-n viaţa lor
    M-au învăţat prin trai amar
    Şi plini de suferinţi
    Să dau iubire doar, un dar,
    Părinţii din părinţi.

    Azi nici măcar îmi pare rău
    Îţi zic, dar nu mă crezi,
    Că cu tristeţe capul tău
    Mă caută-n livezi,
    Cînd zic cu glasul dureros
    Că trec cu mult mai rar
    Ce chin, cînd capul tău frumos
    Se-ntoarce în zadar.

    Căci azi le semeni tuturor
    Îmi vine să îţi zic
    Şi te privesc nepăsător
    Cum că ai fi nimic,
    Ca toate-n felu-ţi femeiesc
    La umblet şi la port
    Dar tot nu pot să te privesc
    C-un rece ochi de mort.

    Tu trebuia să te cuprinzi,
    Şi dragostea să-mi bei
    Şi noaptea candelă s-aprinzi
    Prin valuri de scîntei
    Să-ntrebi cu gura într-a mea
    De acel farmec sfînt,
    Să laşi a corpului mlădea
    Iubirii pe pământ.

DezlantuitaText

blank

corner
Febră

    M-am căţărat pe catarg,
    îţi mai vedeam năframa în vîrf de deget
    pe urmă în vîrf de băţ
    pe urmă în vîrf de prăjină,
    m-am căţărat mai sus, mai sus, după scări, peste cîrlige,
    m-am ridicat în vîrful degetelor aproape să mă prăbuşesc pe punte
    un talaz mă mai ridica o leacă şi mai sus,
    năframa mai flutura...

    Ai dispărut,
    burta obeză a orizontului a tăiat linia vederii,
    linia vieţii,
    au rămas numai pescăruşi.
    Şi amintiri.

    Unde eşti, deasupra mea?
    De-aş ştii aş turti pămîntul între palme,
    l-aş sfredeli cu mîinile, aş goli mările, m-aş războii cu curcanii
    numai să-ţi privesc sub fuste
    şi să-ţi prind glezna
    să te fac să cazi şi să-ţi văd ochiul,
    să-ţi muşc gura
    să te despoi de cele lumeşti şi să te înveşmînt de cele ale firii
    înainte de a te înveşmînta de cele ale cărnii,
    şi ale viselor.

    Une eşti, dedesubtul meu?
    De-aş ştii aş aduce toamna să îngălbenească iarba
    şi iarna să îngheţe marea
    şi primăvara să îmbrace gheaţa cu fluturi
    şi vara să ţie soarele la mijloc de cer
    pînă că crapă vulcanii şi pămîntul şi fundul oceanelor
    numai să-ţi destram bluza
    şi să-ţi tai bumbacul
    şi să-ţi scot cuiele din pantofi şi scaii din păr şi strugurii din valea sînilor
    înainte de a te hrăni cu ai mei
    şi a-ţi descîlci cosiţele.

    Unde eşti?
    Febra îmi mănîncă pielea, judecata,
    mă înec în butoaie de sudoare
    şi bulgări de sare îmi cad în urmă şi scînteiază
    ca licurici morţi în propriul lor jăratic alb
    amestecat cu fulgi de zăpadă şi cioburi de caleidoscop zdrobit...
    şşş... mi se pare că aud
    prin negura cîrpei umede care îmi mîngîie fruntea,
    aşchii... poate degete?... presărînd picături de răcoare pe obraz
    şi praf de flori uscate de tei peste buze... halucinezi...
    dar ce pot degete să ştie
    decît ceea ce le spun eu cu scînteia licuricilor mei, morţi?...

    Te văd îmbrăcată în zale de pînză pătate cu miez de cireşe strivite,
    Pe geana ta lungă fărîme de aur culese prin fire de fîn împletite,
    Pantoful cel stîng stă pierdut în căpiţă, cercelul cel drept şi-a urechii dulceaţă
    Îmi cad între buze şi-mi cîntă în şoaptă secretul ce-ascunde a ta rumeneaţă.

    Zîmbeşti, te ridici, ţii un nasture-n mînă, în cealaltă mînă o floare stîlcită,
    Îmi tragi peste pleoape mătasea încinsă şi-mi laşi între buze miros de cordită,
    Piciorul tău mic îmi încheie cămaşa cînd treci peste mine şi coama îţi scuturi
    Şi cad mărgăretele-n ropot de vară cu freamăt de valuri şi susur de fluturi.

    Îmi dai doar o clipă şi-mi tremură ochiul plecînd dela gleznă în sus, mai departe
    Prin albe privelişti şi aprige umbre şi cea tinereţe de basm fără moarte,
    Dispari... trasă-n munţi de puhoiul sălbatic din mari pelicani duşi de mici rîndunele
    Dar laşi înapoi al tău zîmbet, cercelul, pantoful pierdut şi un licăr de stele.

    Ceva...
    te rog,
    mi se pare că aud o voce trasă prin inel, o gură de nai, o buză înflorită,
    dacă îţi mai dau degete subţiri
    şi picături de răcoare
    şi praf de flori uscate de tei...
    îmi promiţi...

    Tac. Te aud? Nu ştiu. Te înţeleg? Nu ştiu.
    Număr butoaiele de sudoare şi cîntăresc bulgării de sare
    şi mi se pare că îţi zic sau îţi răspund sau întreb despre ce promisiune vorbeşti
    tot încercînd să găsesc cai verzi în papură sau noduri pe pereţi
    sau ce-o mai fi că caut pe drumul întortocheat al neştiinţei...
    ...halucinaţii? îmi pare că termini ce-ar fi fost promisiunea
    sau poate ziceai hacilunaţii, nu, poate că haciunalaţii, ce mai cuvint ar fi haciunalaţii,
    o, poate haciumalaţii, ciuma, ce ciumă, ce laţii, ce porcărie?...
    cînd,
    deodată,
    puhoiul de pelicani şi rîndunele te aduce înapoi
    şi încep să îţi cînt
    cuvinte...

    Cu foamete strîngem în pumni ce-ar fi straie şi pîrîie aţele-n jale şi spaimă,
    Se-mparte vulcanul şi-al vieţii balaur răcneşte în rana ce-i duce-a sa faimă
    Cînd sînii turbaţi între sîni se fărîmă şi dinţi între dinţi ciot de limbi devorează
    Iar bezna dispare în vîlva de carne ce-aprinde-a sa noapte în iad de amiază.

DezlantuitaText

blank

corner
Vioară

    Te desenez
    cu coarde de vioară, rupte,

    Fărîm cu un baros the şapte ocale lemnul lăcuit
    pînă ce devine surcele, pe urmă aşchii
    şi le împrăştii în jurul ochilor tăi,
    peste sprîncene,
    pe buze,
    le atîrn de urechi
    ca cercei,
    în jurul degetelor ca unghii, ca inele, ca inel,

    Culeg notele pierdute
    cele care nu mai vor fi vreodată produse pe coardele astea,
    pe lemnul acum fărîmat
    şi ţi le presar între degete,
    sub sîni,
    peste coapse,
    muzica pierdută înviind un moment
    înainte a se stinge
    pe vecie,

    Rup arcuşul în două,
    trec o jumătate printre coardele care îţi desenează inima,
    o jumătate
    printre coastele care o împrejmuiesc
    pe a mea.

DezlantuitaText

blank

corner
Zile Trecute

    Te ridici în miazăziuă să tragi soarele-nspre seară
    Şi pe urmele-ţi pătate cu argint păunii zboară,
    Norii ce-ţi îmbracă coapsa şi se schimbă-n vijelie
    Părăsesc a mea peniţă şi adorm pe-a mea hîrtie.

    Te opreşti in miezdeziuă, pe-al tău armăsar călare
    Şi-l adapi cu-ntreaga turmă la ovăz cu fulgi de soare,
    Cozi de zmeu legate-n noduri curg din coapsă pînă-n gleznă
    Împletite cu cuvinte, cu cerneală, dor şi beznă.

    Te cobori în miazănoapte ca s-atîrni pe colţ de lună
    O visare înstelată cu o patimă nebună,
    Laşi zefirul între coapse să te legene-n ispită
    Cînd citeşti a mele şoapte din hîrtia rîncezită.

DezlantuitaText

blank

corner
văz

    dacă te caut în ocne pătrate
    săpate de-a curmezişul în piatră albastră
    sub un munte bătut în zăpadă
    ...te găsesc
    dacă găsesc muntele.

    dacă te caut în pietriş spart de rîu
    pierdut de un val de cormorani înnebuniţi de foame
    pe mal de iaz uscat
    ...te găsesc
    dacă găsesc iazul.

    dacă te caut în trunchi de brad ars
    trăsnit şi de fulger şi de mînă de om
    căzut la gură de peşteră umplută cu frunziş de stejar şi licurici roşii
    ...te găsesc
    dacă găsesc peştera.

    te găsesc. unde oi fi.
    unde oi fi, eşti.
    deschid doar ochii. închid doar ochii.
    te văd.

DezlantuitaText

blank

corner
Eu

    Cînd îţi porţi între albine
    Mînă şi picior,
    Într-o mare de regine
    Eşti regină lor,

    Cînd din cer comete plouă
    Ca să-ţi cadă-n sîn
    Şi te-mbracă-n iz de rouă,
    Eşti a lor stăpîn,

    Cînd te duci la mal de mare
    Şi întîi zîmbeşti
    Se usucă-n al tău soare
    Cînd te dezveleşti,

    Cînd te culci printre lalele
    Şi duci ochii-n nori
    Eşti o zînă între stele
    Şi-o mireasă-n zori...

    Şi tu?
    Eu?
    Adică...

    Cînd mă pierd în miez de noapte între mînă şi picior,
    Cînd mă-mbat cu alb de lapte la al sînului izvor,
    Cînd şi corpul tău dispare dacă-n zîmbet mă orbeşti
    Iar din ochiul tău văpaie arde-n astrele cereşti?

    O, regină,
    O, stăpînă,
    O, mireasă,
    O, tu, zînă,
    Eu
    poet nătîng
    plîng.

DezlantuitaText

blank

corner
Triptic Temporal

    sau Tempus Fugit


    zilele curg,
    orele se termină, minutele...
    rămîn doar clipe
    numărate, nedefinite,

    şi clipa de rînd trage pleoapa în jos
    şi minutele devin ore, zile,
    degete se încleştează cu degete
    buze se încleştează cu buze
    corp cu corp
    şi tocmai cînd lupta avea să devie război
    şi geamătul cîntec
    şi bobul de sînge... floare,

    clipa, sinucigaşă, amară la nedefiniţie, decide să se răzbune
    şi trage pleoapa în sus
    şi nu rămîne
    nici colb.

    *

    o clipă mai puţin.
    vectorul determinist al sfîrşitului
    sfîrşit fără început,
    paradox.

    floare fără mugur
    cerneală fără peniţă
    rimă fără poezie
    tragicul amurg fără falnicii zori.
    dragoste fără îndrăgostiţi.

    pleopa se ridică
    fără a coborî.

    *

    adînc
    ca oglinda.

    nesfîrşită, încerci să atingi nesfîrşitul
    vîri degetul, pumnul,
    şi găseşti sticla spartă,
    milimetrul pînă la argint,
    tăietură.

    pleoapa coboară
    găsesc oglinda, o fur
    o duc cu mine
    acolo unde pleoapa nu se mai ridică
    şi mă războiesc cu cîntecul, cu floarea
    cu amintiri nesfîrşite
    îngheţate în foc năpraznic,
    şi ochi verzi.

DezlantuitaText

blank

corner
Linişte

    Întinde
    degetele,
    lasă-le să picure picături de ulei de trandafir
    în palma mea
    şi am să-ţi umezesc tălpile
    şi călcîii, gleznele,
    am să umplu urmele-ţi în nisip
    şi urmele-ţi în mare
    şi urmele unde ai călcat în soare
    lăsînd sămînţă de dihanii înaripate
    şi limbi zvăpăiate de fosfor.

    Şi pe urmă?
    Ai să-mi umezeşti genunchii,
    şi pe urmă coapsele
    şi sînii, buzele?

    Şi pe urmă?

    Pe urmă
    am să-ţi învelesc tălpile în coceni măcinaţi cu perle albastre
    şi călcîii în ştiuleţi fărîmaţi cu smaralde brute
    şi gleznele în pănuşi zdrobite cu sîmburi de cireaşă şi diamante galbene,
    Şi am să te acoper cu un cearşaf alb
    brodat
    cu aţă răsucită din mătase de porumb cu rădăcină de răsărită şi frunză de salcie,
    Şi am să te las.

    Pînă ce am să umplu nisipul cu tăcerea
    şi marea cu pacea
    şi soarele încolţit între dihaniile lui înaripate şi limbile lui zvăpăiate
    cu liniştea
    ta.

DezlantuitaText

blank

corner
Vizită de Vară

    “Vino,” mi-ai zis.
    Îţi promit vară în toamnă.”
    Mi-ai zis ziua, ora, locul. Am venit.
    Am luat avionul şi am venit.
    Cum de ştiai exact pînă şi ora cînd vara avea să fie? m-am mirat,
    dar aşa o invitaţie nu se discută, se execută. Am executat. Am venit.
    Am luat avionul şi am venit.
    Da, ştiu, am zis-o o dată,
    o zic de două ori, ca să mă conving că s-a întîmplat.
    Aş zice şi de trei ori.
    Am luat avionul şi am venit.

    Am cîntat tot drumul în gura mare “...du-m-acasă măi tramvai...”,
    vecinii mei de zbor au refuzat să fie aşezaţi lîngă mine
    pesemne cîntam fals, sau credeau că e molipsitor,
    au preferat să steie pe genunchi la alţii
    chiar pînă la aterizare, inclusiv
    (am aflat mai tîrziu că unul s-a însurat şi unul s-a măritat cu cei ce-i ţineau,
    da, unul şi unul, bărbaţi amîndoi).

    Am ajuns.
    Am ajuns cu o oră înainte, aşa cum se cuvine.
    Nu puteam să risc hazardul unui accident, unui război, unui asteroid,
    mi-am luat o margină de securitate,
    o oră mi s-a părut apropriat.
    Ai ajuns cu cinci minute mai tîrziu, aşa cum se cuvine.
    Cred că ştiai mai bine ca mine situaţia cu accidentele,
    cu războaiele şi asteroizii.
    Sau poate nu îţi era aşa de important cum îmi era mie? Nu cred,
    altfel nu îmi dădeai ziua, ora, locul. Şi zîmbetul.
    Mi-ai zîmbit, şi dacă nu începea vara tot vară era.
    Dar a început. La ora dată.

    Ştiam, şi am acceptat fără să întreb sau să încerc să schimb situaţia.
    Ai rămas la un metru distanţă, în dreapta mea,
    “Mergem?” “Mergem.” Am mers.
    În mîna stîngă ţineam florile,
    nu ţi le-am dat, nu puteam la un metru depărtare,
    trebuia să ţi le arunc şi nu voiam,
    nu erau legate. “Mergem?”
    Am mers.
    “Povesteşte-mi.”

    Ţi-am povestit.
    Toate nimicurile, toate importanturile, toate ştirile de la bursă.
    Nu gîndurile.
    Dacă îţi povesteam gîndurile, trebuia pe urmă să îţi povestec şi visurile
    şi la un metru distanţă nu puteai să mă pălmuieşti. Sau să mă săruţi.
    Aşa că am preferat să nu ajung la visuri prin gînduri,
    nu am vrut să te ambarasez într-o decizie.
    Am teminat cu bursa şi am trecut la geologie. Ai început să rîzi,
    şi cînd ai terminat să rîzi
    erai la jumătate de metru de mine.
    Cred că rezistam deajuns de bine amîndoi. La gravitaţie, vreau să zic.
    “Vrei florile?”
    Am trecut buchetul în mîna dreaptă şi ţi l-am întins.
    L-ai luat, nu mi-ai atins degetele, ai reuşit fără
    dar o floare ţi-a căzut
    şi înainte ca să pot să o ridic a coborît pe ea un pescăruş
    şi a furat-o, fugărit de alţii.
    “Crezi că e îndrăgostit şi el?” te-am întrebat,
    fără să fac atenţie la ce ziceam.
    “Şi el?”
    Am roşit, şi am trecut repede la alegerile în Mozambic.
    Cred că erau numai vreo douăzeci de centimetri rămaşi.
    Am încercat să îi micşorez, am tras o leacă la dreapta, ai tras la dreapta şi tu,
    am tras la stînga,
    ai tras la stînga şi tu. Am terminat şi cu Mozambicul.
    Umărul tău stîng mi-a atins braţul drept, mai sus de cot.

    Noroc că ora de vară nu era încă terminată.
    Mi-am dat jos haina, am rămas în t-shirt.
    Ţi-ai dat jos puloverul, ai rămas în bluză fără mîneci.
    Umărul tău stîng mi-a atins braţul drept,
    mai sus de cot.
    Piele de piele. Carne de carne. Arsătură, ei şi?
    Degetele ţi sau strecurat între ale mele,
    arsătură, pîrjol, coroziune, muşchiul piatră, inima incendiu...
    “Şi el?” ai repetat, accentul pe “Şi”.
    Ţi-am tras o margaretă din buchet şi am început să-i smulg petalele,
    “...da, nu, da, nu...da.” Am rămas la “da.” Parcă se putea altfel.
    Vara s-a terminat. Mi-am pus haina. Ţi-ai tras puloverul.
    Mîneca mea dreaptă se tîrîia după noi, la fel ca mîneca ta stîngă.
    Mîinile lipite.
    Mă temeam să îţi dau drumul să nu se cojească pielea de pe palmă.
    “Te temi să nu se cojească pielea de pe palmă?” mi-ai ghicit gîndul.
    Dacă puteai să îmi ghiceşti gîndul, atunci puteai să îmi ghiceşti şi visul,
    mîna ta dreaptă era liberă. Nu m-ai pălmuit.
    Mi-ai strîns doar degetele mai tare.

    “S-a terminat vara.”
    M-am uitat la ceas. Da, ora era trecută.
    “Îmi dai voie?” Te-ai oprit.
    Te-ai întors înspre mine, mîna dreaptă mi-a luat degetele mîinii stîngi.
    Prizonier. Cine? Al cui?
    Ai ridicat ochii.
    Am coborît ochii.
    M-am îndoit înspre tine.

    Am luat avionul. Am plecat.
    Săracii, au să aibe cîţiva ani teribili,
    cu toate verile pe care le căram în piept
    nu a rămas înapoi acolo nimica,
    nici măcar cîteva minute.
    Sigur, dacă mă chemi iar
    am să le duc pe toate înapoi,
    cu condiţia că le pot restitui
    în acelaş fel.
    “Da,” am răspuns, aşezat în avion,
    numărînd miile de fluturi liberaţi.

    *

    Taromul m-a anunţat că refuză să mai plec cu ei,
    le-am cauzat prea multe pierderi
    avionul mai era în hangar şi ei mai erau ocupaţi cu fluturii.
    Ei şi?
    Ridică degetul mic şi vin cu un tren.
    Vin cu o maşină, vin cu o cămilă.
    Promite-mi iar un sărut verde
    şi ajung,
    fie şi cu o tricicletă.

DezlantuitaText

blank

corner
esc

    Am încercat să te farmec.
    Am încercat să te vrăjesc,
    să te răpesc, să te cîntăresc... în braţe.
    Nu am reuşit.

    Am încă un “esc”, ai zis, zîmbind.
    Ghicesc? am întrebat, zîmbind înapoi.
    Firesc, şi zîmbetul ţi-a devenit rîs.
    Ceresc? Îngeresc? Zeiesc?...
    Las’te opresc. Verb. Ştii.
    Sunt mii.
    Ştii.
    Ştiu.

    A rămas nezis, nescris.
    Poate,
    Poate că ar fi trebuit să îl zic?

DezlantuitaText

blank

corner
Lăcrămele, Lăcrămioare

    floarea.
    Lăcrămele, lăcrămioare,
    În parfumul ei sălbatic nici grăunte de pudoare
    N-are dulcea voastră floare.

    zîna.
    Rezemată stă de trunchi,
    Cînd în verde mă băieşte, pe rotundul ei genunchi
    Vă depun în alb mănunchi.

    îndrăgostitul.
    Îţi ofer iubire oarbă
    Înşirată cu mărgele pe argint furat din barbă
    De la zmei, şi fir de iarbă.

    dragostea.
    Ochi cu zîmbet se cunună,
    Greierul cu zor ciupeşte doine din orfana-i strună,
    Fulgeră în piept şi tună.

    sărutul.
    Marea se desparte-n două,
    Luna moare-n praf de stele şi cu nestemate plouă,
    Buze dulci şi suc de rouă.

    secretul.
    Zi-mi, eşti rudă cu păunul,
    Ţi-a dat pana pentru rimă? Nu, secretul este unul,
    Tu crăiasa, eu... nebunul.

DezlantuitaText

blank

corner
Memento Mori

    Cum vrei să mori?

    Cu mîna mea
    pe sînul tău,
    Cu degetul mare în limped părîu,
    Cu stele de sare
    topite în mare
    ş-adînci buzunare umplute cu grîu.

    Cum vrei să trăieşti?

    Cu mîna mea
    pe sînul tău,
    Cu gînduri hoinare în veşnic desfrîu,
    Cu flori de cicoare
    jertfite la soare
    şi visuri fugare în clonţ de hîrău.

    Cum vrei să te ţiu minte?

    Cu mîna mea
    pe sînul tău.
    Cu mîna mea
    pe sînul tău.
    Cu mîna mea
    pe sînul tău.
    Cu cîini fără zgardă şi cai fără frîu,
    Cu vişini amare,
    cu iz de turbare,
    cu piept în dogoare... şi-n cap nătărău.

DezlantuitaText

blank

corner
Gemene

    Clipeşti din ochi, şi tu şi ea,
    amîndouă,
    ca la înot sincron
    ca un balet aproape clasic,
    o dată încet, o dată repede, două ori repede, două repede una încet...
    mă întreb dacă ar fi Morse,
    dacă ai zice... nu? ba?
    poate da?
    poate un zîmbet şi-n el catifea?

    Degetul mare în gură,
    mare... ha... mai subţire ca degetul meu mic,
    mai subţire... nu, nu mai subţire, doar subţirel,
    la fel de subţirel ca o nuieluşă de liliac,
    da, şi tu,
    păi ai fi parcă altceva
    decît o fetiţă ceva mai mare
    călare
    cu părul în vînt şi cu sînul în floare?

    Adormiţi împreună,
    gemene, aproape că,
    într-un interval de o viaţă
    precedată de infinit şi urmată de infinit
    sunteţi
    gemene,
    şi cu toate că te văd numai pe tine
    vă acoper pe amîndouă
    cu cuvinte pline de ghicitori,
    cu flori,
    cu puf de miraje şi valuri de nori.

DezlantuitaText

blank

corner
Adio

    Deodată eu zic - te iubesc...
    O pată de lună pătrunde în tindă,
    Îmbracă cu lapte-al tău sîn fecioresc
    Pe urmă dispare în dos de oglindă.

    Te-ntreb, ezitant - mă auzi?...
    Aşezi pe genunchi un mănunchi de garoafe
    Şi-n cor de petale albastre ascunzi
    Cuvinte de-amor prin idei filozoafe.

    Dar eu tot cu-al meu - îmi e dor...
    Un colţ de rochiţă pluteşte în briză,
    Aminte mi-aduce de-un dulce lichior
    Uitat şi pierdut pe a vieţii banchiză.

    Încerc un penultim - aş vrea...
    Mă-neci într-un verde de codru, sălbatic,
    În alb de zăpadă şi-n roş de lalea
    Cu sînul în puf şi cu buza-n jăratic.

    Un ultim - e timp să... mă duc...
    Cu mîna strivită în pumnul tău mic
    Mi-e inima arsă şi capul năuc,
    În suflet magie, în visuri nimic.

DezlantuitaText

blank

corner
Începuturi

    Te caut,
    în buzunare adînci
    pline cu flori, cu amintiri,
    cu spini însîngeraţi şi degete sîngerînde,
    cu harbujei dulci şi ţepe de albină şi genunchi dezgoliţi,
    amintiri, flori
    îngheţate în zăpadă
    trezite cu vîrfurile de degete
    zăpada în praf de aur
    florile în praf de argint
    amintirile în praf.

    Te simt,
    o răsuflare dublă
    care mă înveleşte peste şi sub vestminte
    o bătaie de inimă dublă
    care îmi cîntă ba vals ba rock ba doină,
    patru mîini
    care îmi ating urechea, vîrful de nas, sprînceana, gura
    şi le sărut pe toate patru, opt, douăzeci şi nouă, cîte sunt,
    cît mai pot să număr
    să respir
    să cînt.

    Te uit, pe veci,
    numai ca să pot să te găsesc, să te descopăr din nou
    şi să cad iar
    într-o mare clocotind grăunţe de farmec, muguri de dragoste, fulgi de sărut,
    numai ca să pot să te uit pe veci din nou
    ca să pot să te găsesc... să te uit... să te găsesc... mă repet, zici?...
    nici nu mi-am dat seama,
    poeţii niciodată nu repetă vorbele
    fiecare e un început, un sfîrşit
    şi între ele
    o viaţă.

DezlantuitaText

blank

corner
Privighetoare

    Prin fiere-n rugin-am găsit un tezaur
    O cuşcă ţintită în cuie de aur,
    O cheie legată cu fir de mătase
    Cu funde-mpletite de şase ori şase,
    Iar după zăbrele, pe pat de ninsoare,
    Prin frunze albastre uitate de soare
    pe veci adormită
    o privighetoare.

    Pe veci? Nu-i posibil, nu văd a sa rană,
    Nu văd decît cîntec în calda sa pană,
    În corpul său fraged ca miezul de pîine
    Un mugur aşteaptă lumina de mîine,
    Sub pleoapa sa neagră ca miezul de noapte
    Nu văd decît verdele merelor coapte
    şi codrii pierduţi
    între vise şi şoapte.

    Întinde aripa, fiinţă divină,
    Deschide-al tău cioc şi în el ocarină,
    Dezlănţuie-n inimă focul de vară
    Şi roşul de mac prin uscată secară,
    Despride micuţa ta gheară de pîntec
    Şi lasă miracol născut prin descîntec
    să poarte-a ta floare
    în viaţă de cîntec.

    O, fost-ai odată o zînă, crăiasă,
    Frumoasă ca ziua în văl de mireasă,
    Întorc acum cheia... O, tu curcubeu,
    Zeiţă, icoană-n al meu himeneu,
    Deschide-ţi aripile, zboară-ntre stele
    Îmbrac-a ta inimă-n foc de lalele,
    cu luna, cu roua,
    cu visele mele.

DezlantuitaText

blank

corner
Cărarea

    Cărarea mă duce prin sombre tufişuri,
    A toamnei secrete şi-a ei povestire,
    În spate o traistă cu mii mărunţişuri
    De primă şi vară şi caldă iubire
    şi-a vieţii fetişuri.

    Piciorul meu stîng trage fragedă rană,
    Piciorul meu drept poart-a lui bătătură,
    În capu-mi prihană, idee profană,
    În stînga-mi cerneală de lacrimă pură,
    În dreapta mea pană.

    S-au stins pe-al meu drum cele trei anotimpuri,
    Pierdută-mi stă umbra sub lung mărăcine,
    Mă-mpiedic ca orbul pe cîmp de clocimpuri
    Şi sîngele-ncepe să fiarbă în mine
    în dese răstimpuri.

    Pătrund în poiana de pură albeaţă
    Cînd sîngele fiert izbucneşte prin piele
    Şi-ncepe să semene maci peste gheaţă
    Cu mici picături de cerneală şi stele
    şi-a sa rumeneaţă.

    O voce începe să-nscrie-n hîrtie
    Pierdutele zile şi vrăjile moarte,
    Cuvintele-alese din versuri o mie
    Ce bat în aramă o veştedă soarte
    şi floarea-i tîrzie.

    Omătul cu-ncetul se-ntinde, cuprinde,
    Cerneala mă-neacă, cuvîntul mă pierde,
    În ochiul tău floarea să crească pretinde
    Dar tot adevăru-i în flacăra verde
    ce visu-mi aprinde.

DezlantuitaText

blank

corner
Vizita

    Te-ai războit cu jeanşii timp de două ore,
    pe urmă, după ce ai reuşit sa pătrunzi în ei
    alte două ore cu fermoarul
    refuzînd să recunoşti că burta îţi vinea între dinţi
    şi figura de fetiţă de şaptesprezece ani nu ţi se mai potrivea,
    cel puţin temporar pînă ce... pînă...
    un zîmbet ţi-a decorat gura,
    mîna lunecînd deasupra rotunjimii pîntecului
    şi, dîndu-te bătută,
    te-ai extras cu chiu cu vai dintre pînzele înguste
    şi ţi-ai trecut peste cap o rochie largă
    mai potrivită,
    tot o leacă cam strîmtă, dar...
    te-ai admirat în oglindă şi din profil şi din faţă
    ţi-ai suflat un sărut
    şi ai hotărît că tot mai arătai ca o fetiţă de şaptesprezece ani,
    niscai cu o dublă... personalitate
    şi rîsul care ţi-a explodat înapoi din oglindă ţi-a plăcut aşa de mult
    că ţi-ai mai suflat un sărut, ca să fie cu soţ cică.

    Te-ai apropiat de geam
    păşind ca o raţă legănată,
    şi ai încercat să te apleci peste pervaz să vezi ce-i gălăgia aia jos
    dar cu o burtă aşa de mare între tine şi ţintă...
    te-ai dat iar bătută.
    Părea că este ziua să te dai bătută peste tot,
    char şi atunci cînd te-ai aşezat pe fotoliu şi ai încercat să tragi un picior sub tine
    apoi pe celălalt
    şi pînă la urmă ai lăsat efortul baltă
    cu picioarele rămase pe podea, crăcănate ca să lase loc de pîntec
    capul rezemat de speteaza fotoliului,
    ai închis ochii.

    Am tras celălalt fotoliu şi m-am aşezat în faţa ta,
    picioarele jos.
    Şi tu ai o problemă cu burta? ai întrebat.
    Cu burta?
    Da, ai şi tu o problemă cu o burtă pînă-n dinţi?
    M-am pipăit, nu de alta dar ca să fac sigur să nu ies mincinos.
    Nu, am o burtică, dar nu pînă în dinţi.
    Ai dinţi?
    Aaaaaaaaaaaaaaaa... am căscat o gură ca o poartă de biserică
    ca să poţi să găseşti singură răspunsul.
    Ai tras degetul înapoi, fără să ţi-l muşc...
    Da, ai o puzderie... ţi-ai rezemat iar capul de spetează... ...cum ai intrat?
    De ce?
    Uşa e închisă cu cheia.
    Este o gaură pentru cheie, nu?
    Răspunsul părea că îţi este acceptabil. Le-ai adus?
    Sigur că le-am adus. Cu ce încep?
    Cu ce vrei, numai fii sigur că sunt apropriate pentru urechi copilăreşti,
    şi înainte ca să întreb ce urechi copilăreşti
    ai făcut un semn înspre pîntece
    şi ai dus degetul la buze.
    Aha...

    Am început cu Alecsandri
    alergîng printre Doine şi Lăcrimioare,
    pe urmă am trecut prin comorile lui Eminescu
    timp de cîteva ore
    înainte să mă poticnesc la Coşbuc,
    citind acum de trei ori pe El Zorab...
    Încă o dată... m-ai implorat
    şi am început, pentru a patra oară,
    ştiind că pentru a patra oară am să termin cu lacrimi în ochi,
    şi tu la fel.
    Acum tu.
    Acum eu ce?
    Acum tu, ai insistat, aşteptînd să înţeleg
    şi eu mă făceam că nu şi tu ştiai că da şi eu mă făceam că nu
    fiindcă eu nu eram apropriat pentru urechi copilăreşti.
    Şi... ea?... am şuşotit, făcînd cu capul în direcţia rotunjimii burţii.
    Ai zîmbit.
    N-avea nici o grijă, ea nu înţelege, de aceia te rog.
    Şi tu?
    Ezitare.
    Eu înţeleg, de aceia te rog.

    Am dezlegat teancul de hîrtii,
    mi-am curăţat gîtul de cîteva ori, am ales o poezie la întîmplare
    şi am început să citesc.
    Să citesc?
    O ştiam pe de rost, le ştiam pe toate pe de rost,
    le-am scris pe toate cu pară în inimă
    şi cu văpaie în piept
    şi cu licuricii înconjurîndu-ţi goliciunea
    orbindu-mi albul ochilor în negru şi negrul ochilor în aminitiri netrăite.
    Respiraţia îţi era uşoară, calmă, regulară.
    M-am ridicat,
    ţi-am muşcat buza
    şi am apăsat mîna pe sîn,
    lăsînd în urmă o pată umedă, de lapte.
    Am adunat cărţile, hîrtiile,
    am plecat.

    Ai deschis ochii.
    Aş fi adormit, visat? te-ai întrebat, mirată,
    privind stingheră fotoliul gol din faţa ta
    şi cu un effort rezolut te-ai ridicat
    şi ai pus mîna pe perna de fotoliu,
    căldura începînd imediat să ţi se absoarbă în degete, palmă.
    Da, pesemne că mîţa, ai rîs, şovăielnică,
    ştiind că nu aveai nici o mîţă.
    Nici măcar de pluş.

DezlantuitaText

blank

corner
Iarnă

    Dă-mi mănuşa ta dreaptă,
    am să pun în ea mîna mea stîngă.
    Nu, lasă-ţi mîna dreaptă înăuntru, nu o scoate.

    Dă-mi mănuşa ta stîngă,
    am să pun în ea mîna mea dreaptă.
    Nu, lasă-ţi mîna stîngă înăuntru, nu o scoate.

    Ştiu, nu pot să te îmbrăţişez aşa,
    pot doar să te las să te sprijini de mine,
    capul tău pe umărul meu... alege tu care,
    mîinile de-a lungul corpului
    pîntecele tău visează prin nasturi încheiaţi
    pîntecele meu visează de nasturi descheiaţi,
    dormi.

    Deschide ochii.
    Dacă vezi doar paşi în zăpadă care duc înspre tine
    înseamnă că am fost acolo, eu.
    Dacă vezi doar viorele crescute în paşi în zăpadă care duc înspre tine
    înseamnă că am fost acolo, eu.
    Dacă vezi doar cenuşă căzută pe viorele crescute în paşi în zăpadă care duc înspre tine
    înseamnă că am fost acolo. Eu.

DezlantuitaText

blank

corner
Picături de Ploaie

    Număr picături de ploaie,
    am ajuns la douăzeci şi patru,
    primul reper,
    pe urmă la douăzeci şi şapte. Al doilea reper.
    Douăzeci şi şapte. Milioane.
    Sunt pe drum spre al treilea reper,
    mă întreb ce număr ar fi?
    Douăzeci şi opt? Treizeci şi doi?
    Treizeci şi cinci miliarde?
    Infinit? te aud fără să te aud.

    Infinit? Ce este infinit? te întreb fără să te întreb.
    Depinde, la fiecare este altul, îmi răspunzi fără să îmi răspunzi.
    Depinde care este numărul la care te opreşti,
    fiecare are alt număr, alt infinit.

    Crezi că viitorul meu reper este la infinit,
    fie infinitul ce ar fi, chiar şi blestemat?
    Nu te aud. Nu fiindcă nu te aud ci fiindcă nu te aud fără să te aud.
    Mai număr cîteva, cîte?
    Mi se strică vederea, mi se strică dinţii, mi se strică număratul şi tot număr,
    m-oi fi apropia de infinit? mă întreb fără să te întreb.
    Depinde, îmi răspunzi fără să te întreb,
    dinţii tăi nu stricaţi ca ai mei într-un zîmbet încolţit cu o promisiune sălbatică
    de muşcat, scheunat, cîntat
    care nu va fi ţinută niciodată.
    Depinde de ce?
    De promisiunea pe care tu o ţii.
    Promisiunea mea?
    Da.
    Care?
    Să nu uiţi ce ţi-am promis.
    Ce mi-ai promis şi nu vei ţine?
    Da.
    Iarăşi zîmbetul, şi carnea a început să-mi sîngere
    acolo unde colţii trebuiau să sfîşie cîntece de dragoste
    şi poezii de înainte de infinit.

    Număr. Picături de ploaie,
    picături de zăpadă, picături de floare.
    Încerc să ajung mai repede la infinit
    acolo unde poate că nu te găsesc. Poate că da.
    Trişezi, ciupeşti la cîntar, te-am auzit iar fără să te aud
    şi zîmbetul acela pe care nu-l vedeam în tot albul lui sălbatic
    s-a transformat în rîs
    şi dinţii au rămas agăţaţi
    acolo, de unde i-am tras înspre dinţii mei
    ca să pătrundă prin buze lacome de mînie
    pînă ce gură şi limbă şi dinţi şi buze
    au devenit cioburi de carne arsă şi mîngîieri de mătase,
    Numeri şi fluturii mei? m-ai întrebat.
    Amprente dentare pline cu venin afrodiziac îmi picură în sînge
    cărîndu-mă prin cărări dumnezeieşti
    cu îngere, zeiţe, zîne, tu... tu, o, tu miraculoasă imperfecţie
    în astă lume perfectă în urîţenia ei împlinită...

    Am luat-o de la început,
    privind cum fluturii ţi se ridică de pe sîni
    şi se aruncă în cratere aprinse de vulcan
    ca să uite că drumul înapoi e pierdut.
    Nici un drum nu e pierdut,
    nici cel înapoi,
    mi-ai zis fără să-mi zici,
    fără să precizezi dacă despre fluturi sau despre picături sau despre mine
    fără să deschizi ochii,
    poate ca să nu ghicesc? Să ghicesc ce?

    Număr picături de timp.
    Îmi dă flexibilitatea să număr cît şi cînd vreau,
    poate infinitul este aproape, poate este infinit după infinit
    poate infinitul depinde de mine.
    Poate te aud şi te aud.
    Poat te văd şi te văd, poate îmi răspunzi şi îmi răspunzi.
    Poate te ating. Şi te ating.

DezlantuitaText

blank

corner
Împătimire

    Spune-mi,
    care-i împătimirea-ţi pentru mine?
    Ia-mă! Abuză-mă! Răpune-mă!
    Taie-mi părul cu firavele-ţi degete,
    năpădeşte-mi urechile cu ispititoarele-ţi cîntece,
    spală micii-ţi sîni înăuntrul ochilor mei
    şi cel ce a răpus leul
    şi cel ce a doborît ciclopul
    şi cel ce a învins goliatul
    îşi va renunţa dumnezeul
    ca să-ţi lingă curată o talpă încrustată cu cioburile de sticlă
    adunate pe cărările vieţii,
    ca să-ţi coroneze o frunte încreţită de liniile întrebărilor nescrise
    cu coroană de mireasă împletită cu struguri verzi, pădureţi
    si boboci de ghiocei nedeschişi, neprihăniţi,
    ca să-ţi coase, să-ţi înfăşure o inimă brăzdată
    de tăişul celei peniţe făurită în furnalele lui Hefaistos
    cu aţă deşirată din melodie urzită în eolica poezie cîntată de Psappha
    şi pomadă mestecată din ghimpe de trandafir sălbatic şi cenuşă de cerneală.

DezlantuitaText

blank

corner
Fair Trade

    Te-ai culcat după munte,
    mi-ai terminat ziua.

    Aştept dimineaţa.

    Îmi trec timpul alungit pe spate,
    mă simt ridicol cu paiul în gură
    tot numărînd stele.
    Pînă ce răsari iar am doar cîteva catraliarde de numărat
    şi am ajuns deja la două sute cincizeci şi şase,
    singura problemă e că mereu pierd capătul
    cînd aţipesc şi mă scol la un cer nou...
    uite... sunt acum la două sute nouăzeci şi doi, un nou record,
    victorios, mîndru,
    şi aţipesc iar.

    Simt o căldură pe faţă...
    răsari?
    Ai terminat stelele? mă întrebi, nesigură
    pesemne că de număratul meu depinde răsăritul tău..
    Da stelele, şi iarba, şi nisipul...
    mint fără ruşine
    în timp ce căldura ta începe să-mi pătrundă pe piele
    prin nasturi care ai descheiat
    şi cei care nu ai reuşit să-i deschei
    i-ai tăiat
    şi cei care nu ai reuşit să-i tai
    i-ai rupt
    şi cei care nu ai reuşit să-i rupi
    i-ai muşcat
    şi la urmă, mulţumită,
    te-ai încovrigat pe pieptul meu,
    era rîndul tău să dormi.

    Răcoare de soare pe piept vîlvătaie,
    nimenea nu o să mă creadă, gîndesc
    în timp ce tu îmi dai sînul
    şi eu îţi dau visul.

DezlantuitaText

blank

corner
Paralaxă

    Zi-mi, cum mă vezi?

    *

    Cum the văd?
    Adică ca fetiţă?
    Adică
    cu cosiţele-mpletite
    şi cu coatele julite?

    Te văd alergînd după albina aceia
    care ţi s-a aşezat pe pîinea cu dulceaţă şi ţi-a furat o fărîmătură
    noroc ca nu ai prins-o,
    Te văd alergînd după bondarul galben-negru
    care ţi-a gîdilit năsucul scurt şi te-a făcut să strănuţi de trei ori
    noroc că nu l-ai prins,
    Te văd alergînd după viespea ceia cu mijlocul de, bine, viespe
    şi cu ţeapa de, bine, viespe
    noroc ca nu ai prins-o chiar dacă ai dat prin urzici şi nu ai plîns.
    şi noroc că nu erau şi şerpi sau scorpioni pe acolo
    că tot îi fugăreai şi, mai ştii,
    mai îi prindeai.

    Văd gîsca fioroasă care te-a fugărit ea pe tine pînă ai căzut în iaz
    şi ea tot înota în jurul tău şi tu aproape că te înecai,
    Văd căţeluşul fioros care nu te-a fugărit pe tine
    ci aripa de pasăre prăjită care ţineai în degete murdare de grăsime
    şi nu s-a dat bătut pînă nu ţi-a rupt tivul rochiţei
    şi a adormit învelit în el,
    Văd fluturul fioros care ţi-a atacat aceiaşi rochiţă înflorită, acuma şi ruptă
    împreună cu toata familia lui - copii, părinţi, bunici,
    mai tineri sau mai bătrîni ca el cu cîteva zile întregi
    şi chiar cînd a descoperit adevărul tot te-a sărutat,
    pe buze. Era primul tău sărut.

    *

    Aştept. Era răspunsul la întrebare?
    Era tăcerea ta aprobare sau reprobare?
    Răspunsul era în mîna ta, l-am aşteptat.
    A rămas în a mea. Mîna.
    Eram la mijloc de drum
    şi degetele ni se mai ţineau.
    Cred că era aprobare.

    Zi-mi, cum mă vezi?

    *

    Cum te văd?
    Adică ca fetişcană?
    Adică
    cu boboci sub a ta bluză
    şi cireşe pe-a ta buză?

    Te văd alegînd lingeria,
    care mai subjugătoare, care mai liberatoare, care mai ascunde ce ai sau arată ce nu ai,
    roşie, albă, neagră, cu floricele, cu picăţele,
    şi dacă fusta plisată îţi va fi înşfăcată de o bătaie de vînt... te-ai decis?
    Te văd alegînd fusta,
    mai sub de genunchi, mai sus de genunchi,
    mai roşie ca gura închisă, mai albă ca sînul dezgolit,
    mai verde ca ochiul înlăcrămat, mai groasă, mai străvezie... te-ai decis?
    Te văd alegînd partenerul de dans,
    mai înalt, mai ruşinos, mai obraznic,
    mai ciufulit cu pistrui, mai visător fără pistrui... te-ai decis?
    De eram acolo mă alegeai?

    Văd cel care te conduce acasă şi încearcă să te ţie de o mînă
    şi în cealaltă ţine o îngheţată şi refuzi,
    Văd cel care îţi adunce un scaun şi încearcă să uite mîna pe el
    şi îl ciupeşti,
    Văd cel care te strînge uşurel într-un moment de neatenţie
    şi te şi sărută uşurel în alt moment de neatenţie
    şi îl pălmuiesti, uşurel, şi tu. Era primul tău sărut.
    De aş fi fost eu acela, m-ai fi pălmuit?
    Cred că da - nu ar fi fost uşurel,
    nici sărutul nici palma.

    *

    Aştept. Era răspunsul la întrebare?
    Mîna a rămas în a mea.
    Pare chiar că mi-ai strîns-o o leacă,
    ar fi fost asta oare fantezia mea dezlănţuită, învoaltă?
    Sau viaţa?

    Zi-mi, cum mă vezi?

    Ne apropiam de sfîrşitul grădinii, de sfîrşitul drumului, de sfîrşitul visului,
    încă cîţiva paşi şi mîna ta se va strecura printre degetele mele ca făina de grîu,
    ca apa de fîntînă
    într-o libertate nevoită, asupritoare,
    tot viaţă şi asta.

    *

    Cum te văd?

    Adică ca femeie?
    Adică
    cu obrazul alb de ceară
    şi cu ochiul verde pară?

    Te văd cu luna în cunună de mireasă,
    cu raze împletite în bucle de aur care curg în jurul urechilor peste umeri dezgoliţi
    şi cad adînc într-un decolteu generos,
    lîngă mine,
    Te văd cu trena de treizeci de metri care se tîrîie pe scări interminabile
    şi se destramă încetul cu încetul în mărgăritărele şi viorele,
    şi boboci care parte se deschid în pansele
    parte se caţără pe crengi şi se deschid în liliac,
    o mai rămîne ceva din trenă
    cînd ajungem sus
    eu
    lîngă tine
    tu
    lîngă mine?
    Te văd
    în camera iluminată de alba ta piele,
    rochia aruncată, lingeria deşirată
    sînul tău în pumnul meu, pumnul meu în pumnul tău,
    limbi avide iscodind nesătule soarele pe cerul gurii celeilalte
    culegînd pe drum picături de miere topită de albină pierdută
    amestecate cu picături de lapte dulce de capră sălbatică.

    Văd pata de sînge între noi, pierdută
    într-o mare de valuri albe
    şi flăcări epuizate, adormite,
    Văd mîna uriaşă care pătrunde prin sticla ferestrii
    şi mă zmulge de lîngă tine,
    Văd cum se topeşte într-un neant infinit
    cel ce ar fi putut fi
    primul tău sărut.

    *

    Am ajuns la sfirşitul grădinii.
    Două porţi, una stînga, una dreapta.
    Viaţa pătrunde între mîini
    şi începe se le descleşteze,
    buzele refuză viaţa cu cleştele lor personal, încăpăţînat care mai ţine cu muşchi,
    cu fildeş, cu oţel...
    viaţa pătrunde pînă la urmă şi între buze. Rupe maxilarele.
    Eu am luat poarta stîngă.
    Tu ai luat poarta dreaptă, îndepărtîndu-te cu pas încet,
    burta ta în dinţi,
    dinţii mei fărămaţi între oasele feţii şi ciocanele inimii.
    Nu am îndrăznit să întorc capul
    de frică să nu-ţi văd capul întors şi el
    şi să te răpesc din viaţă în viaţă,
    am ajuns la colţul grădinii
    am luat-o iar la stînga. M-am oprit.
    Am aşteptat.
    Poate că apari legănînd burta aceia uriaşă
    şi viaţa care creşte în ea.
    Am aşteptat un sfert de oră.
    Am aşteptat încă un sfert de oră.
    Pe urmă am mai aşteptat un sfert de secol.
    M-am ridicat şi am mers mai departe. Trebuia.

    A ajuns timpul să intru în lumea aceia
    unicoloră, ar fi ea albă sau neagră?
    Ce contează,
    roşul nu e permis. Nu, nici verdele.
    Ce contează celelalte culori fără roşu şi fără verde?
    Si ce linişte, ce plictiseală, cică paradis îl cheamă.
    Pe dracu, dacă-i paradis atuncea paradisu-i iadul sfinţilor,
    am să cer să mă mute în celălalt departament,
    se aude muzică... îndrăcită de acolo.

    Dacă treci odată şi odată, cine ştie cînd, în vizită pe acolo
    cu un autobuz de turişti
    te rog - rogi şoferul să oprească o clipă
    ca să-mi acordezi dansul?
    Dacă refuză că cică se teme sau are ordine - atunci sari din mers,
    doar nimenea nu moare de două ori.
    Pe de altă parte
    nu-i prea tîrziu niciodată
    să trăieşti.

DezlantuitaText

blank

corner
Busuioc

    De mult nu ţi-am scris poezie cu vers,
    Cu note de aur căzute din mers
    Şi vii licurici care val după val
    Prin păr îţi ascund clopoţei de cristal.

    De mult nu ţi-am scris poezie cu tact
    Pe-al meu metronom aiurit dar exact,
    De-ar fi a mea inimă-n ea s-o ascund
    Ar zace la glezna-ţi şi munţii în prund.

    De mult nu ţi-am scris poezie cu stil
    Chiar dacă m-ai crede debil sau abil,
    Dar dusă-n cel verde sub pleoape ascuns
    Ar da întrebării-ţi năvalnic răspuns.

    De mult nu ţi-am scris poezie cu-n dor
    Ca floarea-nsetată în mortul ogor,
    Un vaiet, un vuiet, vacarm, vîjîit,
    Un vals de cuvinte de ochiu-ţi vrăjit.

    De mult nu ţi-am scris poezie. Da, ştiu,
    Încerc al tău sîn cu-n cuvînt auriu,
    Încerc pe-a ta buză silabă de foc,
    Consoane, vocale, şi mort busuioc.

DezlantuitaText

blank

corner
Abdicare?

    Să mă las de tandrii muguri
    Între soare şi ninsoare,
    Sau de pumnul plin de struguri
    Lîngă buzele-ţi avare?

    Între caii şi buhaii
    Să nu-ţi fac cărare-ngustă,
    Să nu fac război cu scaii
    Agăţaţi de scurta-ţi fustă?

    Cînd prin ţepi de mărăcine
    Treci cu faţa visătoare
    Şi culegi pe drum ciorchine,
    Să nu-ţi prind în bucle floare?

    Culcă-te pe miez de pîine
    Între albe aşternuturi
    Şi cu fiecare mîine
    Am să-ţi scriu pe pleoape fluturi,

    Leagănă-te cu secara
    Între briză şi amiază
    Şi-am să-ţi zic cum naşte seara
    Cînd luceafărul oftează,

    Poartă albul de mireasă
    Peste lacrima ta verde
    Şi cununa de crăiasă
    Unde stihul meu se pierde.

    Să te uit cînd ziua moare
    Şi-i pierdută rumeneaţa?...
    În cea crîncenă pudoare
    Ce-i a ta... ascultă-mi viaţa.

DezlantuitaText

blank

corner
Plecată

    Plecată. Pe şapte cărări împletite
    Cu stihuri albastre-n cerneală găsite,
    Cu visuri în alb de mireasă pierdute
    Pe-a soartei creneluri şi-a vieţii redute,
                                  cu nopţi părăsite.

    Plecată. O văd printre munţii de gheaţă,
    O trenă ţesută în fir de verdeaţă
    Topeşte în urma-i şi viscolu-n cîntec,
    Şi spulberu-n floarea ce-i creşte în pîntec,
                                  şi patima-n viaţă.

    Plecată. Trecută-i din toamnă în vară,
    Din stinsă scînteie în falnică pară,
    Alerg după ea cu-a mea roabă stricată
    Cu farmece plină, cu vis îndesată,
                                  cu olm de fecioară.

    Plecată. Deschis-a a inimii-mi gherle
    Şi pieptu-mi se zbate sub fluier de mierle,
    Zefirul îşi bate de joc cu-a mea gură
    Şi-mi zice că-i gura-i ce suflul îmi fură
                                  şi-mi seamănă perle.

    Ajunsă? Văd zorii goninduse-n zare,
    Ajunsă? Gust aur în bulgări de sare,
    Ajunsă? Aud clopoţeii în doină
    Şi sufletu-mi trece din iarnă în moină
                                  pe visuri călare.

DezlantuitaText

blank

corner
Vieţi

    Croşetezi,
    nu, ştiu că nu. Dar totuşi croşetezi.
    Este primul cuvînt găsit,
    dicţionarul deschis la întîmplare
    degetul căzut pe cuvînt - a croşeta -
    şi încep să construiesc viaţa. O viaţă. Una din ele.
    Croşetezi.
    Eu sunt cu plugul pe ogor, caii trag,
    din cînd în cînd ne oprim obosiţi,
    tragem mai departe.
    Vin acasă - şase copii, cinci fete, un băiat,
    ne-am oprit după băiat.
    Toţi aşteaptă în jurul mesii,
    leg ovăzul la cai, mă spăl, intru,
    ne aşezăm la masă după ce îi pup pe toţi,
    pe tine te sărut.
    Mergem la pat? mă întrebi după masă
    între chicote de copii.
    Şi vesela? te întreb.
    Mîine, îmi zici, îmi iei mîna
    şi mă tragi după tine.
    Încui uşa? îmi zici.

    Cerneală. Alt cuvînt. Altă viaţă.
    Cerneala mea sau a ta?
    Una vîrsată pe cuvinte, una între cuvinte,
    cine scrie cui cînd amîndoi stăm aşezaţi la aceeaşi masă,
    faţă în faţă, hîrtiile împrăştiate între noi
    şi picioarele se ating din cînd in cînd.
    Degetele, mai curînd. Suntem desculţi.
    Avem copii?
    Depinde, cum vrei tu.
    Te las să decizi.
    Îmi scrii mie?
    Dar tu?
    Eu scriu o poveste. Dacă-i bună e ţie,
    dacă-i mai bună e despre tine.
    Dacă-i proastă o vînd. Unde mergi?
    Să mă culc.
    Singură?
    Depinde.
    De ce?
    De cine. De tine.
    Trebuie să se termine totul cu culcat în pat?
    Depinde.
    Ştiu. De mine.
    Nu. De mine.

    Întreprindere. Ce cuvînt şi ăsta... nu-mi place, caut altul.
    Mîţă. Mai departe. Cumpărat.
    Cred că aş putea scrie o poveste cu cumpărat
    dar prefer celălalt cuvînt găsit. Pădure.
    Se termină şi ăsta în pat?
    Stai că încă nu exişti. Nu am început încă povestea. Nu ştiu.
    Ba ştii bine... şi dispari. Deocamdată.
    Toamnă. Frunze căzute, copaci goi,
    Făt Frumos călare pe un armăsar negru se opreşte.
    Un cîntec. Un nor îi cade în drum, o stea, o scînteie...
    Făt Frumos îi dă calului din pinteni
    o pară
    din nară
    schimbă toamna în vară
    din miez
    şi din crez
    creşte-un falnic nechez
    se-ntinde
    cupride
    pădurea aprinde...
    Cine eşti tu? întreabă Făt Frumos frumoasa fată care se leagănă sub salcie.
    Eu sunt Ileana Cosînzeana, zice frumoasa fată care se leagănă sub salcie.
    Cui îi cîntai? întreabă Făt Frumos frumoasa fată care se leagănă sub salcie.
    Lui Făt Frumos, zice frumoasa fată care se leagănă sub salcie.
    Eu sunt Făt Frumos, îi zice el frumoasei fete care se leagănă sub salcie
    descălecînd, şi culege un buchet de bujori ca să i-l ofere.
    Ştiu, zice frumoasa fată care se leagănă sub salcie,
    coborînd de pe leagăn să ia buchetul şi să-i dea sînul.
    Veveriţe, şi căprioare, şi vulpi, şi mistreţi, şi rest de dihănii pleacă din luminiş
    lăsîndu-i pe cei doi iubiţi cu cîntecul, cu floarea, cu sînul, cu visul.
    Şi patul? întrebi.
    Patul? răspund eu, încă în vis.
    Şi patul,
    ţesut din alb de in
    cu floare de crin
    cu pană de corb
    din lemn de sorb
    cu ghiocei
    şi flori de tei
    cu lăcrămele
    legate-n inele
    şi voal de mireasă căzut între ele.
    Da, am ştiut că vine şi un pat.
    Îţi pare rău?
    Nu.
    Îţi pare bine?
    Nu
    Îţi pare ce?
    Vis.
    Da, am răspuns, deschizîndu-ţi visul meu.

    Mai ai cuvinte?
    Mii. Zeci de mii. Puzderie.
    Îmi faci încă o viaţă?
    Am început să fac. Vieţi. Multe nu-mi plăceau şi le ştergeam,
    mult mai multe îmi plăceau şi le regretam
    cînd se terminau.
    Am lăsat cîteva să continue, în paralel,
    în universuri diverse, în timpuri diverse, în visuri... aceleaşi.
    În pat?
    Am început să rîd, pînă ce s-a uscat roua şi au înflorit liliacii
    şi soarele a apus în răsărit.
    Tu ştii, că te iubesc, fetiţă?
    Ştiu, mi-ai zis fără să-mi zici.
    Am mii de vorbe, zeci de mii, puzderie.
    O singură vorbă a ta, nezisă,
    şi toate vorbele mele sunt ca licurici pe buzele Cosînzenei,
    ca porumbei
    între sînii ei.
    Ca praf
    sub călcîiele ei.

DezlantuitaText

blank

corner
Adevărul

    Deodată, o problemă de producţie,
    i s-a terminat lutul.
    Da, şi El poate avea ceva probleme din cînd în cînd
    şi era cam presat.
    Dar cum El nu-i degeaba El,
    într-un moment de inspiraţie divină
    (da, are şi pe astea din cînd în cînd)
    a zdrobit în pumn o stea mai micuţă, mai ascunsă
    (ca nimenea să nu ştie),
    a cules ceva străluciri de pe licurici,
    o leacă de sare din Marea Moartă,
    o leacă de zăpadă de pe vîrful Chomolungmei,
    a mai adăugat şi cîţiva curcubei mititei care se zbenguiau în boabe de rouă
    un sîmbure de cireaşă, zdrobit şi el
    şi după un moment de ezitare - şi restul cireşii, nu zdrobit
    ceva frunze de mentă stoarse
    o portocală cu coajă cu tot...
    tocmai bătea în uşă cel cu lutul... prea tîrziu,
    te-a născut.

    Închide camera, încuie uşa, închide lumina,
    fă întuneric, beznă,
    dezbracă-te, goală... da, poţi să păstrezi zîmbetul,
    bîjbîie-ţi drumul pînă la dulap şi deschide uşa cu oglinda cea mare...
    vezi?
    Da, nu te mira cînd vezi aura palidă
    care ţi se prelinge încetişor de pe umeri
    printre sîni, peste coapse, în jurul pulpelor pînă în vîrful degetelor...
    este timpul să ştii şi tu
    adevărul.

DezlantuitaText

blank

corner
La Sfîrşit

    Întîi pixul, clic, degetul gros apasă
    pe urmă se retrage
    împreună cu minuscula bilă care a rostogolit atîtea urme albastre pe hîrtie
    întortocheate în litere, amestecate în cuvinte,
    căzute în şi din visuri, vertijuri, valuri,
    rătăcire, uitare, neant.

    Urmează caietul, un fîşîit de foi
    cînd una alunecă peste alta
    pînă ce tartajul gros cade peste ele şi le înmormîntează
    împreună cu cuvintele, literele,
    urmele albastre scrise, urmele transparente nescrise dar ştiute
    urmele de curcubeu furate şi împăturite împreună cu frunzele uscate de tei
    şi petalele tăiate de trandafir
    şi sîmburii sfărîmaţi de cireşe negre.

    La urmă uşa, un sunet uscat, surd
    clanţa sare înapoi şi uşorii se îmbrăţişează cu lemnul
    şi lumea rămîne împărţită între împăraţii de o parte şi cei de cealaltă
    mîini descleştate, panglici destrămate, mărgele deşirate
    literele tăiate în două, cuvintele tăiate în trei,
    urmele albastre desenînd părîuri verzi, părîuri căprui, părîuri sărate
    sub pleoape plecate, pîrlite, topite.

    După.
    Linişte.
    Grea ca un munte. Ca trei munţi.
    Grea, ca o amintire.

DezlantuitaText

blank

corner
Trei Peceţi

    Prima
    în lemn,
    Bătută cu piroane de un cot,
    prinsă cu menghine groase de cinci degete şi lungi de cincizeci
    cu mînere rupte şi panglici albastre trecute prin ochi de mîner şi aripă de fluture,

    A doua
    în oţel,
    înşurubată cu şuruburi de cale ferată,
    sudată de-a lungul şi de-a crucişul şi nituită cu nituri rămase de la turnul Eiffel
    parte ruginite, parte noi nouţe, parte argintate cu seri de lună tîrzie,

    A treia
    în beton,
    Armată cu roţi de locomotivă,
    înmormîntată în inimă de vulcan stins sub gheţari eterni
    amestecaţi cu schelete de dinozaur şi trunchiuri de stejar împietriţi
    a căror rădăcini se avîntă în văzduh şi lasă şoimii să facă cuib şi să măsoare pămîntul,

    De nepătruns.
    De o parte eu. Chiron.
    De o parte...

    Ridici pleoapa. Încet.
    O picătură verde se strecoară, izbucneşte
    soarele-mi stinge, ziua-mi aprinde
    şi pecetele se aprind, se topesc, se sfărîmă, ard, picură, cad
    şi nu rămîne între noi nici măcar aer
    nici măcar piele,
    nici măcar gînd.

DezlantuitaText

blank

corner
Trezire

    Aştept. Ziua trage în noapte prin sînge
    şi noaptea-nspre ziuă în rouă se frînge,
    Iar ziua, iar noaptea, iar ziua se-nchină,
    Iar noaptea se zbate-n a vieţii răşină,
    Iar inima-mi latră, peniţa îmi plînge
    Cînd număr toţi sorii pierduţi sub colină.

    Încerc să găsesc a călcîiului urme,
    A buzelor zîmbet, a degetu-i burme,
    A glezne-i dantelă, a sînu-i comoară,
    În ochiu-mi tristeţe şi dor se strecoară
    Cînd număr a timpului palide turme
    Ce pier în nimic de cu zi, de cu seară.

    Pun punct după vers, după stih şi soroacă,
    Schimb coarda viorii cu lemnul de toacă,
    Sting stelele-n bolta aprinsă pe lume
    Şi focul încins printr-a vorbelor plume,
    Culcat sub un scai rătăcit pe toloacă
    Aproape că uit al meu dar, al meu nume...

    Trezeşte-te! Uităte-n ochii-mi, citeşte
    Ce-ncepe în verde şi nu se opreşte,
    Ghiceşte în sare cuvinte cuprinse
    În boabe rotunde din geană prelinse,
    În gîndul ce-n noapte în vis se topeşte
    Trăieşte-a mea taină cu vorbe încinse!

    Aştept. Deschid ochii. Deodat-a mea gură
    Toţi sfinţii cu dracii şi zeii înjură,
    Îmi rup din cămaşă făşie boţită
    Să leg de picioare şi mîini cea ursită
    Ce suflu-mi robeşte şi spiritu-mi fură
    Şi-ncearcă să-mi prade a mea afrodită,

    Mă scol cu un chiot ce crapă un munte,
    Ce naşte-un balaur din vorbe mărunte,
    Leg şeaua pe cal şi jăratecu-n nară
    Las focul să bată-n a ei inimioară,
    Femeie, fecioară, coroana-ţi pe frunte
    Cînta-voi din vară şi în lăcrămioară,

    Femeie, fecioară, fetiţă divină,
    Cînd codrul în ochiu-ţi deschis se închină,
    Cînd palida flamă ce moare în soare
    Din nou pe-a ta buză cu foame răsare,
    Cînd bezna demenţei devine lumină
    Lăsa-voi pe pieptu-ţi o floare, o floare.

DezlantuitaText

blank

corner
Cîntec. Poate

    Cîteodată
    cînt.
    Îţi pun degetul pe vîrful nasului şi cînt.
    îţi pun degetul pe mijlocul buzei şi cînt,
    altceva.
    Îţi pun degetul pe bluză, acolo unde ghicesc că o inimă se ascunde după sfîrc
    şi după un groaznic atac de tuşit, înghiţit, sughiţuri şi leşinuri
    (fără ca să mişc degetul, da ce - îs fraier?)
    cînt pînă ce răguşesc
    (sigur, degetul tot acolo).

    Nu întotdeauna
    cînt.
    Cîteodată
    cîntăresc. Te cîntăresc.
    Te iau în brate şi îţi zic că eşti prea grea,
    hai să dăm jos pantofii,
    dar pare că eşti la fel de grea aşa că haide să dăm jos şi rochia
    dar cum nimica nu se schimbă te conving să dai jos şi ce mai rămîne.
    Tot nu devii mai uşoară, din contra, pare să devii şi mai grea cu timpul care trece.
    Cred că creşti o burtă, îţi zic,
    şi roşeşti
    şi îţi laşi capul pe umărul meu
    şi eu te plimb prin cameră, în faţa oglinzii, roşeşti, pe scări, pe stradă...
    ...pe stradă?... goală?...
    da, ca toata lumea să ştie înainte ca să te duc înapoi pe scări,
    în faţa oglinzii, roşeşti, în cameră, în pat, te acopăr,
    adormi. Zîmbeşti în somn. Vis?

    Cîteodată tac. Las cinteza să cînte şi eu tac.
    Las şi piţigoii, privighetorile, sticleţii, ciocîrliile... Eu tac.
    Nu că nu cînt, dar cînt în gînd şi tu nu ştii pînă ce nu îţi zic
    şi pe urmă ştii şi tu. Poate.
    Sparg cîteva pahare pe asfalt, las cîţiva clopoţei să cadă sub tren,
    arunc cu ceva pietriş în geam,
    deschid robinetul pe o tigaie întoarsă, mare, pe urmă pe una mică,
    îţi iau degetul mic şi bat cu unghia lui pe dinţii mei,
    fac la fel cu degetul mic de la picior,
    muzică.
    Îmi arunc şi hainele pe asfalt, sub tren,
    fac ca Zorba şi în liniştea absolută pe dinafară
    cu muzica ochiului tău în inima ce-mi atîrnă de coaste, pe dinăuntru,
    dansez cu umbra ta între braţele mele,
    peste buzele mele,
    da, în vise. Ale mele.

DezlantuitaText

blank

corner
Păpădie

    Ca fulgerul care cade în păpădie,
    alunecă prin laptele ei amar
    şi îl arde afară
    prin vîrfuri de rădăcină
    peste cîmpie,
    peste tot.

    Fulgerul
    moare.
    Cîmpul se îneacă
    în mii de păpădii
    jinduitoare de soare,
    de un fulger mort.

    Norii
    au plecat.
    A rămas
    setea.

DezlantuitaText

blank

corner
Jind

    Jinduiesc
    după cîntec,

    Cel care ţi se desenează
    în ochi
    cînd degete, legate cu sfoară de marionetă
    mînuite de gînduri pătate cu păcate,
    ciupesc în liane verzi,
    bat afară argintul din lacrimi,
    prefac genele în harpa biblică a lui David, în lira mitologică a lui Apollo,
    în vioara ţiganului ponosit
    care stă la colţul străzii şi-mi joacă orice-aş vrea
    pentru doi lei.

    Mă uit la hîrtia ce zace pustie
    Sub ceară topită, un sfert de scrumbie,
    O pată albastră pe faţa de masă,
    Un teanc de poeme cu marginea roasă,
    O vază crăpată, o poză hidoasă,
    Şi-o rimă tîrzie...

    Le ating, cu gîndul,
    acela care te ţine cu pietate în fecioară fără prihană,
    acela care te scrie pe picături de rouă
    şi în vîrfuri de flamă
    şi pe margini de aripi de fluture,
    le ating,
    fără vis, doar cu jindul.

    Un mugure naşte pe alba hîrtie,
    Din ceara topită o pană învie
    Şi-aşterne cuvinte pe faţa de masă,
    Poeme găsite în ochi de mireasă,
    Prin flori de apus şi-n urcior tămîioasă
    Şi-n rîvne o mie...

    Acul se ridică, se retrage.
    Sunete mecanice ramplasează miracolul celor patru fraţi
    şi-a lor green leaves of summer,
    Picioarele îmi cad iar pe pămînt
    împreună cu acul de patefon care se retrage în colivia lui
    şi lumea reapare cu încetul în jurul celui strop de vis
    care insistă, rămîne, mă îneacă,
    mă înveleşte cu dantela lui verde
    şi-mi şopteşte în adîncurile urechii, fără ca nimenea să audă...
    cîntă!

    Şi cînt. Mai departe,
    Cîntecul din ochi.
    Ai tăi.

DezlantuitaText

blank

corner
cadouri

    îmi aprinzi ziua.

    îmi presari sare pe inimă
    şi-mi pui trandafir după ureche
    şi cînd ghimpele îmi muşcă în carne
    tu îmi muşti în buze
    şi îmi laşi acolo elixirul liliacului pe care nu ţi l-am cules
    împreună cu soarele care îţi curge în vine
    şi urzica din privire
    care îmi arde adîncul ochilor, care îmi arde vîrful degetelor,
    care îmi arde pe piept o săgeată... nu, inima nu trebuie arsă,
    e deja cenuşă,

    pune urechea, auzi?

    nu, nu-i o centauromachie, mă faci să rîd.
    nu, nu-i nici titanomachie nici amazonomachie... astea-s legende, mituri,
    nici ropot de grindină nici val vîrtej de furtună
    doar aripi. de rîndunică.
    în colivie,
    în temniţă, în piept,
    în desene desenate în cenuşă.
    caută soarele.
    da, cel care îţi curge în vine.

    îmi aduci ghiocei.

    primăvară, fluturi, izvoare dezgheţate
    şi pui de lup la ţîţă de lupoaică
    şi albine furioase
    şi fluier de nai la stînă, la miei, la cîine de coban, la lunca acoperită cu maci,
    îmi aduci panglici străvezii de păianjen
    cu boabe de zmeură
    şi polen galben de crin alb
    şi cireşi roşii de sîn alb
    şi mătase deşirată pe şolduri adormite între fîn şi argint de lună,

    unde ai uitat degetele?

    pierdute între linia vieţii şi linia inimii
    săpate în palma mea de viaţă, de inimă,
    de timp,
    le-ai uitat pentru mine să le păstrez
    între pagini, în ierbarul amintirilor
    care nu usucă
    niciodată niciodinioară nicicînd
    nici în floare de zăpadă
    nici în pană căzută din negru de corb
    nici în spice de grîu călcate de furia corpurilor
    agăţate de momente de viaţă
    şi momente de eternitate.

    le păstrez. toate.

    culcat,
    pe mare, pe masă, pe mormînt de tinereţe, pe staniol de ciocolată topită,
    în picioare,
    pe creangă de brad, pe brazdă proaspătă, pe carnet de poezii abia deschis
    şi plin de albeaţa virginală a pielii tale
    pe care presar peniţe pline de cerneală care le mînui, una cîte una,
    şi scriu.
    le păstrez. toate.
    primite, netrimise, rîvnite.
    furtuna
    nepotolită, nenăscută
    în pieptul tău. o păstrez.
    pentru cea noapte senină cînd vijelia de fluturi ne înnăduşeşte
    ne îmbracă goliciunea,
    ne poartă pe cîmpiile de dincolo de fluviul Okeanos, prin poarta neştirii
    ca să ne lase, singuri,
    în lacul de nuferi,
    topită
    în buze.

DezlantuitaText

blank

corner
doine

    te văd.
    cum adică, unde?
    cum adică de unde?
    chiar nu ştii? chiar dacă ai trebui să ştii?

    sub fustele tale
    duc turma la vale
    cu zîmbet şăgalnic
    şi cîine năvalnic
    pe stană de stînă
    bat lapte-n smîntînă
    îmi cos o opincă
    îmi tai o tilincă
    iar seara cînd murgul s-adapă la gîrlă
    mă culc printre vase în vechia-mi codîrlă
    cu biata-mi pohîrlă
    pe pat de motîrlă
    tilinca la gură o doină îmi plînge
    şi inima-n şapte daraburi mi-o frînge.

    o...

    pe pielea ta goală
    conduc o răscoală
    cu armii plecate
    prin porţi ferecate
    cu steaguri frumoase
    cusute-n mătase
    cu cotu-n ţărînă
    dă-mi mica ta mînă
    să-ţi vărs nestemate din ţările cele
    ce-amestecă grîul cu maci şi lalele
    şi-apoi viorele
    de-a mîndrei Kybele
    ce-n biga ei albă te caut adese
    cu roşii cireşe şi doine alese.

    o...

    pe şolduri firave
    în şase octave
    a şaptea secretă
    a opta discretă
    nu plouă nu tună
    dar totuşi furtună
    cu mierle beţive
    şi-atingeri furtive
    cînd sînul îmi caută-n palmă iubire
    şi-n farmec de noapte găseşte căire
    uitate delire
    în dezlănţuire
    o doină în mugetul crunt de balaur
    în clipe-nsăilate cu aţă de aur.

    o...

    acum mă vezi?
    nu.
    mă auzi?
    nu.
    mă ştii?
    cred că... da.

DezlantuitaText

blank

corner
cu sau fără semn de întrebare

    să vin?

    să vin, să te iau în braţe,
    să te alint?

    să îţi suflu în urechi poveşti de dragoste,
    să îţi număr firele de păr pe gene,
    să îţi desenez pe umăr floricele mărunte?...
    ...ce fel de floricele?
    ...cu multe petale...
    ...cît de mărunte?
    cît vîrful degetului meu mic, cît vîrful creionului de ochi,
    cît vîrful peniţei...
    ...nu ai să mă înţepi?
    cît vîrful acului cu care mi-ai cusut inima
    după ce ai umplut-o cu sîmburi de cireaşă
    după care ai împăturit-o după care ai cusut-o cu şuviţe de păr împletite,
    după care mi-ai dat înapoi parte din ea.
    de ce sîmburi?
    ca să-mi crească cireşi în inimă.
    şi dacă este şi un sîmbure de gutuie printre ei?
    atunci o să-mi crească şi un gutui.
    poate să fie şi o dudă, o corcoduşă, o portocală?
    poate să fie şi un morcov.

    ai rîs.

    să te măsor cu degetul,
    cîte degete de la talpă la gleznă,
    cîte de la gleznă la genunchi, cîte de la genunchi la...
    ...sari te rog.
    cîte de la sari te rog la sîn, cîte de la sîn la umăr, la bărbie, la gură?
    de ce te-ai oprit? încă nu m-ai terminat.
    cîte de la gură la gură, de la gură la gură, de la gură la gură...
    te-ai stricat?
    m-am îndrăgostit.
    de gură?
    printre altele, printre altele, printre altele...
    ce să fac ca să avansezi?
    ce să fac ca să te sărut?
    avansează.

    să te sărut, să te sărut, să te sărut...
    nu mai aud semnul întrebării.
    s-a stricat şi el.
    ai să te strici şi tu?

    linişte.

    cînd barza o să adoarmă pe două picioare,
    cînd calului i se va despica copita,
    cînd floarea de tei o să crească în cireaşă...
    cînd m-ai săruta?
    cînd barza o să adoarmă pe două picioare,
    cînd calului i se va despica copita,
    cînd floarea de tei o să crească în cireaşă...
    cînd m-ai săruta?
    cînd barza o să adoarmă pe două picioare,
    cînd calului i se va despica copita,
    cînd floarea de tei o să crească în cireaşă...
    iar te-ai stricat. cînd m-ai săruta?

    linişte.

    cînd m-ai săruta...

    linişte.

    ...am să găsesc barza să adoarmă pe două picioare,
    am să găsesc calul cu copita despicată,
    am să găsesc floarea de tei să crească în cireaşă.
    cînd am să te găsesc.
    ai să mă găseşti?
    te caut. am să te găsesc.

DezlantuitaText

blank

corner
Încă O Zi

    Plec.
    Cu căldărarii.

    Nu, nu m-au furat. Mi-am cumpărat eu locul cu ei.
    Mi-am cumpărat şi un cal, o birjă împodobită cu perdele roşii, clopote de argint
    şi perne de puf pe banca din spate pentru lighioana care m-a muşcat şi m-a adoptat,
    dedesubt atîrnate cazane de alamă care le vînd, ziua,
    pe care mă aşez, seara
    cînd şatra se aşază în jurul focului
    unde mîncarea-i pîrlită şi ceara topită
    şi fierul încălzit, bătut, rotunjit,
    unde scînteia sare şi îmi arde faţa
    şi o las. Să ardă. Să-şi scrie şi ea
    poezia.
    În carne.

    Cineva scoate o vioară, altul o tobă, o armonică furată,
    o ţigancă neagră cosînzeană sare în picioare îşi leagă fusta pe la mijloc
    şi începe să danseze
    şi oricine sare după ea şi vrea să o pupe îi dă cu pumnul în faţă,
    desculţă,
    picioarele albe, pîrlite de scîntei,
    sînii abia acoperiţi,
    şoldurile valuri de mare mîinile şerpi flămînzi
    îmi face semn cu degetul şi eu mă scol
    mă duc în birjă şi mă culc lîngă lighioană
    care îmi linge faţa
    cu rîsul vinului în spate şi înjurăturile ţigancei pe deasupra
    adorm.
    Îţi scriu o scrisoare. Toţi sforăie împrejur. Pînă şi cîinii.

    De pe unde, de prin mare
    Îţi scriu doamnă o scrisoare
    Îmbrăcată în cuvinte
    Făr’de har şi făr’de minte,
    Dezbrăcată de pudoare
    Dar cu vorbă în dogoare

    Cînd se culcă seara-n noapte
    Şi mă-neacă-n a ei şoapte
    Las condeiul să cuteze
    Şi-ntre rime să danseze
    Cu-a sa inimă de smoală
    Cu-al său sînge de cerneală

    Las pădurea să s-aprindă
    De-a mea gură l-a ta tindă
    Las cireaşa să s-adune
    Pe jăratic de cărbune
    Şi cu zori, o alboradă
    Peste sînii de zăpadă.

    Zori. Lătrat de cîini. Lighiona mea se întinde, se scutură,
    îşi împărtăşeşte puricii cu mine
    înainte ca să sară jos să se uşureze pe jăratic şi să se războiască peste ciolane.
    Găsesc scrisoarea mototolită, o citesc iar
    înaine ca să o arunc în jăratic.
    Cosînzeana neagră îmi trage un blestem, pe urmă mă pupă cu foc,
    îşi ridică fustele ca să văd ce am pierdut
    şi pleacă dînd cu piciorul în roată... “mă, baraulă, mă...”

    Înham calul, îmi chem cîinele.
    Încă o zi.

DezlantuitaText

blank

corner
Naşteri

    În spuma ce naşte din creastă de val
    Mînat de Eolus pe falnicu-i cal
    Găsesc o privelişte-n ceaţă albastră
    Ţesută în apă de mînă măistră
    Cu turme de zimbrii pierdute pe deal.

    Pe deal naşte-un codru cu aspru desiş,
    În marea de umbre un vast luminiş
    Cu raze-mbrăcate-n mărgele de rouă
    Şi muguri sălbatici ce-n haina lui nouă
    Port albul de crin şi al ierbii tăiş.

    Pe iarbă născută-i coliba de lemn,
    O albă răchită în tandru-i desemn
    Un măr poartă-n uşă şi plop poartă-n masă
    Şi floare tîrzie prin văl de mireasă
    Ce curge din pat... al iubirii subtsemn.

    În pat naşte-o viaţă, un strigăt, un plîns,
    O gură la ţîţă, un pumnişor strîns,
    Puhoiuri de floare pătrund pe fereastră
    Şi-mbracă-n miresme micuţa săiastră,
    Eu plec, zîmbitor, în al codrului hîns.

    Din spumă născut-a priveliştea fină,
    Dispare în spumă de apă divină,
    Îşi ia epigonul hîrtie şi harpă
    Agaţă o notă de vechia escarpă,
    În ochii-i urzică, în dinţi mălăcină.

DezlantuitaText

blank

corner
Scrisori

    De ce îmi scrii?
    Ca să te îmbrac,

    Cu struguri striviţi pe-a lor viţă de vie,
    Cuvinte răpuse pe albă hîrtie,
    Cu visuri albastre prin peşteri pierdute
    Şi nori de cerneală prin stele căzute...

    De ce îmi scrii?
    Ca să te dezbrac,

    Pe flori de salcîm risipite în vale
    La susur de grîu aruncat pe timbale,
    Sub floare de tei ameţită de viaţă
    În cald miazăzi cu a lui rumeneaţă...

    De ce îmi scrii?
    Ca să te iubesc,

    Cînd şoaptele mele te-ating fără preget,
    Cînd ard al tău umăr cu trasă de deget,
    Cîn focul pocneşte în ochiu de vatră
    Şi albul de sîn se transformă în piatră...

    De ce îmi scrii?
    Ca să te îmbrac, iar,

    Să-ţi leagăn pe şolduri zefir de mătase,
    La glezne sandale cu salcie trase,
    Să-ţi tremur pe sîn gînd de ie cusută
    Cu zmeură coaptă şi rouă pierdută...

    De ce îmi scrii, iar?
    Ca să plec,

    Să caut a soarelui tîrlă în mare,
    A lunii iatac într-un fulg de ninsoare,
    A inimii leac prin livezi desfrunzite,
    Uitare, în vorbe şi buchi ramolite.

DezlantuitaText

blank

corner
Muşcătură

    Mîinele latră,
    muşcă.
    Devine azi, ieri
    înainte de devine alaltăieri
    mai încearcă să muşte o dată...
    prea tîrziu,
    alaltăieri, niciodată, nimic
    Nu ai dreptate, mă corijează ea,
    un azi devine odată, o amintire.
    Are dreptate.
    Nu ai dreptate,
    O amintire est un act intenţional devenit fapt existenţial.
    Faci deodată ca un dicţionar. Nu e numaidecît intenţional.
    Dicţionar. Rimează cu funcţionar. Rimă perfectă cu ficţionar.
    Ficţionar nu-i cuvînt. Ficţional e.
    Nu-i cuvînt, ar trebui să devină. Bun pentru poezie.
    Cu toate că ficţional rimează cu existenţial dar mai bine cu intenţional.
    Amintire e bună pentru poezie.
    Imaginaţie, e bună şi ea. Nu act, nu fapt. Vis.

    O iau de mînă. Visez.
    Îi arăt coada rîndunicii care i s-a aşezat pe umăr,
    desenez cîteva linii albe pe furca cozii ca să o fac să rîdă, nu rîndunica, ea...
    rînduzebră... zic,
    rîndunica se răzbună pe umărul meu
    îmi lasă norocul acolo.
    Îi arăt o vrabie la război cu o pîine întreagă,
    o ajut şi o fărîm, şi îmi lasă noroc şi ea.
    Sper că nu te aştepţi să îţi las noroc şi eu... rîde
    şi mă trage la un liliac.
    Cîte petale are?
    Nouă sute şaptezeci şi trei.
    Şi ăsta?
    O mie şi una, ca nopţile.
    Cum ştii?
    Am fost aici ieri seara, le-am numărat. Ca nopţile.
    Pe toate?
    O trag la o lalea. Cîte petale are?
    Ea numără. Cinci. Ar trebui să fie şase.
    Ai dreptate. Ţi-o ofer, şi scot o hîrtie împăturită
    în care am presat petala.
    Ea rupe o altă petală. Ţi-o ofer, zice,
    o mestecă între dinţi şi mi-o lasă în gură.
    Amară. Ca mierea de floare de zarzăr, ca sucul de pere măcinate,
    ca mustul de mere trecute, murate.
    Ca şerbetul. Ce-i şerbet? mă întreabă. Ca halviţa. Ce-i halviţă? mă întreabă.
    Ca savarina. Ce-i savarină? mă întreabă.
    Amintire? o întreb, cînd îmi lasă gura.
    Amintire, îmi răspunde, cînd îmi lasă gura.

    Ai să te termini, odată.
    Niciodată. Exişti.
    Continui să mestec petala,
    poate că roşul o să-mi treacă în lacrimă?
    Mîinele de mîine, tot o să te muşte.
    Adevărat. Adevăr adevărat,
    dar acum tu ai petala mea uscată.
    Eu am petala ta mestecată.
    E gustul amar.
    Amar, ca muşcătura. Amintire.

DezlantuitaText

blank

corner
Undeva

    Mă opresc
    la mijloc de pădure.
    Mă întreb.
    Dacă te întîlnesc, cum ai fi?

    trează,
    vitează,
    plăpîndă, flămîndă,
    frumoasă, aleasă
    ca grîul sub coasă
    ca pîinea pe masă
    ca norul ce-n soare îşi poartă visarea
    şi schimb-a sa ploaie în voal de mireasă?


    Mă întreb.
    Dacă albia rîului crapă în trei locuri
    şi roşul de vulcan războieşte apa
    împreună cu lăcustele şi ghioceii şi rădăcina salciei,
    dacă te întîlnesc, cum ai fi?

    ca ghindă căzută
    din floare trecută,
    ca frunză plecată
    pe cale uitată,
    sălbatică
    dulce
    lunatică
    dulce
    zînatică dulce ca focu-n secară
    uscată de vară
    cu stele de seară?


    Mă întreb.
    Dacă cad.
    Dacă cad în prăpastie.
    Dacă cad în prăpastie şi fac din iarbă fluier şi din papură nai,
    întind mîna şi întîlnesc pe a ta, cum ai fi?

    străvezie ca fumul
    fierbinte ca scrumul
    ce cade sudumul
    şi plantă parfumul
    de-mbrac-a ta piele cu stele duiumul?...


    Mîna. Mi-o iei?

DezlantuitaText

blank

corner
Fel Şi Fel De Aşteptare

    Ai tras o perdea de copaci
    după tine,
    meri, peri, pruni, cireşi, nuci...
    am să mă aşed lîngă primul
    şi am să închid ochii
    aşteptînd să treacă înfloritul,
    aşteptînd să-mi cadă în cap un măr, o cireaşă, a nucă verde,
    aşteptînd.

    Ai tras o perdea de spini
    după perdeaua de copaci
    după tine,
    scai, trandafiri, pînă şi cactuşi
    trei feluri, un arici...
    am să mă aşed lîngă arici
    şi am să închid ochii aşteptîndu-l
    să se adăpostească lîngă mine
    înainte ca să aştept petala trandafirului să cadă
    înainte ca să aştept soarele să se înfingă pe ţeapă de cactus
    înainte ca să aştept.

    Ai tras o perdea de linişte
    după perdeaua de spini care ai tras-o
    după perdeaua de copaci care ai tras-o
    după tine,
    linişte de seară cîntată de greieri
    linişte de mare cîntată de valuri
    linişte de mere muşcate de două perechi de dinţi una după alta,
    două perechi de buze împreună,
    mîini, una în alta,
    sîni, goi...
    m-am aşezat cu greierii in buzunare, şi valurile la căpăţînă,
    şi cotoare de mere o mie împrejur, aşteptînd să putrezească
    să încolţească sîmburii
    să crească tulpina
    să închid ochii, să miros floarea,
    aşteptînd să nu mai aştept.

DezlantuitaText

blank

corner
Nimb

    Copilă.
    Madonă cu copilă.
    Frumoasă ca ziua naşterii
    frumoasă ca gîndul de înger
    frumoasă ca un voal de crini pe o creastă de val.
    Copilă cu copilă.
    Madonă.

    Caut nimbul,
    nu îl găsesc.
    Caut
    în jurul ochilor aprinşi, în jurul buzelor întredeschise,
    nu găsesc.
    Era să mă întorc cînd privirea îmi căzu
    la sîn.
    Copilă
    cu copilă la sîn
    şi nimbul abia perceptibil
    în jurul micii guri înfometate.

DezlantuitaText

blank

corner
Ultima Scrisoare

    Mă scol, devreme.
    Beau cafeaua... nu, nu beau cafea, glumesc, nu-mi place cafeaua
    dar beau un pahar de apă.
    Mai curînd o jumate de pahar,
    ar fi un pahar întreg dac-ar fi un pahar mai mic
    şi nu l-aş fi chemat păhărel fiindcă un păhărel tot pahar e, nu?
    Filozofie dimineţeană fără sens decît, poate, în cercuri literare.
    Sau politice, sau criminale. Nu alte cercuri.
    Nici măcar celea care atîrnă cu o inconsideraţie
    (nu, cuvîntul nu există, ştiu, nici neconsideraţie)
    încăpăţînată privitor legilor gravitaţiei
    pe deasupra a anumite capete
    de obicei pletoase, masculine feminine, tinere bătrîne, desenate nu sculptate,
    singure grupate, luminate întunecate, dezbrăcate îmbrăcate... hei, opreşte...
    sigur nu deasupra meului.
    Nălucinez? Da, ştiu, se zice halucinez.
    E cafeaua.
    Cea care nu am băut-o.
    Şi nevoia de a-mi stoarce creierul de toate cuvintele care mi se învărt acolo,
    nevoie neîndeplinită. Fără şansă. Dar încerc.
    Sînt doar om, nu? Poate.

    Romantic incorigibil. Da, tot eu. Amant pasionat. Da, tot eu.
    Realist inveterat. Nu negativ - inveterat positiv. Cum adică nu merge?
    Merge la mine - inveterat positiv, romantic realist, pasionat cumpătat.
    Amintire uitare. Noi eu. Iubire iubire. Poet. Cred.
    Mă aşed la volan şi las gîndurile la o parte
    mai curînd fac atenţie la ceilalţi nebuni după celelalte volane,
    cel puţin pînă ce ajung,
    uite-l pe ăla care face schi pe asfalt, sau ăla cu nasul în parbriz,
    gagica cu o mînă pe volan una pe ruj şi gîtul între dinţii gagicului,

    celălat cu chelia... nu, ăsta-s eu, îmi rearanjez oglinda
    trec într-a şasa deschid aripi şi zbor
    cu fluturi sălbatici născuţi în floare de tei
    şi rîndunele cumplite venite din inimă de cireaşă
    şi ulii cu ramură de măslin în clonţ şi strună de vioară întinsă între ghiare.
    Nu adorm. Sînt prea responsabil de-a păcatelea,
    trag volanul rapid la dreapta cînd sînt atacat din stînga
    cobor la a patra să am ceva mai multă putere şi dau o groază de benzină
    maşina urlă dar îmi respectă decizia şi trage înainte între două camioane
    într-un nor de gălăgie şi fum şi cauciuc împuţit,
    scap nevătămat
    şi găsesc iar drumul cu fluturii şi rîndunelele, şi ulii.
    Îs o leacă mai înapoi de ei, văd şi o cioară albă... cioară albă?...
    mai dau ceva benzină
    şi-i las care ar vrea să mi se aşeze pe umeri, pe cap, în poală.
    Uliul mă lasă să gust o măslină. Nici nu mă plîng cînd mă zgîrie pe faţă,
    nu a făcut-o dinadins.
    Un fluture i se aşează pe moţul din cap. Caraghios.
    Ce fel de imaginaţie mai am şi eu, mă întreb,
    lăsînd maşina să mă ducă cum vrea ea.
    E mai sigur decît să o iau în mîinile mele.
    Pînă ce ajung, preiau controlul, o parchez. Încă o zi fără tine.
    Ultima scrisoare.

    O flacără verde îşi scutură coama pe-a ochiului moine de albă ninsoare,
    Un vis necioplit încălţat în voroave se macină-n gînduri pe dînsa călare,
    Alunecă-ncet de pe şa în cărbune, se pierde-n a focului grea vîlvătaie
    Şi curge-mpreună cu bulgări de sare pe-a ochilor albii şi crunte pîraie.

    Culeg rămăşiţe, scîntei înşirate pe fire de păr îngropate-n cenuşă,
    Silabe crăpate, căzute din rime ce zac junghiate pe-a rozei ţepuşă,
    Fărîme de aur, argint şi argilă ce scutură-n juru-mi salcîmii sălbatici
    Cu strofe compuse de fluturi bezmetici şi note cîntate de melci apostatici.

    Mi-e plin buzunarul, mi-s coşul şi şura umpluţi cu sămînţa ascunselor vise,
    Mă scol şi mă lepăd de hainele vieţii, de gînduri de om şi păcate comise,
    Cu mîna în torbă pornesc printre dealuri, împrăştii pe mirişti seminţele moarte,
    Mă culc printre ele şi-aştept ghioceii să-mi scuture-n pleoape a verdelui soarte.


    Cred că-i prea lungă. Cred că-i prea scurtă.
    Cred că trebuie să nu mai cred atîta. Cred că... ups... obişnuinţa.
    Închid călimara, aşa zis,
    rup peniţa, rup condeiul, aşa zis,
    le aranjez pe etajeră în aşa fel să le pot vedea chiar cu spatele întors,
    închid uşa, deschid uşa să mă mai uit o dată, închid uşa,
    deschid uşa (maşinii), cheie, benzină, viteza întîia,
    iar nebunii (alţii) , iar schiorul (altu), iar gagica cu gagicu (alţii),
    noroc de fluturi şi rîndunele şi ulii şi cioara albă (toţi aceiaşi)
    de data asta uliul cocoţat pe fluture. Tot caraghios.
    Noroc de ea. Ea. EA.
    Îmi umple capul, îmi umple pieptul, inima.
    Opresc la o librărie
    cumpăr o călimară, un condei, peniţă.
    Nărav. Poetu-şi schimbă părul...

    Trec în verde. Cînt.

DezlantuitaText

blank

corner
Amintiri De Sticlă

    Dacă nu de mine, de cine
    ţi-e dor?

    Dacă nu de tine, de cine
    mi-e dor? Cînd urmăresc picăturile de ploaie pe fereastră
    împreună cu frunze galbene, moarte,
    şi rîndunele noi născute care mereau măsoară distanţa de la mine
    la stîlpul îndoit.

    Sar dintr-o băltoacă în alta,
    caut broaşte dar găsesc noroi
    şi picăturile îmi murdăresc pantalonii
    cu desene care de care mai caraghioase,
    cîteva chiar frumoase
    cîteva asemănătoare la un soare, la o floare ruptă, la o fată adormită.

    Mă duc sub un burlan crăpat,
    las cascada să-mi pătrundă prin guler sub cămaşă
    prin pantaloni
    în ciorapi, în pantofi
    pe urmă încep să alerg numai ca să aud apa clipocind sub tălpi
    ca o nouă unealtă a muzicii nici celebre nici clasice
    doar personale, nescrise, uitate... sau poate nu.

    Mă culc pe o bancă
    cu un ziar împrăştiat peste mine
    şi-i citesc cuvintele înainte ca să se moaie, să se topească
    să mi se lipească de pleoape, de haine,
    să se scurgă printre scîndurile băncii
    împreună cu vise neîncepute
    şi vise trecute,
    terminate.

    Ploaia s-a terminat.

    Merg undeva, am uitat unde,
    un nor de aburi pluteşte în jurul meu,
    apa mă părăseşte printre boţituri
    cuvintele mă părăsesc printre degete
    timpul mă părăseşte printre zile trecute
    grăunte de nisip
    şi amintiri de sticlă.

DezlantuitaText

blank

corner
grăunte de argint, grăunte de argilă...

    Căciuliţa-ţi peste ochi,
    Cizme trei şi treişpe rochi,
    Mănuşele căptuşite
    şi fulare împletite,
    Cu bujori
    În obrăjori
    Şi în verde şapte sori
    C-o lumină
    Ce-nsenină
    Fără pic de disciplină
    Al meu drum, a mea cărare,
    Cel sălaş pe sub ninsoare
    Cu-a ta floare
    Şi dogoare
    De-ar păli şi mîndrul soare,
    Cu mînuţe
    Subţirele
    Şi cu stele
    Ca mărgele,
    Vin-o ici la săniuţă
    Cu-a ta roşă băsmăluţă
    Să zburăm ca zmei şi cai
    În cel alb şi dulce rai,
    Mîna-n deget, gura-n buză,
    Rîsul fie călăuză
    Înspre vară, înspre nori,
    Înspre viaţă, înspre flori...

    *

    Cînd flutură clipa
    Deschide-ţi aripa
    Şi zboară-n cel vis
    Chemat paradis
    Ce-am scris.

    Cînd inima doare
    Aşteaptămă-n soare
    Cu flori de salcîm
    Ce în palidu-ţi sîn
    Se îngîn.

    Cînd gîndul meu pleacă
    Şi-n strofe se-neacă
    Trezeştemă-n zbor,
    Nu mă lăsa să mor
    De dor.

    *

    O, tu, fată
    minunată,
    cînd seara se-mbată
    cu ochii-ţi de vată
    şi pleacă-ncîntată,
    pe veci fulgerată
    de zîmbetu-ţi, zînă
    cu farmecu-n mînă
    şi-n sufletu-ţi soare
    şi floare,

    Eu în urma-i rămîn
    şi încetul îngîn...
    O, tu, fată,
    minunată...

    *

    Mă topesc ca ceara
    Cînd se-aprinde vara
    În ochii tăi, fetiţă,
    Zeiţă.

    *

    Soarele prin verde roade
    Şi din frunze arse cade
    Se aşează pe sprîncene
    Şi alunecă spre gene
    Unde-n lacrimă... dispare
    . O, ce dor mi-e de-a ta floare...

    *

    Prin seri petrecute
    şi zile pierdute
    şi şuier de vînt printre fluiere mute,

    Prin cîmpuri pustie
    cînd iarna învie
    cu fulgii-i de gheaţă prin munţi de hîrtie,

    Prin mîinile-ntinse
    cu florile stinse
    şi-o mare de fluturi cu-aripile-aprinse,

    Te-ai ivit,
    te-ai topit,
    ca un vis,
    ca un mit.

    O, frumoasă
    mireasă...

    *

    Pentru tine... amîndouă
    Cînd te scoli în cuib de rouă,
    Cînd lumina-n ochiu-ţi verde
    A sa inimă şi-o pierde,
    Cînd s-aprind a tale buze
    Şi-nfloresc pe ele muze,
    Cînd în pieptu-ţi ruge vîntul
    Şi-ţi dansează-n sîn... cuvîntul.
    mbasadoare

    *

    Cînd luna s-abate prin inimi pustie
    Şi-n palida-i luce încearcă să-nvie
    Un stih rătăcit prin cea viţă de vie
    Ce-n cuibu-i tomnatic se-nchină doar ţie,
    Se-opreşte mirată
    Cînd vede cea gloată
    De visuri o sută şi stihuri o mie.

    *

    Tare-aş vrea,
    iubita mea,
    să te urc pe aspră şea,

    Pe-armăsar
    cu foc şi har
    să fugim peste hotar

    În pădure
    ce-o se-ndure
    să ne deie fragi şi mure

    Să-ţi fac masă,
    pat şi casă,
    să-ţi scriu versuri pe mătasă,

    Vers de dor
    de-al tău izvor,
    de-a ta gură, sîn, şi-amor.

    *

    Şi nu va fi decît de mîna ta
    Că vorbe, stihuri se vor termina
    Şi ăst jăratec
    Crunt, sălbatec
    Cu stele moarte se va măcina.

    *

    Steaua-n ochi mi-a pus-o zîna
    Şi cu gura şi cu mîna,
    Soarele în piept tot ea
    Tandră ca o micşunea,
    Iar magia-i... tot a ei,
    Cea născută-n flori de tei.

    *

    E doar una
    mîndra luna?
    Poate două
    flori sub rouă
    sau chiar trei
    cu flori de tei?

    Ba-s o mie
    în cea ie
    între sîni şi iasomie
    în cea laie
    vălvîtaie
    cînd mă tragi în foc de paie,

    Taie dorul,
    taie, taie...

    *

    O frunză se scutură-n
    cuib de stejar
    şi-mi duce în taină
    al gurii-ţi nectar,

    Şi fluturi o mie
    prin noaptea tîrzie
    îmi umplă cu zîmbetu-ţi
    gînd şi pahar.

    *

    mi-ai furat şi inima
    mi-ai furat şi visul
    fură-mi şi viaţa
    şi dă-mi paradisul
    du-mă în braţe-n pădurea bătrînă
    tu pana-n aripi, iar eu pana în mînă
    dă-mi palidu-n ochi şi dă-mi zmeura-n dinte
    şi eu am să-ţi ţes o coroană-n cuvinte.

    *

    Cînd adormi,
    Şi toamna trece
    Şi m-atingi cu mîna, rece,
    Se topeşte pieptu-n şoapte
    Fierbe sîngele în lapte
    Se dezlănţuie furtuna
    Îmi dai sînul, îmi dai luna,
    Buze zece,
    Vara
    Una.

    *

    ...prin valuri de iarbă
    o grea vijelie
    ş-a spicelor barbă
    s-aprinde-n mînie,
    un tunet,
    un geamăt, o şoaptă tîrzie,
    un deget şăgalnic pe-a pielii hîrtie...
    “Visezi?”
    “Da, în verde,
    şi-n stihuri o mie.”

    *

    Lasă buzele-ţi să lingă
    mărul îngheţat în rouă
    foc de şoapte-n el să-ncingă
    pîn’ ce crini din gura-ţi plouă,

    Lasă soarele, bătrînul,
    să-ţi aprindă pielea, sînul,
    să se piardă prin ogoare
    pîn’ ce-n vis de mere... moare,

    Lasă vara cea tîrzie
    al tău verde să învie,
    înflorată, înrourată,
    eşti ce-a fost chiar... niciodată.

    *

    O petală cade-n rouă
    ca un vers, ca două, nouă,

    O petală cade-n vale
    printre degetele tale,

    O petală-ţi cade-n mînă,
    o săruţi tu, dulce zînă?

    O petală cade-n soare,
    moare.

    *

    Prin inima-mi stearpă aştearnă-ţi căldura
    Trimite-mi culoarea, trimite-mi măsura
    Ca mîine, culori să culeg între stele
    De gît să-ţi atîrn şi scîntei, şi mărgele.

    *

    Te-ai întors. şi te-ai dus.
    Deodata gîtul s-a sucit
    M-ai privit,
    Mi-ai zîmbit,
    Un ochi galeş m-a strivit
    M-a răpus.

    Te-am pierdut în cea mulţime,
    Mi-ai lăsat doar dor
    Şi rime.

    *

    Rîzi
    ca o privighetoare
    cînd se culcă în floare
    şi nimeni nu ştie
    că-n inimă-i arde
    un soare...

    *

    cînd pieptănul
    îţi părăseşte părul
    şi ceafa
    şi poposeşte între vertebra a şasea şi a cincea,
    a cincea şi a patra,
    se înfinge în elastic şi îl trage în jos, tot în jos,

    cînd soarele se zbate, pe urmă se dă răpus
    în faţa albului tău
    şi a umbrii...

    *

    printre degete mă vezi
    vise dulci îmi croşetezi,
    cu cel mic mi-acoperi ochii
    cînd mă tragi în taina rochii,
    cu cel gros
    şi mai fălos
    plec prin păru-ţi mătăsos,
    inelaru, cel ştrengaru
    trage sufletu-mi cu caru,
    cel chemat arătător
    pleacă-n gura-ţi, visător,
    cel din mijloc... cum îl chiamă?...
    plin de foc şi plin de teamă
    intră în a mea cămaşă
    trage inima mea, laşă,
    trage buza, vorba-mi fură
    şi mă pierd în a ta gură.

    *

    cînd picături de lună
    în ochii-ţi se adună
    îmi semeni în sînge
    furtună...

    *

    ce-ţi zice cea salcie
    cu vocea-i bătrînă
    şi-n dulcea-ţi ureche
    îngînă?

    ţi-o zice ea dorul
    ce-mi umplă izvorul
    cu vise de-o gură
    ce mintea îmi fură
    a ta mînă albă
    şi-a ta piele dalbă
    ce-mi macină gîndul
    şi-mi dăruie zborul?

    *

    dă-mi gura
    dă-mi sînul
    cobzaru, bătrînul
    să cînte la poartă
    a piepţilor ceartă
    cînd corpul răcneşte,
    răneşte, iubeşte,
    şi-n mare de smoală prin foc ne uneşte...
    o linişte-amară
    coboară pe seară
    momentul de ceară
    încet
    se topeşte.

    la coapsă mă-nchin,
    doar mîna îţi ţin
    şi ling picături
    de-al tău vin...

    *

    cînd pleoapa îţi cade
    Şi somnul te roade
    Îţi las răsăritul
    Şi-ţi dau ciripitul
    ...şi olm de aubade.

    *

    Respiri,
    acolo unde nu pot să văd
    cum pieptul ţi se ridică sub bluză,

    Zîmbeşti,
    acolo, unde nu pot să-ţi număr
    dinţii,

    Clipeşti,
    acolo,
    unde verdele se termină pînă ce genele ţi se ridică iar.

    Închid ochii.
    Eşti aici.
    Respiri. Zîmbeşti. Clipeşti
    Îmi dai voie să-ţi ascult inima, să-ţi număr dinţii, să mă rătăcesc în verde?...

    Să trăiesc?

    *

    Pierdut, printre pete de ziuă şi noapte,
    Prin ore topite-n a sînului lapte,
    Prin zorii ce zac ameţiţi după munte
    Şi norii de gheaţă pe-a muntelui frunte.

    Deodată... te văd între gene şi rană
    A zilei zeiţă, a nopţii icoană.

    *

    zic,
    ciripit de vrabie
    sub tăiş de sabie,
    must de mere copate
    sub a morţii noapte,
    cînt privighetoare
    îngropat în sare,
    ziuă ne-ncepută,
    dragoste pierdută.

    zici,
    unde, cînd, de ce să fie într-o lume aşa cruzime?
    zic,
    o lume fără tine.

    zic,
    unde-i verdele-ţi sub pleoapă
    vrabia cu foc s-adapă,
    buza-ţi picură cu stele,
    must de măr şi viorele,
    o privighetoare cîntă
    şi c-un sîn se ia la trîntă
    iar pe urmă, obosită,
    în poiana-ţi adumbrită,
    între sîni şi-ntre mărgele
    cîntă vise... ale mele.

    ziua mea trecută,
    dragostea-ncepută.

    *

    Prin alb de flori mă plimb, uitat,
    E mult de cînd ţi l-am prădat,
    E-acuma trandafir... uscat.

    Mă uit la stele printre nori,
    Mă uit la vrăbii printre ciori,
    Şi nu găsesc... privighetori.

    Îmi amintesc de zori fierbinţi,
    Cînd ochi obraznici, cînd cuminţi,
    Cînd a ta gură... ai tăi dinţi...

    *

    poet ?... poate-aş fi eu, de voie mi-ai da
    ca eu, haimana,
    peste inima ta
    să las ca să cadă
    poeme grămadă,
    ca vorba-mi beteagă
    din sîn să-ţi culeagă
    un oft şi un murmur
    şi-o viaţă întreagă...

DezlantuitaText

blank